EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugruma vraja nepătrunsului ascuns
în adancimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
și tot ce-i neînțeles
se schimbă-n neînțelesuri și mai mari
sub ochii mei –
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.

Modernismul este un curent literar aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea, si manifestat cu predilectie in perioada
interbelica. Se caracterizeaza prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitraditionale, anticonservatoare si include mai
multe curente literare: simbolismul, fauvismul, futurismul, expresionismul, cultismul, constructivismul, si curentele de
avangarda (dadaismul, suprarealismul, abstractionismul).
In literatura romana, in perioada interbelica, trasaturile modernismului sunt teoretizate de Eugen
Lovinescu si promovate, in special, prin intermediul cenaclului si al revistei Sburatorul. Orientarea artistica promoveaza o
innoire a literaturii prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare. În ceea ce priveste
poezia, se urmărește: crearea unui lirism subiectiv și înlăturarea totală a obiectivității, ambiguitatea limbajului prin
utilizarea metaforei și inovația formala prin renunțarea la prozodia tradiționala.
Lucian Blaga este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, remarcându-se ca poet,
dramaturg și filosof. El aparține perioadei interbelice a literaturii, deschizand calea noului curent promovat de Eugen
Lovinescu, modernismul.
Lucian Blaga este singurul poet-filosof al literaturii romane, avand propriul sistem filosofic: Tilogia
cunoasterii, Trilogia valorilor si Trilogia culturii. In centrul universului, el plaseaza notiunea de mister asupra caruia se
exercita doua tipuri de cunoastere: luciferica și paradisiaca. Cunoasterea luciferica, de natura poetica, are drept scop
potentarea misterului, transformarea sa intr-un mister amplificat. Cunoasterea paradisiaca se fundamenteaza pe
rationamente logice, stiintifice, avand ca principal țel dezlegarea misterului: cercetează minuțios obiectele și ajunge în
profunzimea sensurilor.
Universul liric blagian se deschide cu poezia programatica intitulata Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,
așezată în fruntea volumului Poemele luminii, publicat în anul 1919. Creație de factura modernistă, aceasta operă este o
artă poetica, specie a genului liric în care autorul își exprima, prin mijloace specifice literaturii, concepția despre creații,
convingerile sale despre arta literaturii, despre modul în care trebuie să fie o operă literară. O artă poetică dă glas propriei
viziuni a scriitorului despre lume și viață și poate conține sugestii relevante despre temele și motivele dominante ale
operei autorului respectiv.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii se constituie ca o meditație confesiva modernista, exploatand idei
filosofice asupra destinului privilegiat al creatorului. Procedeele artistice moderniste care pot fi indentificate in text sunt:
ambiguitatea limbajului realizata prin frecventa metaforei, adancirea lirismului in subiectivism, utilizarea tehnicii
ingambamentului si noutatea prozodiei, prin versul liber. In poezie regasesc si influente expresioniste prin afirmarea
deplina a eului situat in centrul universului, prin intoarcerea catre mit si simbol, prin credinta ca omul este trecator, insa
creatia sa este eterna.
Tema poeziei este cunoasterea, intrucat se bazeaza pe metafora luminii, simbol al cunoasterii, in primul rand
prin iubire, cea mai importanta cale catre definirea poetica a misterelor universului. Imaginarul poetic blagian se axeaza
pe patrunderea prin intermediul imaginatiei in lumea miturilor si a simbolurilor omenirii, sporindu-le farmecul si misterul
prin iubire.
Titlul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este un enunt propozitional, o metafora revelatorie, care
sintetizeaza artistic notiunea de cunoastere luciferica. Se remarca prezenta marcilor gramaticale ale eului liric:
pronumele personal de persoana intai eu, prin care poezia capata conotatii expresioniste si verbul nu strivesc, o negatie
care releva atitudinea eului liric fata de misterele frumusetii lumii vazuta ca un intreg, aflata in perfecta armonie si
echilibru, asemenea petalelor unei flori. La nivelul imaginarului poetic, lumea are atributele unei flori: frumoasa,
misterioasa, tainica, cu o varietate de specii si culori, fragila, incantatoare dar efemera.
Din punct de vedere structural si compozitional poezia este alcatuita din 20 de versuri cu ritm interior, de
dimensiuni variate, cu masura de doua-treisprezece silabe, eliberate de rigorile clasice prin tehnica ingambamentului.
Versurile se impart in trei secvente lirice, sub forma unui discurs subiectiv interiorizat, unui monolog confesiv conceput
asemenea unui text argumentativ. Intreaga creatie se axeaza pe notiunea de mister, asupra caruia se exercita cele doua
tipuri de cunoastere antitetice.
In prima secventa lirica, de la versul intai pana la al cincilea, cu valoare de ipoteza, este reluat titlul, fapt care
accentueaza ideea deja enuntata, care urmeaza a fi explicata si imbogatita cu noi semnificatii. Sensul verbului nu strivesc
este amplificat prin verbul nu ucid, conturand atitudinea protectoare a creatorului in raport cu taina. Calea eului liric,
metafora-simbol pentru drumul vietii, este presarata cu miracole precum: flori – simbol al regnului vegetal , ochi –
simbol al cunoasterii, calea de patrundere a luminii in minte si suflet, buze – simbol al rostirii prin cuvant si al iubirii prin
sarut si morminte – simbolizand moartea, care la Blaga nu reprezinta un sfarsit tragic, ci doar o trecere catre alta lume.
Aceste elemente sunt echivalente corolei de minuni a lumii.
A doua secventa lirica, de la versul al saselea pana la versul al optsprezecelea, are valoare argumentativa,
explicand sursua dublei antiteze intre notiunile eu si altii, lumina mea si lumina altora, nu strivesc si nu ucid. Relatia de
opozitie dintre notiuni sugereaza cele doua tipuri de cunoastere teoretizate filozofic: cunoasterea paradisiaca – stiintifica,
rationala, obiectiva, prin care misterul, taina, vraja si frumusetea presupune dezmembrarea, disecarea lumii; cunoasterea
luciferica – poetica, metaforica, afectiva, subiectiva, elisiatica, bazata pe contemplare si iubire. Eul liric, afirma, prin
antiteza, superioritatea lucifericului fata de paradisiac: lucifericul nu distruge obiectul cunoasterii, ci il sporeste
transfigurandu-l in arta, transformandu-l intr-un mister profund. Ratiunea, numita metaforic lumina altora distruge
misterul vraja nepatrunsului ascuns, suprimand astfel farmecul universului inconjurator.
Aceasta ampla comparatie ofera o explicatie asupra modalitatii poetice de a contempla universul, asemanator cu
efectul de semiobscuritate produs de luna : luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții,,
intrucat astrul nocturn amplifica taina noptii in acelasi fel in care creatorul sporeste misterele universului.
Ultima secventa cuprinde versurile nouasprezece si douazeci si are valoare de concluzie, justificand atitudinea
eului liric. Se reiau simetric, partial, versuri-cheie ale poeziei: caci eu iubesc si flori si ochi si buze si morminte, sugerand
faptul ca a intensifica misterul este echivalent cu a iubi la modul ideal, profund, intreaga corola de minuni a lumii si ca la
baza oricarei creatii sta iubirea.