Subiectul al II-lea, bacalaureat (model de rezolvare)

Perspectiva narativă
Textul fragmentar, selectat din opera X de Y aparţine genului epic, iar o trăsătură esenţială o reprezintă
perspectiva narativă care este: obiectivă ( persoana a III-a)/ subiectivă (persoana I), acţiunea/ întâmplările
fiind relatate de un narator obiectiv (persoana a III-a)/ subiectiv (persoana I), semnificativi fiind indicii
morfologici utilizaţi (verbe şi pronume la persoana I/ a III-a-exemple).
Naratorul în aceste perspective poate fi:
-omniscient, omniprezent, homodiegetic, subiectiv, intradiegetic, narator-personaj (persoana I);
-omniscient, obiectiv, neimplicat în acţiune, martor la evenimente, heterodiegetic, extradiegetic (persoana a
III-a).

Comentarea ideii poetice prin evidenţierea relaţiei cu textul şi mijloacele artistice

Textul liric X de Y se centrează pe tema...(exemplu: morţii, trecerii inexorabile a timpului, naturii,

comuniunii omului cu natura, iubirea, iubirea pierdută, arta poetică, condiţia poetului, creaţia), specifică
unui poet, care vrea să sensibilizeze cititorul. Încă din incipitul poeziei se remarcă X (ce figură de stil?-
metafora ,,muzică de toamnă’’sugestie a unei atmosfere sumbre, melancolice). În aceeaşi ordine de idei, Y
(epitetul ,,note dulci’’evidenţiază speranţa eului liric, însă dispare orice posibilitate de salvare).
Întreaga creaţie reprezintă o chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Z transmite sentimente de...faţă
de...care se află în deplin acord cu elementele...

Rolul indicaţiilor scenice

Indicaţiile scenice sau didascaliile oferă îndrumări esenţiale pentru transpunerea textului în spectacol,
sprijinind jocul actorilor. Acestea constituie o caracteristică esenţială a genului dramatic. În textul
fragmentar prezentat selectat din opera Z, acestea au rolul/notează succint detalii privind decorul (ex.de
citate), elemente nonverbale, precum: limbajul trupului, gesticulaţia, mimica, mersul-exemple pentru
fiecare. Totodată, acestea surprind şi elementele paraverbale, care fac referire şi la manifestările involuntare
ale unor emoţii, ale unor stări de spirit: tremurul vocii, râsul, bâlbâiala, oftatul, geamătul, mormăiala
ezitantă, suspinele, tusea, plânsul în timpul vorbirii, văicărelile, ridicarea vocii-dai exemple de citate pentru
fiecare.
Textul dramatic fragmentar selectat din opera X este semnificativ pentru prezentarea acestor indicaţii
scenice, care conferă informaţii preţioase nu doar în jocul scenic, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând
cititorul să-şi reprezinte mintal evenimentele şi personajele.

Încadrare în genul literar

Textul X de Y/Textul fragmentar X de Y (epic/dramatic) aparţine genului:

-LIRIC, deoarece sentimentele sunt exprimate, în mod direct, prin intermediul vocii eului liric, care îşi face
simţită prezenţa prin mărcile lexico-gramaticale (pronume/verbe la persoana I/a II-a- exemple). Totodată,
modul predominant de expunere este descrierea, care se îmbină cu monologul liric, confesiv/adresativ. Nu
lipsesc resursele expresive (exemplu de 3-4 figuri de stil).
-EPIC, deoarece sentimentele sunt exprimate, în mod indirect, prin intermediul vocii naratorului, principala
instanţă a comunicării şi îşi face simţită prezenţa prin indici morfologici la persoana I, pronume şi verbe,
fiind un narator subiectiv/la persoana a III-a, fiind un narator obiectiv. De asemenea, sunt prezente
personajele (care sunt?), implicate, într-o acţiune (ce se prezintă?). Nu lipsesc indicii de spaţiu şi de timp
(ex.)
-DRAMATIC, deoarece sentimentele sunt exprimate, în mod indirect, este o reprezentare scenică; textul
este selectat din actul/ scena (care?). Apare conflictul dramatic interior/exterior (care?). Numele
personajelor, înaintea replicilor, iar modul predominant de expunere este dialogul dramatic. Nu în ultimul
rând, apar indicaţiile scenice (care sunt şi ce rol au?)

Interpretarea valorii expresive a unor moduri şi timpuri verbale

Modul indicativ (Vin, Dansez, Aleargă, Mergem)

Textul fragmentar selectat din opera X/ Opera literară X are o serie de verbe la modul indicativ, precum
(ex.), care exprimă o acțiune pe care emițătorul o consideră ca fiind reală și sigură, nu doar realizabilă, așa
cum se petrece în cazul altor moduri verbale. De asemenea, imprimă un caracter obiectiv acţiunilor şi
stărilor pe care le exprimă (care sunt?). Totodată, exprimă certitudinea locutorului (narator, personaj, eu
liric) referitor la obiectul enunţării şi realizează distincţia dintre real şi ireal, dar şi dintre cert şi posibil.
Modul imperativ (Vino!, Cântă!, Fii!, Nu fi!)
Textul fragmentar selectat din opera X/ Opera literară X are o serie de verbe la modul imperativ, precum,
(ex.). Acesta este unul dintre indicatorii comunicării directe. El poate exprima: un ordin, un îndemn, un
sfat, o rugăminte sau o urare. În textul fragmentar X, acestea realizează o comunicare directă şi exprimă
voinţa emiţătorului de a determina o acţiune sau de o împiedica. În textul dramatic fragmentar, acestea
exprimă atitudini şi stări subiective prin semnale verbale şi paraverbale (intonaţie, accente, pauze în
vorbire). Alături de substantive şi de adjective în cazul vocativ, devine o formă de manifestare a oralităţii
textului. În textul liric X, acestea marchează discursul dialogic sau monologul liric adresat, uneori, cu
valoarea unei invocaţii retorice.
Modul conjunctiv (Să cânt, să dansez, să merg, să ajung, să fi mers, să fi cântat)
Textul fragmentar selectat din opera X/ Opera literară X are o serie de verbe la modul conjunctiv, precum,
(ex.). Acestea exprimă o acţiune dorită, realizabilă şi pune în evidenţă stări sufleteşti sau atitudini
(incertitudinea, ezitarea, aproximaţia, dorinţa, protestul). În textul liric, marchează un plan al imaginarului,
trecând de la dimensiunea reală la cea ideală (precizare).
Modul condiţional-optativ (Aş merge, aş face, aş fi, aş tăcea, aş lăsa, aş fi lăsat, aş fi mers)
Textul fragmentar selectat din opera X/ Opera literară X are o serie de verbe la modul condiţional-optativ,
precum, (ex.). Acestea exprimă o acţiune dorită, realizabilă sau nerealizabilă ori o acţiune care depinde de o
condiţie. La timpul perfect, acţiunea este ireală, iar în construcţii interogative sau exclamative, exprimă
uimirea, indignarea sau ia tonalitatea blestemului. În textul liric, exprimă o situaţie ipotetică, o experienţă
lirică imaginară (precizare).
Modul infinitiv (a fi, a mânca, a desena, a alerga, a veghea)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la infintiv (care sunt?) îndeplinesc funcția stilistică de
marcă a narativității prin instituirea unei succesiuni temporale.
Modul gerunziu (mâncând, fugind, risipind, alergând)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la gerunziu (care sunt?) exprimă o acţiune în desfăşurare,
concomitentă cu o altă acţiune (precizare), poate susţine o valoare onomatopeică a verbului şi insistă asupra
unei stări (care?), dinamizează acţiunea şi marchează împrejurarea în care se desfăşoară o altă acţiune
(care?). În cazul genului liric, acesta are rolul de a insista asupra unei stări, iar la sfârşitul versurilor,
gerunziul generează monorima.
Modul participiu (cules, mâncat, alergat, strecurat)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la participiu (care sunt?) au rolul de a accentua o acţiune
sau o stare atunci când apare în inversiuni topice, (ex), în alcătuirea unor metafore sau epitete, sporesc
expresivitatea prin dubla lui valoare: verbală şi adjectivală. Pot exprima o acţiune finită, încheiată şi
conferă o notă de certitudine, de autenticitate, cu diferite consecinţe.
Modul supin (de mâncat, pentru mâncat, la mâncat)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la supin (care sunt?) au rolul de a exprima acțiunea,
procesul sau starea văzută cu potențialitate; Poate deveni epitet al verbului sau al substantivului, (ex.) ori
capătă valoare metaforică (ex); Se creează un ton impersonal, devenind un indice textual al stilului oficial.

