FLOARE ALBASTRA

Mihai Eminescu

Romantismul este un curen literar aparut in Europa in secolul al XVIII-lea, ca o reactie impotriva clasicismului si
a rationalismului iluminist. Promoveaza manifestarea neingradita a fanteziei, originalitatii si sinceritatii sufletesti.
In literatura romana, romantismul se manifesta abia in secolul al XIX-lea si cunoaste trei etape: preromantismul,
romantismul si postromantismul. Principalele trasaturi promovate de romantici sunt: manifestarea sentimentelor și a
fanteziei creatoare prin arta, identificarea noilor surse de inspiratie, cum ar fi istoria, folclorul si natura, meditatia asupra
universului pe doua planuri - cosmic si terestru, ironizarea prezentului si glorificarea trecutului, existenta mai multor
specii literare in aceeasi operă, retragerea in lumea trecutul idealizat sau in a visului si utilizarea procedeului artistic al
antitezei.
Mihai Eminescu apartine perioadei clasice a literaturii, alaturi de Ion Creanga, Ioan Slavici si Ion Luca Caragiale
si este considerat cel mai mare poet roman, insa a abordat toate cele trei genuri literare. Desi a fost conceputa intr-o
perioada scurta, intre anii 1870 si 1883, opera sa este foarte vasta si cuprinde un univers imaginar aparte, care imbina teme
si motive literare romantice cu elemente autohtone, apartinand specificului national.
Poezia Floare Albastră, publicata în revista Convorbiri literare în anul 1873, este o capodoperă de factura
romantică a lirismului eminescian din etapa de tinerețe. Procedeele artistice romantice care pot fi indentificate in text
sunt: dezvoltarea temelor specifice, cum ar fi iubirea, natura si geniul neînțeles, asocierea mai multor specii literare –
poemul filosofic, egloga si elegia, atitudinea poetica si antiteza.
Textul poetic se încadrează speciei literare idilă, aparținând genului liric, în care sunt prezentate în formă
optimistă sau idealizată, viața și dragostea într-un cadru rustic. Trăirile interioare ale protagoniștilor se află în permanentă
concordanță cu tablourile de natură prezentate în manieră expresivă, ceea ce conferă poeziei și caracter de pastel.
La romantici, natura vibreaza la stările sufletești ale eului liric, astfel încat tema iubirii apare în corelație cu
tema naturii, aspect care se aplica și în cazul poeziei Floare Albastă, unde natura și iubirea nu se pot desparți, formând o
singură temă. Natura eminesciana are două coordonate: ipostaza terestră și ipostaza cosmică.
Titlul, un epitet cromatic, fixează simbolul central, având ca punct de plecare un motiv romantic de circulație
europeană, ce sugerează aspirația spre fericire prin iubire. Este format din substantivul floare – simbolizand viata,
vitalitatea, frumusetea si adjectivul albastră – simbolizand infinitul, cerul, marea, idealul.
Din punct de vedere structural și compozițional, poezia este alcătuita din patru catrene împărțite în patru
secvențe lirice, măsura versurilor este de șapte-opt silabe, rima este îmbrățișată, iar ritmul este trohaic.
Textul poetic conține două planuri, în conturarea cărora este utilizată lirica măstilor: îndrăgostitul reprezintă
planul cosmic, omul de geniu, iar iubita întruchipeaza planul uman-terestru, omul comun. Incompatibilitatea celor două
planuri este o sursă a neîmplinirii sufletești a geniului, exprimată printr-o meditație profundă asupra existenței.
Prima secvență lirică, alcatuită din primele trei strofe, reproduce adresarea directă a iubitei către iubit sub forma
unui reproș - Iar te-ai cufundat în stele/Și în nori și-n ceruri nalte?. Tânăra folosește simbolurile eternității: stele și ceruri
pentru a configura imaginea lumii reci și abstracte căreia îi aparține eul liric, incluzând apoi cateva elemente cu valoare de
epitet metaforic, referitoare la cultura omenirii, la geneza universului și la creație: câmpiile asire, întunecata mare,
piramidele-nvechite, elemente care sugerează aspirația spre cunoasterea absoluta a eului liric. Îndemnul pe care fata îl
adreseaza iubitului pentru a reveni la conditia de om si a intelege că fericirea umana se realizeaza prin iubire: Nu căta în
departare/Fericirea ta, iubite!, deși este rostit pe un ton jucăuș, curpinde un adevăr universal valabil și anume că iubirea
este unica metodă de împlinire în lumea terestră.
