Dislalia

Mutacism

Logopedie și defectologie

Mușat Georgiana Specializarea: Psihologie

Nițu Andreea An 3
Rotaru Mihaela
Schimdt Kriszta
Cuprins: 1. Noţiuni teoretice
2. Program de terapie specifică din lit. de specialitate
3. Anexe cu fişe de lucru pentru fiecare etapă
1.Noțiuni teoretice
Însușirea și dezvoltarea limbajului sunt activități care presupun un efort îndelungat din
partea individului, în decursul dezvoltării ontogenetice. Modul în care copilul se realizează pe
linia achizițiilor în planul vorbirii și al dezvoltării psihice,în general, este în funcție de o serie de
factori care își aduc contribuția în egală măsură,la acest proces formativ. Acești factori sunt:
mediul de viață și activitate al copilului, preocuparea părinților pentru stimularea vorbirii
sale,capacitățile intelectuale ale copilului,eficiența procesului instructiv-educativ, afectivitatea,
motivația pentru activitate și personalitatea acestuia. Pe lângă acestea, putem să adăugăm faptul
că activitățile se desfășoară în relație cu cei din jur,dat fiind tendința copilului de a verbaliza
acțiunile desfășurate (în special cele de joc), însemnând că se realizează spontan;în mod
organizat, se realizează prin determinarea copilului să participe la activități cu un anumit scop
educativ (ascultarea și reproducerea de povestiri, citirea imaginilor, instrucția în școală sau
grădiniță).
Diferențele marcate de structura psiho-fizică a copilului, influențele educative, existența
unor modele deficitare pe care le imită, ca și acțiunea unor factori nocivi, pot conduce la
tulburări de vorbire, care se prelungesc și după perioada preșcolară sau dificultățile de vorbire
pot influența negativ și la vârstele următoare.
“ La copii, apar ,relativ frecvent, tulburări de pronunție(articulație), constând în
deformarea,substituirea, omiterea și inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană și în cea
reprodusă.” Aceste manifestări sunt numite și “dislalie” și când ea se manifestă sub o formă
ușoară, poartă numele de dislalie simplă sau monomorfă. În acest caz, avem de-a face cu
tulburări care se manifestă numai la nivelul unor sunete izolate sau la familia unor sunete și,de
obicei, la acele sunete care se pronunță mai târziu în ontogeneză. Atunci când tulburările se
extind asupra mai multor sunete sau asupra majorității sunetelor, ea poartă denumirea de dislalie
polimorfă, iar când sunt afectate toate sunetele,dislalia este generală sau totală.
Sunetele care necesită o modulare și o sincronizare mai fină din partea componentelor aparatului
fonoarticulator sunt cele care nu numai că apar mai târziu în vorbirea copilului,dar sunt și cele
mai afectate. Un exemplu în cazul acesta, sunt siflantele, șuierătoarele, sunetele r,c,g, în timp ce
vocalele se emit mai ușor, dar pot fi și ele afectate, în condițiile unei etiologii organo-cerebrale și
funcționale. Frecvența dislaliilor este în funcție de vârstă, de sex, de nivelul de dezvoltare
psihică, de anturaj,de condițiile de educație și economice, de particularitățile de limbă. În
condițiile date, în proporții diferite, este afectată nu numai latura de expresie a vorbirii, ci și cea
de recepție și când subiectul are dificultăți în decodificarea rapidă a mesajului verbal.
Cauzele care stau la baza dislaliilor sunt nenumărate: imitarea unor modele diferite de
pronunție,existența unor modele greșite de educație, menținerea obișnuințelor negative de
pronunție, lipsa de stimulare a pronunțării corecte și incriminarea unor factori nocivi complecși.
Emiterea fonemului M
Atunci când elevul îl imite pe profesor, acesta percepe vibrațiile laringiene specifice sunetului m,
pronunțandu-l. Atfel se vor evita exagerările poziției organice, care determină atât o fizionomie
nefavorbilă, cât și dificultăți în procesul citirii labiale.

Printre altele se va face și intuirea vibrațiilor nazale, așadar scopul fiind ca elevul sa poată atinge
cu un deget narinele profesorului, iar cu degetul de la cealaltă mână să-ți atingă propriile narine.

După care în acest timp, elevul pronunță împreună cu profesorul sunetul m.

Învățarea pronunției acestui fonem de către elev apare în urma detașării fonemului m din
cuvântul în care a fost prezentat și prin exersarea pronunției acestuia. În cele din urmă, sunetul
este din nou integrat în cuvânt , în poziția lui inițială.

Defecte de pronunție și corectarea lor

În diferite cazuri, unii elevi pronunță b în loc de M, deoarece deplasează limba fie în spatele
incisivilor superiori, fie opus mișcării valului palatin.

În acest caz, pentru corectare este suficient să explicăm elevilor poziția firească a limbii pe
planșeul bucal și prezența în contact a buzelor în timpul pronunției sunetului m. Între timp se vor
face exerciții de pronunție în mod repetat a consoanei (m,m,m,m), fără să se dezlipească buzele.

În alte cazuri, unii elevi pronunță n în loc de m. Cauza aceasta ar fi faptul că elevii contractă prea
mult buzele.

În scopul realizării unei pronunții corecte și clare a fonemului m, aflat înaintea unei consoane, fie
în interiorul unui cuvânt, fie în cadrul unei propoziții în care unul dintre cuvinte se sfârșește cu
m, iar cuvântul următor începe cu o consoană (am fost…; am dormit…; am lucrat…film sonor;
om voinic etc.) , se procedează ăn felul următor: se explică elevilor că buzele, în timpul
pronunției lui m, nu se desprind până ce limba nu are poziția necesară pronunției consoanei care
urmează. Mai târziu se insita asupra modului de a folosi fără pauză același curent de aer.

Prin aceste exerciții esențiale se obține atât o pronunție corectă și clară cât și o cursivitate a
vorbirii apropiată de vorbirea normală.
În cazul în care sunetul m va fi precedat de o consoană (alminteri, armean, armată, atmosferă,
armă, administrativ, admitere etc.) se explică elevilor că poziția limbii în pronunțarea fiecarei
consoane rămâne neschimbată până în mometul lipirii buzelor pentru pronunțarea consoanei m,
care urmează.