Tema și viziunea despre lume

Luceafărul de Mihai Eminescu

Opera „Luceafărul”, apărută în 1883 în revista Convorbiri literare, este considerată

de către critici ca fiind cea mai reprezentativă poezie pentru opera lirică eminesciană
deoarece aceasta conține întreaga plajă tematică a discursului liric eminescian precum și
ideologia romantică ce a modulat gândirea, inclusiv filosofică a lui Eminescu.
Ca specie literară, putem încadra textul drept poem, care este romantic prin
amestecul genurilor și al speciilor. Romantismul a luat naştere în Anglia și s-a extins apoi
în întreaga Europă, cuprinzând atât literatura, artele plastice și muzica. Teoreticianul
acestui curent literar este considerat Victor Hugo, care a identificat direcţiile curentului în
„Prefaţa” dramei „Cromwell”. Motivele romantice prin care iubirea se naște lent din
starea de visare, în cadru nocturn sunt: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda,
visul.
„Luceafărul” are ca surse de inspirație: folclorul (basmul cules de germanul
Novalis „Fata în gradina de aur”) ce face trimitere la introducerea poemului, fiind
asemănătoare cu începutul basmelor populare: „A fost odată ca-n povești /A fost ca
niciodată...”, mitul Zburătorului( mit fundamental al spiritualității românești). De altfel,
alte surse de inspirație sunt: teoria romantică a geniului Arthur Schopenhauer, filosofia
greacă (Eminescu preluand ideea că Cerul și Pământul se află la originea lumii) și nu în
ultimul rând, teoria indiană (gândirea cosmogonică).
Tema centrală a poemului „Luceafărul” constă în condiția omului de geniu,
precum și modul de raportare al acestuia la lumea înconjurătoare, la problema dragostei și
a cunoașterii.
Opera lui Eminescu este deosebită prin felul în care cunoştinţele de astronomie şi
filozofie ale poetului sunt transformate cu măiestrie în imagini artistice. Un foarte bun
exemplu pentru aceasta ar fi secvenţele cosmogoniilor din “Scrisoarea I” şi
“Luceafărul”.
În ambele opere prezentarea formării universului este făcută prin intermediul
gândului. Pe când pe bătrânul dascăl “Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de
veacuri”, Hyperion, aparţinând lumii spirituale se întoarce prin timp şi spaţiu el însuşi
în punctul de origine, la baza universului.
 Viziunea despre lume gravitează în jurul relației omului de geniu cu societatea în
care există. Această viziune este predominant romantică, ceea ce se observă prin
alternarea planului terestru cu cel cosmic, motivele literare și tema aleasă.
Textul poetic eminescian este alcătuit din 98 de catrene, ce pot fi grupate pe două
planuri(terestru-uman și universal-cosmic) și patru părți.
Titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al textului “Luceafărul”, este
văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun.
În primul tablou este descrisă o poveste de iubire fantastică între două fiinţe care
fac parte din două lumi diferite: o fată de împărat şi Luceafărul. Poemul începe cu
formula introductivă specifică a basmelor „A fost odată ca-n poveşti...”, prin care se face
intrarea în lumea fantastică a subiectului. În primele două strofe este prezentată fata de
împărat care provine „din rude mari împărăteşti", este foarte frumoasă şi unică: „cum e
fecioara între sfinţi / Şi luna între stele". Singularitatea fetei sugerează că ea este un om
care are aspiraţii superioare.
Chemarea acesteia este plină de pasiune şi dorinţă de iubire, invitându-şi iubitul în
lumea ei terestră: „Cobori în jos, Luceafăr blând...". Luceafărul se aruncă în mare, se
metamorfozează într-un tânăr cu chip de înger, ca fiu al cerului şi al mării. O cheamă pe
fată în lumea lui, oferindu-i eternitatea, dar fata îl refuză: „Dară pe calea ce-ai deschis /
N-oi merge niciodată." Acest refuz oglindeşte că fata e incapabilă să înţeleagă lumea
superioară a Luceafărului unde viaţa-i veşnică.
Tabloul al doilea este o idilă, prezentând dragostea dintre două fiinţe pământene.
Fata de împărat, renunţând la aspiraţia ei, adică la dragostea Luceafărului, recade
definitiv în lumea ei, fiind individualizată prin numele de Cătălina.
Cătălin „viclean copil de casă" este un paharnic la curtea împărătească „băiat din
flori şi de pripas / Dar îndrăzneţ cu ochii". În prezentarea lui poetul adoptă un limbaj
familiar, popular sugerând caracterul nesemnificativ al lui Cătălin, dar şi banalitatea
iubirii pe care o oferă fetei. Fata îi vorbeşte de iubirea ei faţă de Luceafăr, însă este atrasă
de dragostea lui Cătălin „Şi ruşinos şi drăgălaş, / Mai nu vrea, mai se lasă". Dar pentru că
este o iubire pe care o înţelege şi o simte, o acceptă şi fuge în lume cu paharnicul Cătălin.
Al treilea tablou este dominat de planul cosmic, Luceafărul parcurgând un drum al
cunoaşterii şi al autocunoaşterii pentru a înţelege superioritatea lui, devine Hyperion.
La început este prezentată ideea filosofică a spaţiului şi a timpului şi geneza
universului. Universul este înfăţişat ca un cer de stele, iar Luceafărul se întoarce la
începuturi, în haos, la prima zi, la naşterea cosmosului „Vedea ca-n ziua cea dentâi / Cum
izvorau lumine".
 Dialogul dintre el şi demiurg exprimă diferenţa dintre lumea şi condiţia de viaţă a
omului comun şi a geniului: „Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte./ Noi nu
avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte."
Tabloul al patrulea începe cu prezentarea idilei dintre Cătălin şi Cătălina, care sub
un tei îşi trăiesc iubirea. Fata, văzând Luceafărul răsărit, îl cheamă pentru a-i lumina
norocul în iubirea ei cu Cătălin. Hyperion însă se detaşează de lumea superficială,
meschină „Dar nu mai cade ca-n trecut”, înţelegându-şi superioritatea. Cuvintele lui
exprimă dispreţul faţă de lumea umană, care e incapabilă să-şi depăşească limitele, de a
se ridica spre o viziune a ideilor superioare: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă
petrece. /Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece."
Versurile finale sugerează antiteza dintre cele două lumi dar şi puterea geniului de
a se izola în lumea lui raţională, renunţând la sentimente.
În concluzie, „Lucefărul” este o poezie complexă, ce are la bază condiția omului
de geniu pus față în față cu dragostea, reprezentând antiteza dintre tot ceea ce este uman
și cosmic, încercarea nereușită de a contopi universul "nemuritor și rece" cu "cercul
nostru strâns", și anume omenirea. Presupusele personaje devin simboluri mitice ale
contradicțiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu: slab și
puternic, muritor și nemuritor, om și zeu.