,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ – Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Perioada interbelică este dominată în cultura și literatura română de mișcarea modernistă. În sens larg,
aceasta reprezintă o tendință de înnoire în arta și literatura secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției
și prin impunerea unor noi principii de creație. Modernismul a fost teoretizat în spațiul românesc de Eugen
Lovinescu, cerând sincronizarea cu modelul civilizației europene, cu un ,,spirit al veacului”, pentru a evita
o ,,provinicializare și izolare a culturii românești”. Mari poeți, precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Ion Barbu
vor cultiva o poezie nouă, intelectualizată, de meditație filozofică și estetică, alteori o poezie existențială,
conceptuală, ermetică. Lexicul poetic, de asemenea, se va înnoi semnificativ, existând o adevărată inovație a
discursului.

Lucian Blaga este considerat de critica literară un poet modernist. Înscrierea sa în această orientare este
dată de apartenența operei sale la expresionism, curent artistic considerat o revoltă împotriva realismului sau
naturalismului, o căutare a unei realități psihologice sau spirituale, nu o înregistrare a unor evenimente exterioare
surprinse în secvența lor logică.

Poet și filozof, Lucian Blaga transpune în lirică cele două concepte filozofice originale: cunoașterea
paradisiacă și cea luciferică. Cea dintâi este de tip logic, rațional, punând accent asupra obiectului cunoașterii și
nedepășindu-l, vrând să lumineze misterul pe care astfel sa-l reducă. Cealaltă nu are drept scop lămurirea, ci
sporirea lui, prin valorificarea intelectului extatic întemeiat pe gândirea magică, spiritul mitic, metafizică și religie.
Prima numește doar lucrurile, spre a le cunoaște, în timp ce a doua problematizează. În opinia poetului, existența
autentic umană se definește ,,întru mister și revelare’’. Pentru Blaga, metafora constituie un element prin care se
descrie omenescul (,,Omul este animalul metamorfizant’’). Aceasta este de două feluri: plasticizantă și revelatorie.
Primul tip se naște dintr-o discontinuitate între lumea concretă și lumea noțiunilor abstracte, având menirea de a
da un plus de concretețe limbajului. Metaforele relevatorii, în schimb, au rolul de a scoate la iveală ceva ascuns, o
relație tainică.

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ se regăsește în volumul de debut al lui Lucian Blaga, ,,Poemele
luminii”, apărut în anul 1919 și este o artă poetică modernă a literaturii române, alături de ,,Flori de mucigai”, a lui
Tudor Arghezi și ,,Joc secund”, a lui Ion Barbu. Opera oferă o impresionantă deschidere spre expresionism,
abordând o nouă viziune despre lume și creație.

În poezie este prezentă tema cunoașterii lumii în planul creației poetice, posibilă numai prin iubire,
văzută ca un mod de comunicare afectivă totală, ilustrându-se astfel atitudinea poetică în fața marilor taine ale
universului. Creația este un mijlocitor între conștiință și macrocosm. Sentimentul poetic dominant este acela de
comuniune cu esența lumii.

Se observă folosirea versului liber (eliberarea de rigorile clasice, care ar împiedica libertatea de
exprimare) și a ingambamentului (continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin scrierea cu literă
mică). Ritmul versurilor este, așadar, unul interior, redat prin fluxul ideilor și prin exprimarea frenetică a
sentimentelor.

Titlul, identic cu primul vers, poate fi considerat fundamentul programului poetic blagian, oferind repere
primordiale pentru definirea atitudinii poetului față de poezie, schițând în linii generale relația eu-univers
specifică lui Blaga. Cele două extreme: eul liric, prezent prin marca sa specifică – pronumele personal – și lumea,
surprinsă într-o inedită metaforă – ,,corola de minuni a lumii” – sunt relaționate prin existența verbului
negativ ,,nu strivesc” care capătă sensul unei decise delimitări. Printr-o puternică individualizare a vocii lirice, eul
se afirmă astfel ca o instanță cunoscătoare. Atitudinea poetului-filozof este de a proteja misterele lumii și este
izvorâtă din iubire.

Poezia este alcătuită dintr-o succesiune de trei planuri (cel al existenței, cel al unei ample comparații și
cel al concluziei) , legăturile logice dintre acestea formând impresia unui real demers argumentativ, în care poetul
justifică menirea lui în univers. În timp ce primele două sunt delimitate de conjuncția adversativă ,,dar”, ultimele
sunt de cuvântul ,,căci”, cu rol explicativ. Elementele de recurență sunt reprezentate de motivul luminii și motivul
misterului, simboluri centrale ale poeziei.

