LUCEAFĂRUL

de Mihai Eminescu

o Tema și viziunea despre lume

Mihai Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalist, socotit în critica literară universală
drept cea mai importantă voce poetică a literaturii românesti. De asemenea, considerat cel mai
mare poet al culturii noastre și ultimul mare romantic universal, Mihai Eminescu s-a impus prin
diversitatea speciilor și a genurilor literare abordate,prin complexitatea temelor prelucrate, dar
și prin originalitatea limbajului său poetic.
Publicat în Almanahul societății academice ”România Jună” din Viena în 1883, poemul
”Luceafărul” se încadrează în cea de-a doua parte a creației poetului (caracterizată printr-o
viziune pesimistă, sumbră, ce aduce o notă melancolică, choar dramatică capodoperelor din
această perioadă) ce reprezintă o sinteză a creației eminesciene,fiind, în același timp, o expresie
a geniului său.
Romantismul este o mișcare culturală și literară din prima jumătate a secolului al XIX-lea
care se caracterizeză prin cultivarea fanteziei creatoare, a evaziunii în fantastic și în folclor.
O trăsătură romantică a operei eminesciene este evidentă prin autenticitatea poemului
incontestabilă, aceasta datorându-se surselor de inspirație; astfel, opera literară este inspirată din
surse folclorice( basmul popular românesc ”Fata din grădina de aur” cules de germanul Richard
Kunish într-o călătorie prin țările române), din surse filozofice (filozofia lui Kant și
Shopenhauer), din surse mitologice (mitologia greacă, hindusă și latină) și autobiografice ( din
propria viață a poetului, ridicată la rang de simbol). Totodată, poemul este o prelucrare extrem
de originală a mitului zburătorului, ilustrat de poet și în alte creații.
De asemenea, o altă trăsătură specifică romantismul ce capătă formă în opera
eminesciană este dezvoltarea unor serii de antiteze (celest/teluric, om comun/geniu, cunoaștere
rațională/cunoaștere pe baza afectelor, iubita ideală/iubita decăzută), antiteza fiind procedeul
artistic preferat de romantici. În plus, Luceafărul este un personaj de tip romantic, excepțional
datorită naturii sale duale angelic/demonic (,,O, ești frumos, cum numa-n vis/Un înger se
arată'' ; O, ești frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată”,).
Dimensiunea romantică a operei este determinată de complexitatea tematică,poezia
ilustrând tema condiției omului de geniu,tema iubirii, tema cosmogonică, tema timpului, dar și
tema naturii. Totodată, una dintre temele abordate destul de des de către poetul român, respectiv
tema iubirii, este utilizată cu diferite variații în cazul poemului ”Luceafărul” , evidențiind astfel
diferențele între omul comun și omul de geniu.
 O primă secvență care prezintă o parte din tipul de prelucrare a temei iubirii o constituie
iubirea dintre fata de împărat și Luceafăr, descrisă în debutul operei. Începută dintr-o dorință
arzătoare ce îi cuprinde pe amândoi, dragostea acestora este de o intensitate extraordinară ce îl
determină pe Luceafăr să facă orice sacrificiu pentru tânăra frumoasă. Întâlnirea celor doi se
face în planul oniricului, iar iubirea pentru fata de împărat îl determină pe Luceafăr se se
metemarfozeze (”Și s-aruncă fulgerător,/Se cufundă în mare”), să preia o formă umană,
familiară tinerei fete
De asemenea, o altă secvență care ilustrează viziunea originală a autorului privitoare la
modul în care iubirea schimbă percepția eului poetic asupra propriului sine și asupra umanității
este evidentă în finalul operei; astfel, est înfățișată o altă fațetă a iubirii, aceasta transformându-
se într-o iubire umană simplă, platonică, cu trăsături bidimensionale. Cătălina și Cătălin își
găsesc împlinirea în dragoste într-un cadru specific eminescian, adică în inima codrului, fiind
protejați de natură și de lumina lunii (”Cu farmecul lunii reci/...Revarsă liniște de veci/ Pe
noaptea mea de patimi”).
Elementele de compoziție și de limbaj care ilustrează tema și viziunea despre lume în
opera lui Eminescu sunt titlul și structura compozițională.