Timpurile verbale
Prezentul (sunt, vreau, cred, merg)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la timpul prezent (ex.) au rolul, dacă este naraţiune, de a
reliefa rapiditatea şi dramatismul acţiunii, de a imprima un ritm vioi acţiunii şi de a conferi un relief stilistic
deosebit situaţiei; De asemenea, dă impresia că acțiunea se desfășoară sub ochii receptorului, creând
autenticitate, exactitate și reînvie faptele trăite de narator (care?); Dacă este text liric, acestea exprimă
intensitatea trăirii într-o durată scurtă, concentrată (care?)

Imperfectul (mergeam, vedeam, scoteam)

În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la timpul imperfect (ex.) au rolul de a înfățișa o
succesiune de evenimente ale trecutului și arată o acțiune neterminată în trecut, simultaneitatea și
permanența, deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor. De asemenea, fiind un timp al istorisirii,
impune o perspectivă subiectivă. În descrieri conferă acestora un caracter dinamic în opoziție cu decupajul
static determinat de utilizarea prezentului.
Perfectul simplu (fui, fuşi, fu, furăm, furăţi, fură)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la timpul perfect simplu (ex.) arată o acţiune trecută, de
scurtă durată şi terminată de curând, exprimând , în naraţiune, un moment de mare concentrare epică, situat
într-un trecut recent. De asemenea, marchează derularea rapidă a evenimentelor, caracterelor punctual,
momentan, al acţiunii sau al stării. În descriere, situează o anumită secvenţă în prim-plan, prin contrast cu
celelalte secvenţe descriptive realizate prin verbe la imperfect. Totodată, are o funcţie dinamică, oferind
vivacitate imaginilor ale căror elemente sunt prezentate într-o succesiune alertă.
Perfectul compus (am mers, am cântat, am dansat, am alergat)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la timpul perfect compus (ex.) arată o acţiune trecută,
terminată mai demult, fără a se şti precis când şi fixează evenimentele într-o durată trecută, închisă, finită.
De asemenea, marchează un trecut ireversibil şi contribuie la nararea unor evenimente în succesiunea lor
cronologică, având şi rol de evocare, marcată de o anumită notă de subiectivitate.
Viitorul (voi merge, voi cânta, oi cânta, o să cânt, voi fi cântat, voi fi mers, voi fi alergat, voi alerga)
În textul fragmentar selectat din opera X, verbele la timpul viitor (ex.) arată o lume posibilă de tipul visului
sau al viziunii, care reduce diferenţa dintre real şi ireal. Totodată, creează o perspectivă vizionară, iar în
plan subiectiv prezintă o stare de visare, dorinţa sau anticiparea profetică. De asemenea, sugerează
aspriraţia spre un ideal (care?), speranţa sau certitudinea şi lărgeşte orizontul în plan spaţial şi temporal
(precizare). Dacă există forme populare (ex.) reprezintă marcă a oralităţii şi a stilului colocvial, accentuând
o anumită intenţie de realizare a unei dorinţe (care?)

Caracterizare de personaj
X este personajul principal/protagonistul textului fragmentar al operei literare Y de Z, deoarece participă la
evenimentele prezentate şi reprezintă instanţa naratorială prin intermediul căreia autorul textului
epic/dramatic îşi exprimă viziunea despre lume, atitudinea faţă de aceasta, sentimentele sau ideile.
X este creionat atât prin mijloace de caracterizare directe, cât şi indirecte.
Caracterizarea directă este realizată prin intermediul unui discurs descriptiv de tip portret; realizată de către
narator (discurs la persoană a III-a- AUTORUL OFERĂ INFORMAŢII DESPRE STATUTUL SOCIAL,
PORTRETUL FIZIC, VESTIMENTAŢIA -SE COMENTEAZĂ) ; realizată de către alte personaje (discurs
la persoana a II-a şi a III-a) ; autocaracterizarea (discurs subiectiv-monolog interior).
Portretul moral este dominant şi se realizează prin caracterizarea indirectă (discurs bazat pe sugestie;
confirmă sau infirmă caracterizarea directă) şi reiese din: comportamentul personajului (fapte, idei,
atitudini) ţipare cognitive ale personajului; acte de comunicare verbală, paraverbală; raportul personaj-
lume; mediul în care trăieşte, numele, prenumele, poreclă (cognomenul); limbajul folosit de personaj
(registru, particularităţi).
Trăsătură dominantă a personajului X este…(1/2 scene din care reiese această)

Încadrare în curent literar

Romantismul
Textul liric X de Y se centrează pe tema...(conditia poetului, natura, timpul, iubirea imposibilă istoria.) O
primă trăsătură care încadrează discursul liric în romantism o constituie prezenţa antitezei (ex. +comentat).
Poetul apelează la vis/somn, care devin un factor al cunoaşterii de sine şi o formă de evadare din real. Este
prezent sentimentul naturii, poetul preferă nocturnul şi are atracţie către straniu, neobişnuit, excepţional,
ceea ce presupune mister şi fascinaţie (ex.) De asemenea, se manifestă interesul pentru specificul naţional,
iar poetul respinge imitarea modelelor antice apreciate de clasicism. Nu în ultimul rând, stilul este bogat în
tropi ca antiteza, comparaţia, metafora, hiperbola (ex+ comentare).
Întreaga creaţie reprezintă o chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Y transmite sentimente de...faţă de...care
se află în deplin acord cu elementele...
Simbolismul
Textul liric X de Y se centrează pe tema...(universul citadin-târgurile de provincie, fie marile oraşe-,
singurătatea, moartea, condiţia poetului într-o lume meschină, descompunerea materiei, declinul). O primă
trăsătură care încadrează discursul liric în simbolism o constituie simbolul ...,care devine laitmotivul
poeziei, şi are drept corespondenţe o serie de stări sufleteşti, precum: spleenul, nevroza, angoasa, sufocarea,
neadaptarea. Sunt prezente o serie de motive literare: toamna, ploaia, odaia, parcul, cimitirul, marea,
corabia, parfumul, culorile, florile, instrumentele muzicale. Totodată, textul se caracterizează prin armonia
şi prin muzicalitatea versurilor datorită folosirii unor figuri de stil ale insistenţei: enumeraţia, repetiţia şi
paralelismul sintactic. De asemenea, pune accent pe muzicalitate, pe înnoirea orizontului tematic. Nu în
ultimul rând, este prezent versul liber (ex.)
Întreaga creaţie reprezintă o chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Y transmite sentimente de...faţă de...care
se află în deplin acord cu stările interioare..