Verbele la forma negativă ,,nu strivesc” și ,,nu ucid” pun în lumină atitudinea poetică față de tainele lumii
– refuzul cunoașterii logice, raționale. Acestea se asociază metaforei ,,calea mea”, care reprezintă destinul
artistului asumat. În poezie, ,,lumina’’ este o metaforă pentru descoperirea sinelui. Se face astfel referire la cele
două tipuri de cunoaștere din filozofia lui Blaga. Este prezentată o relație de opoziție între eul liric, artistul,
și ,,alții” , sugerată de ,,lumina mea”, metaforă ce menține fiorul misterului asociat cu dimensiunea spirituală și de
,,lumina altora”, ce sugerează modul rațional în care ceilalți percep ceea ce îi înconjoară.

Lumea este construită în jurul unei imagini realizate prin comparația elementelor abstracte cu aspecte ale
lumii materiale. Eul liric apare în ipostaza unei ființe creatoare, reflexive, care se raportează la marile teme
estetice, numite prin metaforele ,,flori’’, ,,ochi’’, ,,buze’’ și ,,morminte’’ și anume natura, cunoașterea, iubirea,
respectiv moartea. Din acest punct de vedere, se remarcă utilizarea unor sintagme cu potențial revelator
(,,nepătrunsul ascuns’’, ,,sfânt mister’’, ,,ne-nțelesuri și mai mari’’). La nivel cromatic, se realizează o analogie prin
care opoziția lumină-întuneric capătă concretețe (,,razele ei albe luna’’, ,,întunecata zare’’). Cunoașterea poetică
este un act de contemplație (,,tot ce-i neînțeles se schimbă în înțelesuri și mai mari”) și de iubire (,,căci eu
iubesc”).

Pronumele ,,eu’’, reluat de cinci ori în poezie, evidențiază rolul creatorului, un centru al propriului univers,
fiind și o manifestare a influenței expresioniste, de exacerbare a eului. Prin intermediul substantivelor se
conturează imaginea unei lumi de tip monadă, în care obiectele și ființele se află sub semnul unei armonii
misterioase (,,taină’’, ,,calea’’, ,,luna’’, ,,zarea’’ etc.).

Termenii limbajului sunt înzestrați cu înțelesuri profunde prin relația dintre imaginile artistice și fondul
filozofic. Astfel, ideile sunt exprimate prin termeni concreți, care capătă o suprinzătoare putere de sugestie. De
exemplu, cuvântul ,,ochi’’ devine un simbol pentru cunoaștere, pentru spiritualitate și pentru contemplarea
poetică a lumii. De asemenea, opoziția dintre cele două tipuri de cunoaștere este sugerată și prin intermediul
relațiilor de antinomie precum ,,ucid’’ - ,,iubesc’’.

Expresivitatea poeziei lui Lucian Blaga se realizează prin capacitatea sa de plasticizare a ideilor. Eugen
Lovinescu afirmă în acest sens că Blaga este ,,unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre”.
Scriitorul surprinde ,,o tristețe metafizică” și suferința ,,provocată de pierderea contactului imediat cu universul”
(Ion Pop).

Indiferent de timp și spațiu, de vârstă sau de capacitatea trăirii, iubirea va reprezenta întotdeauna una
din temele fundamentale ale artei și, în mod special, ale poeziei deoarece este sentimentul pe care se construiește
întreaga existență a omului. Mihai Eminescu percepe natura din perspectiva romanticului, aceasta fiind un cadru
prielnic, ocrotitor și favorabil cuplului erotic, personificând elemente ale spațiului natural pentru a spori
dragostea, iar pentru Nichita Stănescu iubirea produce o senzație de plutire, un zbor care se naște ca o coloană a
infinitului între pământ și cer. Spre deosebire de aceștia, poetul ,,corolei de minuni a lumii”, Lucian Blaga, include
poezia cu tematică erotică în lirica de meditație filozofică, iubirea fiind văzută ca un sentiment ce modifică natura
din jur și întreg universul, ca o experiență fundamentală de cunoaștere a sinelui. ,,Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii” este, așadar, o artă poetică modernă în care artistul este dator să iubească misterul, să-l potențeze și să-l
preschimbe în ,,ne-înțelesuri și mai mari”.