Titlul este cheia simbolică care ajută la pătrunderea și descifrarea tainelor textului literar,
înglobând întregul univers literar al textului poetic într-o manieră unică. Din punct de vedere
structural, titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu articulat cu articol hotărât
(”Luceafărul”), evidențiind unicitatea celei mai luminoase stele vizibile de pe Terra. De
asemenea, în termemi alegorici, "Luceafărul" este simbolul unicității și superiorității, geniul
purtator de lumină, solitar și neînteles de omul obișnuit, comun, incapabil să ajungă la infinitul
gândirii.
Din punct de vedere compozițional, cele 98 de strofe ale poeziei sunt structurate în 4
tablouri lirice, fiind organizate antitetic, conform esteticii specifice doctrinei romantice.
Primul plan din structura poeziei este reprezentat de povestea fantastică de iubire dintre
Luceafăr, geniul, ființa astrală atotcunoscătoare, și fata de împărat, o tânără ce definește spațiul
pământesc, respectiv firea umană, banală și comună, însă care aspiră la iluminare, la depășirea
condiției de om limitat de cunoaștere. Poemul debutează cu o formulă specifică basmului
popular (”A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”) care introduce cititorul într-o lume a
imaginației, a fantasticului eminescian, în care domnește un timp atemporal. Încă din incipitul
operei se atestă unicitatea fetei de împărat (”una la părinți”, ”mândră-n toate cele”), fiind
evidențiată singulariatatea acesteia printr-o serie de însușiri ce o distanțează de specificul ființei
umane (”preafrumoasă”, ”Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele”).Iubirea celor doi
debutează ca o uniune a planului ceresc și pământesc, o încercare de atingere a perfectului prin
prisma îmbinăriii concretului cu abstractul, cunoșterii absolute cu limitarea, nemuririi cu
mortalitatea. Pentru a-l putea chema pe Luceafăr lângă ea, fata folosește invocația ”Cobori în
jos, Luceafăr blând/Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează”.
Această invocație este una specială ce conține adevăratele dorințe ale fetei de împărat, respectiv
cea de a-l apropia pe Luceafăr de un spațiu fizic și spiritual cu rezonanțe familiare (”Pătrunde-n
casă și-n gând”). Luceafărul se întrupează pentru întâia oară din mare, precum Neptun, luând un
chip uman, de o frumusețe extraordinară (”Un tânăr voievod/Cu păr de aur moale”), însă ce își
dezvăluie în același timp natura sa duală, originea cosmică (”Um mort frumos cu ochii vii”).
Pentru a-și împlini dragostea,steaua îi propune tinerei fete să îl însoțească în lumea sa de
numurire și îi promite ”palate de mărgean”, respectiv să împărtășească cu ea cunoasterea
infinită, lărgimea universului și condiția de nemuritor, însă aceasta, din incapabilitatea de a-și
depăși granițele impuse de propria fire umană, refuză vehement, repetat (”Căci eu sunt vie, tu
ești mort/ Și ochiul tău mă-ngheață”); astfel, din conștientizarea incompatibilității dintre cele
două planuri în care cei doi trăiesc, refuzul fetei este însoțit de cererea unei dovezi de iubire
supremă din partea Luceafărului, respectiv o metamorfozare completă înt-un om banal, obișnuit
(”Fii muritor ca mine”). Iubirea Luceafărului depășește sfera comunului astfel încât, în numele
amorului, acceptă condiția inferioară de muritor (”Da, mă voi naște din păcat/Primind o altă
lege,/Căci cu vecinicia sunt legat/ Și voi să mă dezlege”).