Realismul
Textul fragmentar selectat din opera X de Y se centrează pe tema (moravurile unei epoci, ale unui mediu-
care? legăturile individului cu contextul istoric, politic şi social, evoluţia sau involuţia personajului-care?).
O primă trăsătură o constituie preocuparea pentru obiectivitate, care se manifestă la scriitorul realist prin
adoptarea unei viziuni omnisciente şi omnipotente, nararea faptelor făcându-se la persoana a III-a (verbe si
pronume la persoana a III-a). Naratorul este neimplicat, impersonal, omniscient, apelând la observaţie şi la
analiză, pentru descrierea fidelă a aspectelor de viaţă surprinse (care?) Totodată, se creează tipologii de
personaje (care?) Stilul operei este sobru, impersonal, tinzând către precizie şi concizie, iar compoziţia este
circulară, simetria operei. Nu în ultimul rând, scriitorul adoptă o atitudine critică faţă de aspecte înfăţişate,
faţă de personaje, fără idealizarea sau caricaturizarea lor. Prin toate aceste trăsături, textul fragmentar al
operei literare x, este o creaţie impresionantă pentru perioada realismului.
Modernismul
Textul liric X de Y se centrează pe tema...(cunoaşterii, contemplării, condiţiei poetului, arta poetică). Un
prim argument care încadrează textul X în modernism îl constituie cultivarea principiului unor trăiri
contradictorii (care?) De asemenea, ambiguitatea limbajului reiese din utilizarea unor metafore
surprinzătoare (care?+comentare) Totodată, poetul preferă versul liber care?), tehnica ingambamentului şi
metamorfoza (ex.) Nu în ultimul rând, se observă intelectualizarea emoţiei (ideea?) Întreaga creaţie
reprezintă o chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Y transmite sentimente de...faţă de...care se află în deplin
acord cu stările interioare.
N.B. În genul epic, se observă cultivarea romanului de analiză psihologică şi al experienţei, al dramei de
conştiinţă şi de idei. Se pune accentul pe civilizaţia citadină, pe dezvoltarea analizei psihologice, pe
interioritatea personajelor şi nu pe acţiune. Este ales un intelectual, frământat de numeroase probleme de
conştiinţă. Se foloseşte introspecţia, monologul interior, stilul indirect liber, tehnica fluxului de conştiinţă
involuntară, pentru a evidenţia bogăţia sufletească şi complexitatea personajelor. De asemenea, este prezent
personajul-narator, iar perspectiva narativă este subiectivă, cu relatarea întâmplărilor la persoana I (ex.)
Totodată, nu se respectă cronologia faptelor, dispare limita dintre ficţional si nonficţional şi are un caracter
deschis.
Prin toate aceste trăsături, textul fragmentar al operei literare x, este o creaţie impresionantă pentru perioada
modernismului.

Tradiţionalismul
Textul liric X de Y se centrează pe tema...(copilăria, trecerea timpului, istoria, folclorul, lumea rurală). Un
prim argument care justifică încadrarea textului în tradiţionalism îl constituie întoarcerea în timp prin
evocarea unor vremuri care au reuşit să impresioneze prin frumuseţea lor (care?). De asemenea, se
promovează un text liric sensibil/interes şi pasiune pentru folclor/ promovează lumea satului, prezentat ca
spaţiu reprezentativ pentru specificul etnic şi al datinilor străvechi. Nu în ultimul rând, poetul apelează la
formule stilistice (care sunt figurile de stil+ comentarea lor), care pun în evidenţă exuberanţa, frenezia, dar
şi dezlănţuirea eului liric.
Prin toate aceste trăsături, opera literară x, este o creaţie impresionantă pentru perioada tradiţonalismului.
Neomodernismul sau Generaţia ’60
Textul liric X de Y se centrează pe tema...(reinterpretarea miturilor, creatia, arta ca modalitate de
cunoastere, reacţia filosofică, problematica omului contemporan). Un prim argument care justifică
încadrarea textului în nemodernism îl constituie imaginile insolite într-un univers poetic original, cu un
imaginar poetic bogat şi inedit (ex.). Limbajul este presărat de o serie de metafore (care sunt +
commentate). Nu în ultimul rând, renunţarea la prozodia clasică şi adoptarea structurii astrofice, a măsurii
diferite de la vers la vers, a versului alb, a ingambamentului (ex.)
Prin toate aceste trăsături, opera literară x, este o creaţie impresionantă pentru perioada neomodernismului.

Postmodernismul sau Generaţia ’80

Textul liric X de Y se centrează pe tema...(cotidianul, banalitatea, periferia). Un prim argument care
justifică încadrarea textului în postmodernism îl constituie extinderea narativităţii asupra poeziei, mai ales
sub forma scriiturii de tip jurnal/cultivarea efectelor exprimării directe (ex.). Totodată, se apelează la citat,
colaj, parodie, ironie, parafrază şi la alte forme de intertextualitate (ex.) Nu în ultimul rând, se constată
desolemnizarea discursului, valorificând prozaismul, refuzul stilului înalt, ermetic şi impersonal. (ex.).
Prin toate aceste trăsături, opera literară x, este o creaţie impresionantă pentru perioada postmodernismului.

Pasoptismul
Textul liric/epic aparţine paşoptismului, deoarece scriitorul-poetul cultivă teme, precum (istoria, natura,
libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut, spiritul rebel, patriotismul). Apar o serie de motive literare...
(ex.) Principalul mijloc de expresivitate este antiteza...(ex.+comentarea).
Comentarea titlului
Titlul operei...de...se constituie ca o sinteză a întregului mesaj poetic, el funcţionează ca o cheie de lectură
intratextuală, oferind indicii cu privire la ideea operei:... (care este ideea?). Titlul este sintetic/analitic şi este
alcătuit din... (precizezi valoarea/valorile morfologice), poezia fiind o creaţie închinată... (cui?). In plan
real, titlul…semnifică…, iar în plan imaginar, acesta semnifică…(poate fi o figură de stil pe care o vei
comenta). (TITLUL) devine simbolul central al textului, întărind mesajul acestuia, iar legătura cu creaţia
propusă se face prin intermediul cămpului lexico-semantic (exemple), dar şi cu ajutorul resurselor
sugestive, având menirea de a spori expresivitatea ideilor poetice şi de a indica percepţia subiectivă a eului
liric asupra...accentuând sentimentele de....
Astfel, ( evidenţiezi figurile de stil şi le comentezi). Asadar, sintetizez prin a sublinia că titlul
operei...de...reprezintă o chintesenţă a întregului mesaj poetic, punând în lumină o creatie lirică pe tema...,
de o surprinzătoare forţă expresivă.

