Tema și viziunea despre lume

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat

Poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat, publicată pentru prima dată în anul 1919, în
revista „Letopiseții” este reprezentativă pentru tradiționalism prin tema abordată și este considerată
de către criticii literari drept o capodoperă lirică a poetului. Tradiționalismul este un curent literar
care, după cum sugerează și numele, promovează tradiția și credințele religioase ortodoxe
românești, manifestând simpatie pentru țăranul român și respingând orice influențe străine,
considerate primejdioase pentru cultura națională.
Tema poemului, aceea a timpului trecător, este comunicată încă din titlu. Acesta din urmă
este deopotrivă original și inedit, întrucât accentuează faptul că existența umană se bazează pe
experiențe repetabile, reluate și retrăite de fiecare generație în parte.
Poemul „Aci sosi pe vremuri” este compus din 19 distihuri și un monovers final, cu rolul de
laitmotiv, care poate fi interpretat ca o concluzie a discursului liric. Strofele de câte două versuri
sunt structurate în mai multe secvențe poetice: începutul prezintă iubirea de odinioară a bunicilor,
urmează apoi o meditație pe tema timpului trecător și a condiției umane, după care este conturată
iubirea din prezent, iar în final epilogul. Viziunea tradiționalistă a autorului este evidențiată atât prin
idilizarea trecutului într-un cadru rustic, cât și prin conturarea ideii de curgere ireversibilă a
timpului.
Tema și viziunea despre lume a autorului pot fi reperate de către cititor încă din primele
strofe ale poeziei. Astfel, primul distih poate fi considerat incipitul poemului și definește, prin
intermediul metaforelor „casa amintirii cu-obloane și pridvor” și „păienjeni zăbreliră și poartă, și
zăvor” un spațiu spiritual al strămoșilor, totodată sugerând trecerea ireversibilă a timpului. De
asemenea, al doilea distih evidențiază ideea că vremea s-a oprit în loc, viața strămoșilor a rămas
încremenită în timp, iar trecutul capătă o aură legendară: „de când luptară-n codru și poteri, și
haiduc”.
Tot în manieră tradiționalistă, distihul al treilea deschide planul trecutului, al iubirii de
odinioară a bunicilor. Următoarele strofe compun o lume de mult apusă în care autorul prezintă o
frumoasă poveste de dragoste, plină de emoție, pe care o trăiseră bunicii săi. Sunt evocate astfel
sentimente din vremuri străvechi: „Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi”. Întâlnirea bunicilor,
îndrăgostiții de odinioară, se desfășoară după un adevărat ritual: bunicul așteaptă nerăbdător sosirea
„berlinei” din care a coborât tânăra îmbrăcată după moda acelei vremi „o fată în largă crinolină”.
Romantic, bunicul îi recită poezii reprezentative pentru acea vreme, „La Lac”, a lui Mallarme, și
versuri din „Sburătorul” lui Rădulescu, acestea fiind alte elemente care redau foarte bine viziunea
autorului despre lume. Imaginea vizuală a bunicii redă moda și atmosfera acelor timpuri, ea fiind o
tânără „subțire”, care îl asculta „tăcută cu ochi de peruzea” pe bunic. Atmosfera evocată este
construită după canoanele romantice: „Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea”.
Cel de-al nouălea distih concentrează tematica întregii poezii, în care nostalgia curgerii
implacabile a timpului este dublată de eternitatea sentimentului de iubire „Și cum ședeau... departe,
un clopot a sunat/De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”. Punctele de suspensie, adverbul
de loc „departe”, precum și imaginea auditivă a clopotului fac o paralelă între timpul iubirii, care
este etern, și timpul real, realitatea brutală: „de mult e mort bunicul, bunica e bătrână”.
 În următoarele distihuri putem observa o meditație a poetului asupra propriei existențe.
Utilizarea persoanei a II-a singular dă impresia unui dialog, unei adresări directe, iar versurile „Ce
straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ștersele portrete// Te recunoști
în ele, dar nu și-n fața ta/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita” transmit ideea succesiunii
generațiilor. Poetul se regăsește în portretele strămoșilor, însă este cuprins de tristețe odată ce
realizează că timpul este necruțător, iar amintirea este singura care poate opri trecerea vremii.
Strofa a treisprezecea deschide o paralelă între trecut și prezent. Prin comparația „Ca ieri sosi
bunica… și vii acuma tu” se transmite ideea de repetivitate: gesturi pe care le făceau bunicii în
trecut sunt reluate de nepoți. Chiar dacă personajele s-au schimbat, gesturile, trăirile și obiceiurile
sunt aceleași: tânărul de acum își întâmpină iubita precum bunicul său, recitându-i poeme din creația
lui Francis Jammes și „Balada lunei” de Horia Furtună, referințe culturale care sugerează încă o
dată trecerea timpului, prin evoluția tendințelor literare.
Viziunea tradiționalistă a poetului este din nou scoasă în evidență cu ajutorul ultimei strofe,
care amplifică tristețea poetului. Acesta se vede neputincios în fața trecerii ireversibile a timpului:
„Și cum ședeam...departe, un clopot a sunat/ Același clopot, poate - în turnul vechi din sat...”.
Versul final al poeziei, „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”, transmite viziunea
autorului asupra existenței umane, și anume, aceea că iubirea este singura care poate încremeni
trecerea timpului.
Atât în prima parte a poeziei, cât în în cea de-a doua, lirismul este subiectiv, iar prezența
eului liric este evidențiată prin mărcile lexico-gramaticale specifice, și anume verbe și pronume la
persoana I: „-mi”, „m-ai găsit”, „eram”, „ți-am șoptit”, ,,am spus”. De asemenea, prezența poetului
în poezie poate fi remarcată și prin formulările la persoana a II-a, utilizate pentru a scoate în
evidență relația cu un interlocutor: „vii acuma tu”, „ai ascultat”.
Concluzionând, putem spune că poezia „Aci sosi pe vremuri”, de Ion Pillat, este un reper
pentru tradiționalism prin faptul că abordează tema timpului trecător și pentru că transmite ideea că
trecutul se contopește cu prezentul.