Al doilea tablou liric descrie un început de amor între doi oameni obișnuiți, fata de
împărat, ce capătă numele de Cătălina, pierzându-și astfel definitiv caracterul de unicitate, de
singularitate, și Cătălin, ”viclean copil de casă”, ”băiat din flori și de pripas/Dar îndrăzneț cu
ochii” ce o dorește pe fată. Simbol al cuplului terestru, comun, iubirea lor prezintă note erotice,
întruchipând mai mult o uniune a perechii în plan carnal, fizic, decât în plan emoțional. Deși la
început Cătălina oscilează între Luceafăr și tânăr păstrându-și aspirația către absolut, către
infinitul gândirii (”O,de Luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte”), aceasta îl alege în
cele din urmă pe Cătălin deoarece realizează faptul că ei fac parte din aceeași lume, într-un
astfel de cadru atmosfera fiind prielnică,intimă, cu glasuri familiare; astfel, tânăra Cătălina se
lasă ispitită complet de simplitateaamorului pământean și de ușurința pe care o presupune idila
cu o altă ființă umană ce prezintă aceleași caracteristici pe care ea le întrezărește în sine (” din
bob în bob amorul”) Comunicarea este una directă, dialogată, și nu prin vis, ca în cazul celei cu
Luceafărul. Poetul alege, de asemenea, să utilizeze un limbaj cat mai simplu și popular posibil,
subliniind ideea unei iubiri trecătoare între cei doi, banale, pur legată de dorința trupească și
orgoliu. Cătălin se dezvoltă în antiteză cu Luceafărul, el apărând ca un tânăr orgolios, viclean și
îndrăzneț (”guraliv și de nimic”), pe când Luceafărul este o entitate astrală, detașată și
atotștiutoare; cu toate acestea, dacă Luceafărul stârnește dorința de visare și descoperire, Cătălin
declanșează în Cătălina începutul dezvoltării feminității (”Hai ș-om fugi în lume”), al
senzualității și al laturii erotice, fapt ce o atrage mult mai tare pe tânără din prisma naturii sale
umane.
Poemul continuă cu o descriere unică în literatura universală prin prezentarea spațiului
infinit al macrocosmosului, unde se poate pătrunde numai prin puterea gândului, iar timpul este
măsurat cu ajutorul vitezei luminii (precum în poezia ”La steaua”); astfel, al treilea tablou
cuprinde călătoria Luceafărului, către Demiurg, Creatorul Suprem, respectiv către începuturile
lumii, pentru a-și adresa rugămintea de a i se lua nemurirea, puterea și toate cunoștințele cu
scopul de a găsi împlinirea iubirii pământene. Descrierea acestei călătorii portretizează un
”univers-invers”, un drum de la creație către creator, către locul genezei tuturor, pastelul
spațiului infinit fiind redat printr-un limbaj metaforic: ””un cer de stele dedesupt/Deasupra-i,
cer de stele”, ”a chaosului văi”, ”Vedea ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau lumine”. Din cauza
vitezei pe care o are Luceafărul în drumul său, el pare un ”fulger neîntrerupt” ce călătorește prin
Univers, parcurgând un traseu extraordinar, din mijlocul haosului, printre sori și stele, până în
locuri în care geneza nu a avut încă loc. Totodată, zborul Luceafărului este redat printr- o
metaforă de factură populară ”El zboară gând purtat de dor/ Pân pierde totul,totul”,
evidențiindu-se dorința arzătoare ce a cuprins ființa rațională ce manifestă ”o sete de repaos”,
respectiv dorința de a deveni muritor, precum ființa iubită. Ajuns în fața Demiurgului, acesta îl
numește pe Luceafăr Hyperion (”cel care merge deasupra”), dezvăluind astfel natura sa
superioară. Tot Demiurgul este cel care îi explică lui Hyperion imposibilitatea îndeplinirii
dorinței sale întrucât atribuirea condiției de muritor ar presupune schimbarea ordinei cosmice,
fapt ce ar duce la revenirea la haosul primordial, la moartea universului. Se prefigurează în acest
mod condiția de damnat a Luceafărului, respectiv a geniului ce este destinat nemuririi, care
trebuie să se sacrifice pe sine. Astfel, însuși Creatorul Suprem îl refuză, încercând să îi ofere în
schimb cunoaștere totală, putere absolută și chiar o forță de creație egală cu a sa. Totodată,
Divinitatea încearcă să îi explice faptul că gestul său de-a dreptul monumental ar fi făcut în van
(” Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce
te-așteaptă.”), un sacrificiu făcut pentru o ființă inferioară ce nu îi va fi de folos.