MODEL RELATIE IDEE POETICA

Textul liric ,,Lucruri suntem’’ de Lucian Blaga se centrează pe tema condiției umane în fața destinului, o
imagine a lumii în fața tuturor lucrurilor întâlnite pe parcursul vieții, specifică unui poet, care vrea să
sensibilizeze cititorul. Încă din incipitul poeziei se remarcă repetiția ,,lucruri…lucruri’’ sugestie a faptului
că oamenii se aseamănă enorm cu ceea ce întâlnesc în calea lor, nimic nefiind întâmplător. În aceeaşi
ordine de idei, comparația ,,gânduri ca pietrele’’ evidenţiază speranţele fiecăruia dintre noi, aspirațiile pe
care le avem și care trebuie să fie într-o continuă evoluție/mișcare. Imaginea vizuală ,,Pe drumul său
fiecare,/ ne-am duce în veci undeva’’ potențează ideea că fiecare om are un destin și merită să ne încredem
în el pentru cunoaștere, pentru evoluție și pentru a ajunge acolo unde dorim în viață și dincolo de aceasta.
Opera literară reprezintă o chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Blaga reliefează ideea că schimbarea
noastră este esențială și se află în lucrurile pe care le inițiem în viață.
Model antrenament 1, Bacalaureat Real
Rezolvare propusă
Subiectul I
A. 1. Secvența are sensul de a deveni agitate.
2. Două destinații ale celor care călătoresc cu vaporul sunt: Viena și Brăila (,,dintâi îmbarcându-se pentru
Viena, cele din urmă pentru Galați și Brăila’’).
3. Perioada anului în care are loc călătoria descrisă de D. Bolintineanu este toamna (,,„La 20 sept. ... mă
îmbarcai pe un vapor al companiei dunărene austriace.”)
4. Motivul pentru care căpitanul ordonă mutarea femeilor cu copiii este că acesta reacționează reacționează
emoțional, fiindu-i milă de aceștia care trebuie să îndure condițiile grele de pe punte.
5. Vaporul pe timp de furtună intră în ruliu, aflându-se în balans generat de vântul puternic, ceea ce
determină o anumită teamă pentru cei prezenți acolo și, totodată, amplifică o imagine tulburătoare.
B.
Prin călătorie se înțelege nevoia individului de relaxare și cea de a se desprinde de problemele vieții
cotidiene, care îl acaparează mereu și de care nu poate scăpa decât rezolvându-le.
În opinia mea peisajele influențează sentimentele unui călător, deoarece contribuie la starea de spirit și îi
construiesc experiențe plăcute.
În primul rând, peisajele la care este expusă persoana în călătoria sa contribuie la starea emoțională a
acesteia. Un tablou de natură plăcut, încărcat de o varietate de culori calde și de miresme încântătoare,
poate influența și contribui totodată la o formă a dedublării individului, fenomen ce se produce în
momentul unei relaxări profunde a corpului fizic, în acest caz, prin intermediul actului vizual. De exemplu,
scriitorul Calistru Hogaș a descris în pagini de o rară frumusețe peisajul natural al țării noastre, pe care l-a
receptat cu mare atenție și cu trezire a simțurilor. În povestirea ,, Spre mănăstiri” autorul descrie trecerea sa
pe la Cetatea Neamțului și tot aici, acesta a stat la umbra unui mesteacăn pentru a-și sătura ,,ochii și sufletul
de această măreață priveliște”.
În al doilea rând, peisajele de natură contribuie la îmbogățirea culturii din sfera vizuală a fiecăruia. Cu
fiecare experiență în acest sens, dobândim satisfacție și mulțumire sufletească prin intermediul explorării
diferitelor colțuri ale lumii care înfățișează diverse și diferite aspecte caracteristice. De pildă, în textul
fragmentar din opera literară ,,Călătorii în Moldova”, D.Bolintineanu prezintă, în ipostaza de narator-
personaj, frumusețile explorate vizual în timpul unei călătorii la bordul unui ,, vapor al companiei dunărene
austriace”. Scriitorul descrie peisajul care se întindea de-a lungul Bosforului, afirmând că ,, Bosforul singur
poate face excepție, vederea lui niciodată nu satură și cauza trebuie să fie minunata variație ce-l
îmbrățișează”.
În concluzie, peisajele influențează semnificativ sentimentele unui călător prin frumusețe, prin starea de
spirit la care contribuie și prin experiența pe care o construiesc.
Subiectul al II-lea
Textul fragmentar, selectat din opera ,,Oraș patriarhal’’ de Cezar Petrescu aparţine genului epic, iar o
trăsătură esenţială o reprezintă perspectiva narativă care este: obiectivă, omnisciența narativă, iar
întâmplările sunt relatate de un narator obiectiv, omniscient, neimplicat în acțiune, semnificativi fiind
indicii morfologici utilizaţi: verbe la persoana a III-a: ,,întinse’’, ,,părăsi’’, ,,se auzi’’ şi pronumele la
persoana a III-a ,,îi’’
Naratorul o prezintă pe Cristina Madolschi aducând o scrisoare pe care o ia Tudor Stoienescu-Stoian și
încearcă să-i descifreze mesajul acesteia, jucând o comedie sugerată de Iordăchel Păun.
Subiectul al III-lea
Particularităţile unei opere care aparţine lui G.Bacovia
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară respectivă.
Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în
care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de
aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că
este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul
subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine.
Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
George Bacovia este reprezentantul tipic al curentului, cu o lirică profund originală, dar care se impune mai
târziu, când curentul intrase în faza declinului, volumele sale apărând în majoritate în perioada interbelică.
La început este văzut ca poet minor de critica literară, el va cunoaşte treptat o receptare favorabilă, mergând
până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai de seamă poeţi
din poezia română modernă.
Simbolismul românesc își găsește chintesența în poezia bacoviană atât din punctul de vedere al recuzitei,
cât și la nivelul retoricii. Atmosfera bacoviană relevă două dimensiuni: cea exterioară, fizică și cea
interioară, metafizică, aflate într-un permanent proces de osmoză, încât ființa eului pare a se supune pe
cadrul inert. Elementele ce alcătuiesc imaginarul bacovian reflectă tripla dramă a ființei: drama existențială
(oboseala de a fi, ostilitatea lumii, imposibilitatea evadării, claustrarea), drama erotică (declinul iubirii și
însingurarea eului), drama poetică (harul resimțit ca damnare).
Prin George Bacovia în literatura română se produce o necesară schimbare a poeziei de început de secol
XX, o ruptură față de schema romantică anterioară. Poezia ,,Plumb” (1916) este de la început salutată de
Macedonski și de cercul acestuia ca artă poetică aparținând simbolismului. Simbolismul este un curent
literar european apărut ca reacție la naturalism și la parnasianism.
Textul poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor și a corespondenței, tehnica repetițiilor,
cromatica specifică și dramatismul trăirilor eului liric.
Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit nu scoate la iveală starea eului liric
sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul cadrului din elementele căruia fac parte: sicrie, flori
de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb. Fiecare este un simbol care creează puternica impresia a
pustiirii sufletești bacoviene. Poezia aparține simbolismului și prin folosirea repetițiilor care cultivă cadența
gravă, interioară a versurilor. Substantivul ,,plumb” este laitmotiv central. Sunt prezente eufonii, repetarea
consoanelor și a vocalelor închise-m, n, u, î . Pe lângă recurențe fonetice și lexicale , întreaga structură a
poeziei se bazează pe paralelismul sintactic ce adâncește impresia de repetare obsesivă a unei stări. Totuși,
așa cum observa Manolescu, muzica nu mai e una a consonanței, ci disonantă, dizarmonică, expresionistă
precum strigătul lui Munch.
Textul este o elegie, deoarece sentimentele de tristețe și de spaimă de moarte sunt transmise sub forma
monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică. Poezia ,,Plumb’’ este o artă poetică,
deoarece are ca temă atitudinea poetului față de societatea burgheză artificială, dar și față de propria
afectivitate.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Tema poeziei o constituie singurătatea, condiţia poetului într-o societate meschină incapabilă să-i înţeleagă
adevărata valoare şi artă. O primă imagine poetică reprezentativă pentru temă este spaţiul limitat şi definit