Adoua secvență lirică, cuprinde strofa a patra și redă reacția celui invocat. Acesta exprimă o atitudine detașată,
derivată din intuirea incompatibilității dintre cei doi. Apelativul diminutival mititica atribuit fetei o definește ca o ființă
tânără, delicată, dar infantilă, incapabilă să înțeleagă și să împărtășească preocupările iubitului. Reproșul fetei este urmat
de gesturi tandre, care denotă apropierea sufletească dintre îndrăgostiti și intimitatea relației lor: Dulce netezindu-mi
părul.
Interjecția ah, completată de constatarea ea spuse adevărul, dă glas unei stări afective care îmbină regretul
incompantibilității dintre cele doua planuri, cu bucuria de a fi iubit. Eul îndrăgostit recunoaste relevanța spuselor iubitei,
dar reactioneaza sceptic și ironic: eu am râs, n-am zis nimica, întrucât acesta este adevărul ei, iar adevărul este relativ.
În a patra secvență lirică, alcătuită din următoarele opt strofe, iubita îi adresează geniului chemarea de a urma în
codru: - Hai în codrul cu vredeață, , pentru a petrece câteva clipe de fericire. Iubita imagineaza un scenariu erotic în care
cei doi trăiesc bucuria clipei într-un cadru feeric reprezentat de natura paradisiacă, al cărei tablou este realizat prin
intermediul imaginilor vizuale dinamice: izvoare plâng în vale, Mi-oi desface de-aur părul, mi-i da o sărutare, asemenea
unui pastel. Tabloul cadrului natural, spatiului terestru in care se desfășoară idila este intregit de motive romantice
specifice liricii eminesciene: codrul cu verdeață, crengile, foile de mure, firul de romaniță, cărarea, pădurea, bolțile de
frunze, izvorul, trestia, luna.
Proiecția întâlnirii ideale este sugerată de verbe la viitor: vom șede, mi-i spune, voi încerca, voi fi, s-ar fi ivit, mi-i
ține, te-oi ține, ne-om da. În viziunea fiintei terestre, iubirea nu are nimic senzual. Ea este plina de gingasii erotice pentru
ca cei doi isi vor manifesta iubirea prin vorbe: Si mi-i spune atunci povesti/ Si minciuni cu-a ta gurita, sarutări si
imbratisari: mi-i da o sărutare, Mi-i tinea de subsuara/ Te-oi tinea de după gât. Iubita se multumește cu simpla prezență a
iubitului, căruia nu îi cere dovezi de amor, bazandu-se pe noroc, printr-un gest infantil: Eu pe-un fir de romaniță voi cerca
de mă iubești.
Ultima secvență lirică, alcătuită din ultimele două strofe, enunță un monolog al eului liric, reprezentand o
continuare a celui anterior. Iubirea este acum proiectată în ideal: Inc-o gură și dispare.../ Ca un stâlp eu stau în lună. Este
surprins momentul despărtirii si momentul de consternare al eului uimit si bucuros de a fi trait clipa de fericire, sentimente
pe care le exprima prin enunturi imperative: Ce frumoasa! Ce nebuna!/ E albastra-mi dulce floare!. Dativul posesiv –mi
sugerează convingerea că fata poate reprezenta iubirea ideala, fiind asociată cu adjectivul albastra, simbol al absolutului,
al idealului la romantici.
Ultima stofă este o meditatie pe tema nefericirii, a vesnicii neimpliniri, care sugerează pierderea iubirii prin
plecarea iubitei, fapt care duce la moartea sentimentului. Iubirea este perceputa precum o dulce minune, o aparitie
misterioasa, tainica, enigmatica in viata eului indragostit, care acum traieste sentimentul spulberarii visului. Respectarea
structurii floare-albastra accentuaza simbolul iubirii eterne, intareste regretul esecului erotic si sporeste nostalgia.
Ultimul vers are valoare conclusiva: Totusi, este trist in lume!. Eul liric, desi aspira spre absolut si este preocupat
de cunoastere, este silit sa admita adevarul: este trist in lume fara iubire.
Poezia Floare Albastra, scrisa de Mihai Eminescu, reprezinta o capodopera a creatiei eminesciene din etapa de
tinerete a acestuia, care anticipeaza marile teme si idei poetice dezvoltate mai tarziu in poemul-sinteză Luceafarul.
Valoarea poeziilor sale isi manifesta perenitatea, fiind inegalabila pana in zilele noastre.