Ultimul tablou înfățișează simetric cele două planuri, terestru și cosmic, prezentând
împlinirea poveștii de iubire pământe și atitudinea detașată a Luceafărului. Acesta din urmă se
întoarce în locul său din cer și îi găsește pe Cătălin și Cătălina ” sara-n asfințit” în mijlocul
pădurii, printre florile de tei, protejați de razele lunii și cuprinși de vraja dragostei. Tânăra fată
își arată complet atașamentul și iubirea față de Cătălin prin îmbrățișări, săruturi pline de
tandrețe și mărturisiri sincere (”Căci ești iubirea mea dentâi/Și visul meu din urmă”), cadrul
natural ocrotindu-le momentul de afecțiune. În antiteză cu începutul operei, incantația
Luceafărului nu mai este o chemare a sufletului plin de dor și iubire, ci o rugăminte a fetei ca
steaua să îi aducă noroc, să îi protejeze iubirea pământeană. Acum, cea care pentru Luceafăr era
în incipitul operei ”odorul meu nespus” își pierde farmecul și cade în banalitate, nemaiputând
geniul să o distingă de celelalte ”chipuri de lut”, respectiv de semenii ei. Luceafărul, de această
dată, nu mai cade din înaltul cerului pentru a se metamorfoza, ci se retrage în singurătate,
adoptând o atitudine rezervată, distantă(”Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci
eu în lumea mea mă simt/ Neuritor și rece”). Acest final al operei sublinează ideea că
resemnarea și detașarea completă reprezintă răspunsul în privința atingerii cunoașterii totale,
depășirii condiției ereditare umane.
Poemul se caracterizează printr-un ameste de genuri și specii literare, încadrându-se în
viziunea romantică prin libertatea pe care creatorul o adoptă în raport cu forma în care își
transpune ideile. Dacă apartenența la genul epic este evidentă prin prezența formulei inițiale
(specifică basmului), a personajelor, a întâmplărilor și a unui narator, din perspectiva căruia
sunt redate cele două povești de iubire, faptul că atât personajele cît și întîmplările sunt
simboluri prin care se ilustrează opoziția dintre omul de geniu și omul obișnuit demonstrează
apartenența la genul liric; astfel, numeroase lucrări de analiză dezbat complexitatea pemului,
criticul literar Tudor Vianu considerând că în opera literară ”Luceafărul” se poate vorbi despre
un ”lirism al măștilor”, ceea ce înseamnă că fiecare personaj este un simbol, respectiv o
ipostază a poetului. Mihai Eminescu se transpune în fiecare ”ființă de hârtie” creată lăsând câte
o parte din personalitatea sa în fiecare personaj. Luceafărul apare în ipostaza omului de geniu, o
întruchipare a personalității romantice a poetului, Cătălin reprezintă antiteza Luceafărului,
respectiv simplitatea din caracterul lui Eminescu, Hyperior reprezintă geniul care aspiră la o
iubire simplă, pământeană, fata de împărat conturează o altă ipostază a poetului, cea a
gânditorului melancolic, însetat de cunoaștere și descoperire, Cătălina reflectă trăsăturile omului
obișnuit ce aspiră la o dragoste banală, specific umană, iar Demiurgul reprezintă o
autorecunoaștere a valorii poetului. De asemenea, apartenența la genul dramatic este sugerată,
pe de o parte, de utilizarea dialogului și, pe de altă parte, prin profunzimea trăirilor
Luceafărului.
Totodată, ”Luceafărul” reprezintă forma cea mai înaltă a desăvârșirii stilului poetic
eminescian. O primă trăsătură a stilului poetic este limpezimea clasică obținută printr-un proce
de ”scuturare a podoabelor” (Tudor Vianu), ceea ce a presupus utilizarea unui număr cât mai
redus de figuri de stil. O altă trăsătură este exprimarea gnomică, filosofică, în special în dialogul
dintre Hyperion și Demiurg în care predomină maximele;puritatea limbajului amplifică arminia
din interiorul poemului, poetul preferând în această creație cuvinte de originie latină, din cele
1908 cuvinte 1688 fiind latine.
Muzicalitatea prefigurează apariția simbolismului, fiind realizată pe multiple căi, prin
aliterații și asonanțe, ritm trohaic și iambic, rime masculine, feminine și rare.
În concluzie, sinteză a creației eminesciene, poemul ”Luceafărul”, cu scopul ilustrării
condiției omului de geniu, unește armonios teme și motive romantice, atitudini și procedee
artistice, elemente de imaginar poetic, meritându-și titlul de capodoperă literară; astfel,
abordarea și viziunea de o originalitate incontestabilă cât și multitudinea de simboluri,
conturează cea mai înaltă expresie a poeziei românești.