chiar din primul vers prin structura ,,sicriele de plumb’’, accentuat în versul al treilea prin altă sintagmă
,,stam singur în cavou’’. Cele două simboluri ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’ îl imping pe individ la izolare şi la
singurătate într-un spaţiu sufocant, închis şi apăsător. A doua imagine semnificativă este cea simbolică a
,,amorului de plumb” ce apare în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul
devenind confesiv. Metafora ,,amorul meu de plumb” sugerează ,,mineralizarea” sentimentului, apăsarea
pierderii iubirii. Imaginea sinestezică ,,dormea întors…și-am început să-l strig…” amintește motivul
folcloric al morții ca întoarcere către apus. El se asociază cu un efort disperat al eului liric de recuperare a
sentimentului. Metafora finală ,,și-i atârnau aripile de plumb” pune în opoziție zborul și căderea ca pierdere
definitivă a speranței.
Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică, în care eul liric, aflat în ipostaza însinguratului își asumă
cu luciditate tragismul.
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea temei şi a
viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății și viziunea sumbră asupra lumii este
titlul, care este sintetic, format dintr-un substantiv comun, simplu, chintesența întregului text simbolist,
pragul care face trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul „plumb” devine motivul central (laitmotivul)
din cauza sugestiei morții: lumea exterioară și lumea interioară (sufletească), care sunt supuse mineralizării
sub efectul metalului toxic. Semnificațiile acestui termen se construiesc pe baza corespondențelor dintre
planul subiectiv-uman și planul obiectiv-cosmic. Simbolul se asociază cu diferite senzații tactile (răceală,
greutate, duritate), cromatice (gri) și auditive (patru consoane „grele” și o vocală închisă, sugerând căderea
grea).
De asemenea, poezia este structurată în două catrene, fiecare evidenţiind câte un plan al existenţei: unul
exterior şi altul interior, sentimental. Realitatea exterioară este descrisă în prima strofă prin cuvinte ca
,,sicriu’’ şi ,,cavou’’, simboluri ale unei lumi care îl impinge pe individ la izolare şi la singurătate într-un
spaţiu sufocant, închis, apăsător. Cuvântul ,,plumb’’ este asociat sicrielor, florilor şi coroanelor, toate
acestea din urmă devenind simboluri ale morţii prin alăturarea lor cu plumbul ,,Funerarul veştmânt’’ vine şi
el să marcheze acest spaţiu aflat sub semnul morţii, în care nu poate pătrunde decât vântul. Macabrul
acestui spaţiu este sporit de scârţâitul sinistru al coroanelor de plumb. Strofa a doua ilustrează un univers
interior degradat, sugerat prin sintagmele ,,amorul de plumb’’, ce ,,dormea întors’’, care pot simboliza atât
zădărnicia sentimentului de dragoste pe care poetul încearcă inutil să-l salveze, cât şi întoarcerea spre apus,
spre moarte. Sentimentul nu mai este posibil, pentru că aripile care înseamnă zbor, înălţare sunt ,,de
plumb’’, iar ,,florile de plumb’’, pe care ,,dormea întors amorul’’, semnifică falsa iluzie a salvării unui
sentiment condamnat pieirii. Aşa se explică ţipătul deznădăjduit al poetului (,,şi-am început să strig’’),
asociat senzaţiei de frig (,,şi era frig’’) pe care o simte priveghind în singurătate lângă ,,mort’’, lângă
amorul pierdut.
Ceea ce conferă, de asemenea, originalitate textului este simetria. Astfel, primul vers al fiecărei strofe
începe cu verbul ,,a dormi’’ la imperfect, sintagma ,,flori de plumb’’se întâlneşte în versul al doilea din
fiecare strofă, iar cuvântul ,,plumb’’ apare în încă patru structuri, pe lângă substantivele ,,sicriele’’,
,,coroanele’’, ,,amorul’’ şi ,,aripile’’, simetric repartizate la sfârşitul primului şi ultimului vers ale celor
două strofe. Substantivul ,,plumb’’ ca atribut al unui regent formează cu acesta o metaforă-simbol, cu
semnificaţii identice sau apropiate, aflate în cele două planuri ale existenţei-cel exterior şi cel interior
(,,sicriele de plumb’’, ,,flori de plumb’’, ,,coroanele de plumb’’, ,,amorul de plumb’’, ,,aripile de plumb’’).
Concluzia
Prin toate aceste aspecte, poemul ,,Plumb’’ este o capodoperă a liricii bacoviene şi, în general, a poeziei
simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieşită din comun, prin care poetul realizează o viziune despre lume
tipic simbolistă. Această viziune este evidenţiată prin tema poeziei, prin simbolurile folosite şi printr-un
imaginar poetic adecvat, toate menite să realizeze o atmosferă specific bacoviană, reliefată prin unele
elemente exterioare, transpuse apoi într-un univers interior, afectiv, în care rezonează profund. Astfel, din
îngemănarea elementelor de conţinut cu cele de formă ia naştere un univers ficţional inedit prin sensibilitate
şi prin originalitate. Manolescu afirma că Bacovia este „singurul poet român care a coborât în infern”,
recuzita care alcătuiește imaginarul bacovian preponderent eului, justificând această idee. Ceea ce este
semnificativ este faptul că prin intermediul procedeelor simboliste, cititorul îl însoțește eul liric în această
călătorie în lumea tenebrelor.
SAU
Particularități ale unei opere care aparține lui Mihai Eminescu ,,Floare albastră’’
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară respectivă.
Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în
care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de
aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că
este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul
subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine.
Reliefarea unor trăsături specific care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
Poemul Floare albastră, scris în 1872 şi publi¬cat în revista Convorbiri literare, în 1873, este o capodoperă
a lirismului eminescian din etapa de tine¬reţe, „un nucleu de virtualităţi’’ menite să anunţe marile creaţii
ulterioare, culminând cu Luceafărul, o dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie,
Floare albastră poate fi con¬siderată o poezie-nucleu a romantismului eminescian. În poezia ,,Floare
albastră’’ este prezentă o viziune subiectivă de tip romantic, deoarece aceasta aparține romantismului, iar
Eminescu evidențiază că literatura nu este rezultatul rațiunii, ci al sentimentului, introducând tema iubirii,
care apare în corelație cu tema naturii, dar și motivul romantic-floarea albastră. Viziunea romantică e dată
de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie),
eglogă (idilă cu dialog) şi elegie.
Tema poeziei și două imagini poetice relevante
Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini şi
provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi este trist în lume”. O
primă secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului
într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”,
semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin
câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -, măreţia, tainele -
„piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală,
îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în
depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
De asemenea, a patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic,
încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată
de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă, ce nebună”
sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.
Elemente de structură semnificative pentru ilustrarea temei și a viziunii despre lume
Un prim element de compoziție îl constituie titlul. Motivul „florii albastre” se întâlneşte la romanticul
german Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cu speranţa realizării
cuplului. în literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul „florii albastre” sugerează puritatea iubirii şi
candoarea iubitei. În romantismul eminescian, motivul „florii albastre” semnifică aspiraţia spre iubirea
ideală, posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu
accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi
îndrăgostiţi. O altă interpretare pe care critica românească a dat-o acestui motiv literar este aceea a „florii
de nu-mă-uita”, simbol al credinţei autohtone că iubirea împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi
