ION PILLAT

Ion Pillat este un poet interbelic de factură tradiţionalistă,

considerat continuatorul lui Vasile Alecsandri, căci scrie un pastel
evoluat, „psihologic” . Poemul Aci sosi pe vremuri este inclus în volumul
Pe Argeş în sus (1923).
Titlul – aduce în prim plan un spaţiu şi un timp neprecizate, este
alcătuit dintr-o propoziţie, prin care poetul comunică ideea centrală a
poemului şi anume apropierea până la identificare a trecutului cu
prezentul prin antiteza adverbului „aci” (formă populară) şi a locuţiunii
adverbiale „pe vremuri ”.
Tema poemului o constituie fortuna labilis – trecerea ireversibilă
a timpului. Alături de aceasta se mai poate vorbi de o alta,
complementară, aceea a existenţelor imuabile ale vieţii omeneşti
(generaţiile trăiesc la fel, practic, animate de acelaşi sentiment sacru:
iubirea).
Poemul este structurat pe motivul comuniunii om-natură, motiv
de origine folclorică şi pe simbolul clopotului.
Poezia Aci sosi pe vremuri este structurată în 19 distihuri şi un
monovers în final, care se constituie într-o concluzie ce sugerează
esenţa ideatică a discursului liric.
La nivel fonetic remarcăm în primul distih muzicalitatea versurilor,
realizată prin aliteraţii: „păianjenii zăbreliră şi poartă, şi zăvor”, „ca
umbre berze cad”.
Al doilea distih ilustrează ideea că viaţa patriarhală a strămoşilor a
rămas încremenită în timp – „hornul nu mai trage alene din ciubuc” -,
casa amintirii păstrând memoria unor vremuri zbuciumate, de pe când
„luptară-n codru şi poteri , şi haiduc”.
Vocabularul folosit este unul voit arhaic, există însă şi câteva
referinţe la momentul contemporan poetului, realizate mai ales prin
trimiteri livreşti: „i-a recitat Le lac” /”ţi-am şoptit poeme de bunul
Francisc Jammes” etc.
La nivel stilistic se constată îmbinarea desăvârşită a două
procedee retorice frecvente la Ion Pillat: paralelismul simbolic şi
simetria.
Primele versuri creează o atmosferă sumbră prin evocarea casei
părinteşti, denumită metaforic „casa amintirii”. Poetul încearcă
diminuarea efectelor trecerii vremii prin folosirea metonimiilor şi a unor
gesturi familiare, specifice unei existenţe liniştite şi confortabile:
zăvorârea porţii, savurarea unui ciubuc cu tutun. Atmosfera are accente
romantice şi putem remarca şi motivul comuniunii omului cu natura:
stăpânii nu au îmbătrânit singuri, plopii au împărtăşit aceeaşi soartă.
Următoarele versuri prezintă prin imagini vizuale idila dintre
bunicul şi bunica. Portretele celor doi sunt realizate cu ajutorul
epitetelor: bunica era „subţire şi tăcută”, bunicul „nerăbdător”.
Numele operelor citate: Le lac – Lamartine şi Zburătorul – Ion
Heliade Rădulescu fixează în timp momentul întâlnirii celor doi. De
asemenea remarcăm şi detaliile ironice, menite să contracareze
atmosfera domoală ce l-ar putea plictisi pe cititor: „Bunicul meu desigur
i-a recitat Le lac”, „Ţi-am părut romantic şi poate simbolist”. Finalul
acestei poveşti nu este unul fericit, de basm, ci unul realist: „De mult e
mort bunicul, bunica e bătrână”, iar eul liric conştientizează legile vieţii,
lucru marcat în text prin două interogaţii retorice: „Ce straniu lucru:
vremea!/ Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete”,
„Căci timpul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita!…”.
În a doua parte a poemului ajungem la momentul prezent:
întâlnirea eului liric cu iubita, întâlnire marcată de acelaşi ritual: lanul de
secară, vara, locul de întâlnire, figura logodnicii, momentele idilice, dar şi
acelaşi avertisment al clopotului ce prevesteşte nunta/moartea. Ultimele
versuri sugerează explicit ideea repetabilităţii la infinit a poveştii de
iubire, protagoniştii fiind desigur alţii.
Paralelismul dintre cele două planuri este redat nu numai prin
cadrul identic, ci şi prin abundenţa comparaţiilor: „ca dânsa tragi la
scară”, „ca-n basme se urzea”. De asemenea, prezenţa repetiţiilor
conferă o muzicalitate aparte: „şi poartă şi zăvor”, „şi poteri şi haiduc”.
Din punct de vedere morfo-sintactic se poate observa schimbarea
timpurilor verbale: perfectul simplu e înlocuit cu imperfectul şi cu
perfectul compus, sugerându-se trecerea de la timpul ideal al dragostei
la cel real, care distruge totul.
Rima este împerecheată, măsura de 13 – 14 silabe.