sufletul omului îndrăgostit.
Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/ moarte - temporalitate/ viaţă,
masculine/feminin, detaşare apolinică/ trăire dionisiacă, abstract/concret, vis/realitate, aproape/ departe,
atunci/acum.
Compoziţia romantică se realizează prin alternarea a două planuri, de fapt, confruntarea a două moduri de
existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii: lumea abstracţiei şi a cunoaşterii absolute, infinite - lumea iubirii
concrete şi a cunoaşterii terestre. Celor două lumi li se asociază două ipostaze umane (masculin - feminin)
sau portrete spirituale (geniul - făptura terestră). Ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând cele
două ipostaze, masculin - feminin, el - ea, într-un dialog al „eternului cu efemerul, care implică „o
muzicalitate proprie fiecărei serii de simboluri, una ca şi inumană, derivată din rotirea astrelor, alta patetică
şi adesea sentimental-glumeaţă, ritmată de bătăile inimii omeneşti’’ (Vladimir Streinu, Floare albastră şi
lirismul eminescian, în Studii eminesciene, Bucureşti, 1971)
Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două
monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv. Incipitul este o
interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în „ceruri nalte”.
Compoziţional, această idilă filozofică este fundamentată de antiteza dintre atitudinea plină de vitalism
(dionisiacă) a fetei şi starea meditativă, contemplativă a bărbatului (apolinică), relaţie erotică tipică
romantismului eminescian, care generează nefericire şi scepticism: „Totuşi este trist în lume”.
Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului
într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”,
semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin
câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -, măreţia, tainele -
„piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală,
îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în
depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
Ghilimelele care delimitează primele trei strofe evidenţiază vorbirea directă, textul citat aparţine iubitei şi
este reprodus pentru a creiona portretul spiritual al omului de geniu. Lirismul subiectiv din această secvenţă
atestă prezenţa eului liric prin adresarea directă a fetei, care ar dori ca iubitul să aparţină lumii obişnuite şi
să-şi găsească fericirea alături de ea. Mărcile lexico-gramaticale sunt reprezentate de sintagma declarativă
„sufletul vieţei mele”, vocativul „iubite” şi de verbele şi pronumele la persoana a II-a singular: „ai
cufundat”, „ai uita”, „grămădeşti”, „nu căta”, „te”, „ta”.
Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric al eului poetic, în care se accentuează
superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este „mititică” şi, deşi poetul
recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea
banală, atitudine exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. Lirismul este
subiectiv, reprezentat de mărcile lexico-gramaticale ale verbelor şi pronumelor de persoana I: „am râs”, „n-
am zis”, „eu”, „-mi”.
Următoarea secvenţă poetică (strofele 5-12), monologul liric al fetei, începe printr-o chemare a iubitului în
mijlocul naturii, ale cărei motive romantice specifice liricii eminesciene - codrul, izvorul, văile, stâncile,
prăpăstiile - sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor: „- Hai în codrul cu verdeaţă, / Und-
izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă”. Natura umanizată vibrează
emoţional împreună cu cei doi tineri, ipostază accentuată prin personificarea izvoarelor care „plâng în
vale”.
Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările
iubirii optimiste având chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu sărutul care consfinţeşte iubirea,
se constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu
pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse”.
De remarcat este faptul că iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii prin
epitete cromatice: „Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul”.
Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor, întâlnită
frecvent şi în alte poezii erotice, este accentuată printr-un ton poznaş: „De mi-i da o sărutare / Nime-n lume
n-a s-o ştie, / Căci va fi sub pălărie”; „Grija noastră n-aib-o nime, / Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”. Arta
iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: „Mi-i ţinea de subsuoară, /
Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe cale”.
A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic, încărcat de
profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de o
propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă, ce nebună” sugerează
miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii
absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei: „Şi te-ai dus, dulce
minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”
Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului, întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi
diferite: ea este o femeie obişnuită, care se mulţumeşte cu iubirea telurică, iar el întruchipează omul de
geniu, care aspiră către absolutul sentimentului, către fericirea ideală. în penultimul vers, repetiţia motivului
poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, „floare albastră”, semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea
poetului pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul, constituind în poezie un laitmotiv (element de
recurenţă).
Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica purtându-se în jurul lui
„totuşi” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este
Perpessicius, editorul operelor eminesciene complete, care argumentează faptul că acest „totuşi” este
specific simţirii poetului care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de
speranţă pentru viitor prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Eminescu nu ar
fi putut, de asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime cu
atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul cu sens definitiv, „totul”, având în vedere şi faptul că
aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie şi proprie numai omului de geniu.
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează permanentizarea
atitudinii de înălţare spirituală a geniului către gravele probleme ale Universului, condiţie ce tinde să se
eternizeze: „grămădeşti în a ta gândire”, „nu căta în depărtare”.
Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele verbale la viitor - „vom şede”, „mi-i
spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”, „mi-i da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-, care amplasează povestea
de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii
absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se manifeste într-un viitor imaginar.
Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe”, „Nime-n lume n-a s-o ştie”, „n-aib-o nime”, „cui ce-i pasă”
accentuează idila pastorală şi sugestia sentimentului de dragoste dintre un flăcău şi o fată de la ţară: „Pe
cărare-n bolţi de frunze / Apucând spre sat în vale”.
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de epitete cromatice, „de-aur părul”,
„albastra, dulce floare”, şi metaforice: „mititica”, „bolta cea senină”, „trestia cea lină”, „prăpastia măreaţă”.
Epitetul „dulce” defineşte ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical rezultat din interpretarea
semantică diferită a acestui cuvânt, care surprinde prin inedit, în comparaţia: „dulci ca florile ascunse” sau
metaforele „dulce minune”, „dulce floare”, sugerând profunzimea iubirii, năzuinţa neostoită a geniului de a
atinge fericirea absolută. În aceeaşi notă de ambiguitate se înscrie şi expresia încărcată de ironie „dulce
netezindu-mi părul”, care exprimă uşorul dispreţ pe care geniul îl manifestă faţă de gestul penibil al fetei,
sugerând superficialitatea acesteia.
Prozodia este data de ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori, asonantă
„căldură/gură”; „frunze/ascunse”.
Lirismul subiectiv
În poezia Floare albastră, Eminescu îmbină ambele tipuri de lirism. Lirismul subiectiv se defineşte prin
mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I singular şi plural, care susţin
prezenţa eului liric în discursul poetic: „am râs”, „n-am zis”, „stam”, „ne-om da”, „eu”, „-mi”, „noastră”.
Adresarea directă a iubitei accentuează subiectivismul poeziei, manifestat cu predilecţie în secvenţa
ritualului erotic, prin vocativul „iubite”, prin verbe şi pronume la persoana a II-a singular: „hai”, „mi-i
spune”, „a ta”, „iubeşti”, „mi-i ţinea”, „te”, „ta”. Detaşarea contemplativă a eului liric se distinge prin
lirismul obiectiv ale cărui mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi pronume la persoana a III-a: „zise”,
„spuse”, „stă”, „dispare”, „a murit”, „este trist” etc.
Concluzia
Prin conținutul și prin forma ei, această poezie reliefează o atmosferă și o viziune romantică asupra iubirii,
încadrându-se unei categorii mai largi a poemelor erotice eminesciene care înfățișează ipostaza iubirii
paradiziace și prezența cuplului într-un peisaj feeric, anticipând, totodată, unele motive și teme întâlnite
apoi în marile creații eminesciene, așa cum este și poemul ,,Luceafărul’’. Tema, motivele și imaginarul
poetic contribuie deopotrivă la conturarea unei viziuni romantice originale, specific eminesciene.
SAU
Particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu, ,,Luceafărul’’
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară respectivă.
Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în
care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de
aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că
este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul
subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine.
,,Luceafărul” constituie sinteza gândirii eminesciene şi este o capodoperă a marelui poet şi care reuşeşte să
impresioneze prin originalitate şi prin îmbinarea celor trei genuri literare.
Lectura poemului ,,Luceafărul” s-a făcut în ,,Junimea”, înainte de apariţia în ,,Almanahul Societăţii
Academice Social-Literare” România Jună din Viena, în aprilie 1883.
,,Luceafărul” este un poem filozofic în care tema romantică a condiţiei omului de geniu capătă strălucire
desăvârşită. Problema geniului e ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia
cunoaşterea lumii e accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depăşească sfera subiectivităţii,
să se depăşească pe sine, înălţându-se în scena obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate
înălta deasupra concreteţii vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.
Principala sursă de inspiraţie este basmul popular românesc ,,Fata în grădina de aur’’, cules de germanul
Richard Kunisch, într-o peregrinare a sa prin Oltenia. De asemenea, ,,Fecioara fără corp” pe care le-a
versificat şi le-a înnobilat cu idei filozofice în două poeme de referinţă: ,,Luceafărul” şi ,,Miron şi frumoasa
fără corp”. Mitul Zburătorului este valorificat în primul tablou al poemului ,,Luceafărul” prin visul erotic al
fetei de împărat care, ajunsă la vârsta dragostei îşi imaginează întruparea tânărului în ipostaza angelică şi
ipostaza demonică. Pentru a putea dialoga cu acestea după legile pământene. Izvoarele filozofice: concepţia
filozofică a lui Schopenhauer preia viziunea antitetică dintre omul obişnuit şi omul de geniu. Motivele
mitologice preluate din sistemul de gândire al filozofilor greci, Platon şi Aristotel, din ,,Poemele
Vedelor”,aparţinând filozofiei indiene şi din mitologia creştină, mai ales, noţiunea de ,,păcat originar “si
viziunea cosmogoniei creştine şi a apocalipsei.
Încadrare opera în curentul literar din care face parte
În poemul ,,Luceafărul’’de factură romantică sunt cele șapte mituri ale poeziei eminesciene: mitul nașterii
și al morții universului (călătoria Luceafărului către Demiurg), mitul erotic sau al Zburătorului (atracția
dintre Luceafăr și fata de împărat), mitul oniric (povestea de dragoste se petrece în vis), mitul întoarcerii la
elemente (întoarcerea Luceafărului către Demiurg) și mitul creatorului (Demiurgul, în ipostaza divină a
creatorului). La acestea se adaugă mitul omului de geniu care își are originea în teoriile filosofice
schopenhaueriene.
De natură romantică este și compoziția simetrică a poemului, realizată prin alternarea planurilor cosmic
(tabloul I și tabloul al III-lea) și terestru (tablourile al II-lea și al IV-lea), sugerând și opoziția veșnic-
efemer, ideal-comun. Lor le corespunde și natura duală a unora dintre personaje: Luceafărul-Hyperion, fata
de împărat-Cătălina. Dualitatea aceasta se datorează încercării personajelor de a-și descoperi propriile
esențe. Astfel, Luceafărul devine Hyperion atunci când își dă seama de natura sa eternă, iar fata de împărat,
devenită Cătălina, duce dorul Luceafărului până ce se convinge de propria neputință de a pătrunde în lumea
ideilor înalte.
În strânsă legătură cu dualitatea personajelor se află tema iubirii văzute antitetic, în manieră romantică, în
două ipostaze: iubirea ideală și cea pământeană. Cea ideală nu se poate realiza, fiindcă cele două ființe,
Luceafărul și fata de împărat aparțin unor lumi diferite, iar iubirea pământeană dintre Cătălin și Cătălina se
poate împlini, fiind două ființe care aparțin aceluiași univers și între care nu există niciun fel de
incompatibilitate. De asemenea, în ,,Luceafărul’’există, tot ca o trăsătură romantică interferența de specii
literare, aproape toate aparținând genului liric, chiar dacă poemul are o formă narativă dramatică: idila
pastorală din tabolul al doilea (povestea de dragoste dintre Cătălin și Cătălina), meditația filozofică din
tabloul al treilea (drumul Luceafărului spre Demiurg și discursul argumentativ al acestuia către Hyperion)
și cele două pasteluri (un pastel cosmic și altul terestru). Acestora li se adaugă elemente elegiace,
exprimând tristețea geniului care nu se poate realiza nici pe planul cunoașterii, în sensul aspirației spre
concret, nici pe plan afectiv.
Tema poemului și două secvențe specifice acesteia
Tema poemului este condiţia omului de geniu şi imposibiliatea iubirii dintre omul obisnuit şi omul de
geniu.
O primă secvenţă sugestivă pentru tema iubirii imposibile o constituie tabloul întâi, pentru că se manifestă
între două fiinţe aparţinând a două lumi diferite, cea terestră şi cea cosmică. Luceafărul o cheamă pe fată în
lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de apă, însă ea îl refuză, simitindu-l ,,străin la vorbă
şi la port’’ , ca făcând parte dintr-o lume necunoscută ei şi de care se teme. Ideea apartenenţei geniului la
nemurire, ca şi statutul de muritoare sunt exprimate sugestiv în poem :,,Dar cum ai vrea să mă cobor?/Au
nu înţelegi tu oare,/Cum că eu sunt nemuritor,/Şi tu eşti muritoare?”.Fata, însă nu poate accede la lumea lui
şi nici nu-l poate înţelege ,,Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe”, de aceea, îi cere să devină el
muritor, să coboare el în lumea ei. De asemenea, o altă secvenţă, călătoria lui Hyperion spre Demiurg în
spaţiul intergalactic simbolizează un drum al cunoaşterii şi, totodată, motivaţia meditaţiei pe care Eminescu
o face asupra condiţiei omului de geniu în raport cu oamenii obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră
acesta. Setea de cunoaştere a omului de geniu ,,o sete care-l soarbe”, face ca Hyperion să meargă la
Demiurg, pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii
absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem: ,,Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire/
Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire….” Există în poemul ,,Luceafărul’’ şi o idilă pastorală
între două fiinţe aparţinând aceleaşi lumi, exprimându-se ideea compatibilitătii celor două lumi, dintre
Cătălin şi Cătălina, fiind ilustrată printr-un limbaj popular, cât se poate de obişnuit: ,,Şi guraliv şi de
nimic /Te-ai potrivi cu mine “.Superioritatea Luceafărului este conştientizată de Cătălina prin exprimarea
propriei neputințe de a pătrunde în lumea ideilor înalte ,,În veci îl voi iubi şi în veci /Va rămânea
departe….”.
Viziunea asupra lumii este romantică, fiind exprimată prin intermediul antitezei a două lumi diferite, care
nu pot atinge ideea fericirii sau împlinirii iubirii.

Elemente de compoziție și de limbaj ale textului, semnificative pentru ilustrarea temei și a viziunii despre
lume
Titlul, care este sintetic, laitmotivul, numele astrului care reprezintă lumea superioară. Este un astru ce
aparţine planului cosmic, aspiraţie spirituală pentru Cătălina, omul de geniu detaşat de pragmatismul şi de
efemeritatea oamenilor obişnuiţi, muritori.
Relaţia incipit –final; incipitul e o formulă de basm, iniţială, atestând filonul folcloric al poemului: ,,A fost
odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti/ O prea frumoasă fată”. Epitetul care
defineşte frumuseţea neasemuită a fetei, ce provenea ,,Din rude mari împărătesti” este un superlativ popular
,,prea frumoasă”.
Finalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar, în care antiteza ,,EU”si ,,Vostru” semnifică esenţa
conflictului dintre etern şi efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima iubirii din
amăgitoarele chemări ale fericirii pământeşti care e trecătoare şi lipsită de profunzimea sentimentului:
,,Trăind în cercul vostru strâmt /Norocul vă petrece,-/ Ci eu în lumea mea mă simţ / Nemuritor şi rece”.
Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o resemnare, ci e o atitudine specifică
geniului rece, raţională, distantă, care nu mai permite un dialog dintre cei doi, deoarece ei aparţin a două
lumi incompatibile, ce nu pot comunica, având concepte diferite despre iubire, ilustrând valoarea supremă a
idealului spre care poate aspira doar un geniu .
Structura poemului
Poemul ,,Luceafărul” are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene, fiind dominat de existenţa a două
planuri, unul universal-cosmic şi unul uman-terestru, care converg unul către celelalt şi se interferează în
cele patru tablouri gândite ca entităţi distincte. Muzicalitatea poemului e realizată prin efecte eufonice ale
cuvintelor (aliteraţia) şi prin prozodia inedită: catrene cu versuri, de câte 7-8 silabe, ritmul iambic, împletit
cu cel amfibrahic, şi alternanta dintre rima masculină şi cea feminină.
Tabloul întâi
Este o poveste fantastică de dragoste, pentru că se manifestă între două fiinţe care aparţin a două lumi
diferite, cea terestră şi cea cosmică. Planul universal- cosmic, Luceafărul, se întrepătrunde cu planul uman–
terestru, fata de împărat .Legătura dintre cele două lumi se face prin intermediul ferestrei, singurul spaţiu de
comunicare, iar întâlnirea celor doi are loc în oglindă ca spaţiu de reflexie şi prin intermediul visului.
Chemarea Luceafărului de către fată e patetică, încărcată de dorinţă şi de forţă magică: ,,Cobori în jos,
Luceafăr blând/ Alunecând pe o rază/ Pătrunde-n casă şi-n gând / Şi viaţa-mi luminează!”. Luceafărul se
întruchipează în înger, ca fiu al cerului şi al mării. Acesta o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statul de
stăpână, însă ea îl refuză, simţindu-l ,,străin la vorbă şi la port.” Antitezele ,,căci eu sunt vie, tu eşti mort “
demonstrează că cei doi îndrăgostiţi aparţin a două lumi diferite, viaţa veşnică şi iminenţa morţii. După trei
zile şi trei nopţi, ca în basme, fata îi adresează aceeaşi chemare şi el se întrupează în demon, născut din
soare şi din noapte, din nou o cheamă pe aceasta şi îi spune că va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl
refuză, deşi frumuseatea lui o impresionează puternic. Ea nu poate accede la lumea lui, nu-l poate înţelege,
de aceea, îi cere să devină el muritor, să coboare el în lumea ei. Astfel, Luceafărul pleacă spre Demiurg
pentru a-i cere dezlegare la nemurire: ,,S-a rupt din locul lui de sus / Pierind mai multe zile “.
Tabloul al doilea
Este o idilă dintre două fiinţe care aparţin aceleaşi lumi. Cadrul naturii e dominat de spaţiul uman-terestru,
celălalt plan universal-cosmic, fiind puţin reprezentat. Fata e Cătălina, iar Luceafărul e Cătălin (aspiraţie
spirituală, ideală). Cei doi sunt exponenți ai aceleaşi spețe omeneşti, iar idila lor are loc într-un cadru rustic.
Jocul dragostei, ca ritual, care se manifestă prin gesturi tandre, mângâietoare, pentru învăţarea iubirii, iar
ideea compatibilităţii e redată prin limbajul comun.
Tabloul al treilea
,,Drumul cunoasterii” este dominat de planul universal-cosmic , Luceafărul e Hyperion, iar fata e motivaţia
călătoriei, simbolul iubirii ideale. Hyperion doreşte să ajungă la Demiurg pentru a-i cere dezlegarea la
nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute în numele căreia este gata de
sacrificiul suprem. Demiurgul îl refuză şi îi aduce argumente pentru a-l determina să renunţe la ideea de a
deveni muritor ,,Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naste’’. Demiurgul respinge cu fermitate
dorinţa lui Hyperion ,,moartea nu se poate”, exprimându-şi dispreţul pentru această lume superficială şi
meschină, care nu merită sacrificiul omului de geniu:,,Şi pentru cine vrei să mori/ Întoarce-te, te-ntdreaptă/
Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te așteaptă”.
Tabloul al patrulea
Îmbină planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dând poemului o simetrie perfectă. Luceafărul
redevine astru, iar fata îşi pierde unicitatea, numele, frumuseţea, înfăţişarea, fiind doar o muritoare
oarecare, o anonimă ,,un chip de lut”. Luceafărul priveşte spre Pământ şi îi vede pe cei doi tineri
îndrăgostiţi, într-un dezlănţuit joc al dragostei. Chemarea fetei nu mai este magică şi accentuează ideea că
omul obişnuit e supus sorţii întâmplării, norocului, fiind incapabil de a se înălţa la iubirea absolută.
,,-Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n codru și în gând,/Norocu-mi luminează!"
Hyperion se detaşează de lumea strâmtă, meschină superficială, iar finalul accentuează atitudinea rece
raţională, distantă a omului de geniu şi valoarea supremă a idealului spre care poate aspira doar omul
superior.,,Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si
rece. "
Concluzia
Conținutul bogat de idei și originalitatea formei au dus la numeroasele interpretări ale poemului
,,Luceafărul’’. Dacă Tudor Vianu considera că ,,Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice, mai de seamă
pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte’’ , Nicolae Manolescu descoperă în poem mai multe
voci lirice cu care poetul se identifică în totalitate, el putând fi, deopotrivă, Hyperion, Cătălina, Demiurgul
sau Cătălin. Prezența acestor voci explică și lirismul obiectiv al textului, manifestat prin intermediul
,,măștilor’’ (fata de împărat, Luceafărul, Demiurgul sau Cătălin), astfel, prin intermediul lirismului de tip
obiectiv, întâmplările și personajele devin simboluri lirice, metafore, care sintetizează ideile filosofice ale
poetului și exprimă o viziune poetică. Totodată, prin întregul poem, Eminescu a reușit să prezinte lumea
într-o viziune romantică, apelând la trăsăturile specifice acestui curent literar pe care l-a prezentat în modul
cel mai strălucit cu putință.
,,Luceafărul” este şi va rămâne sinteza liricii eminesciene, în care cunoaşterea lumii e posibilă şi accesibilă
doar omului superior, de asemenea, cea mai reprezentativă creaţie a perioadei romantice