Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Scriitorul, filosoful si profesorul Lucian Blaga a fost una dintre cele mai importante
personalități ale culturii românești , fiind primul poet român care sincronizează în mod
definitiv formele poetice românești cu cele europene. Initial expresionista, lirica sa este
deschisa miracolelor si cultiva vitalismul dionisiac.Volumul Poemele luminii conține toate
elementele programului expresionist așa cum observa criticul Marin Mincu:sentimentul
absolutului, isteria vitalistă, exacerbarea eului, trăirea autentică. Sistemul sau filosofic,
comparabil ca anvergură și ca arhitectură a ideilor cu Hegel, iar ca expresie literara cu opera lui
Nietzsche sau Bergson, este cuprins intr-o suita de trilogii: Trilogia cunoasterii, Trilogia
culturii, Trilogia valorilor, 1939.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga face parte din seria artelor
poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de „Testament” de
Tudor Arghezi şi „Joc secund” de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului său
volum „Poemele luminii” (1919) şi are rol de manifest literar.

1
 Este o artă poetică modernă pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica
poetică la relaţia poet – lume şi poet – creaţie. Textul operei „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” nu este de ordin conceptual, nu conţine un şir de raţionamente, ci este un text poetic cu
limbaj metaforic, având ca la Eminescu, un plan filozofic secundar. Atitudinea poetului faţă de
cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filozofice ulterior constituite. El face
distincţia între cunoaşterea paradisiacă (pe calea raţiunii), misterul fiind parţial redus cu
ajutorul logicii, al intelectului, şi cunoaşterea luciferică (intuitivă, din care face parte li
cunoaşterea poetică), misterul fiind sporit cu ajutorul imaginaţiei poetice. Cunoașterea
paradisiacă este una de ordin conceptual, directă, specifică oamenilor de știință, dar sortită
eșecului pentru că ea nu îmbogățește ființa, ci o sărăcește.
Optând pentru adâncirea misterului şi protejarea tainei prin creaţie, rolul poetului nu este
de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor
concrete prin care ele se înfăţişează, iar rolul poeziei este acela ca prin mit şi simbol, elemente
specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le. ,,Datoria noastră
în fața unui mister nu e sa-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-
un mister și mai mare.”(L.Blaga)
Pe de altă parte, versul liber, asimetric, tehnica ingambamentului, lexicul împrumutat din
din sfera cosmicului, a terminologiei abstracte anunță programatic o estetică creatoare de noi
valori poetice moderne.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului, iar
cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire (comunicarea afectivă
totală).
Prima secvenţă in care se reflecta tema exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la
forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid” (tehnica afirmaţiei prin negaţie), atitudinea poetică faţă
de tainele lumii . Formele verbale la forma negativă fac parte din câmpul semantic al distrugerii ,
deoarece prin actul de cunoaștere de tip paradisiac se produce o criză în obiect și apoi se pierde
obiectul. Reluarea titlului în primul vers întărește refuzul reflexului cunoaşterii logice, raţionale
şi opţiunea se manifestă pentru cunoaşterea de tip luciferic. Complementul cu mintea validează
instrumentul cunoașterii de tip paradisiac, logic. Verbele se asociază metaforei „calea mea” ce
reflectă destinul poetic asumat. Enumerația „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” reprezintă
numiri a componentelor corolei și devin simboluri esențiale ale geografiei mitologice a lui Blaga.
Florile sugerează mirabila frumusețe a naturii, dar și taina înfloririi, a rodirii. Motivul ochilor se
asociază firesc ideii de cunoaștere contemplativă. Buzele fac referire la cunoașterea prin rostire
poetică, prin Logos și a cunoașterii prin Eros. Mormintele pot fi simboluri ale mineralului

2
(țărână), dar și metafore ale cunoașterii prin asumarea tradiției, prin păstrarea legăturii spirituale
cu străbunii. Ele reprezintă în același timp tulburătoarea taină a morții (thanatos).
A doua secvenţă secventa in care se reflecta tema este mai amplă, se construieşte pe
baza unor relaţii de opoziţie: eu – alţii, „lumina mea” – „lumina altora”, întuneric-lumină.
Metafora luminii , emblematică pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, inclusă în titlul
volumului de debut, sugerează cunoaşterea. Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre
„lumina altora” (cunoaşterea de tip raţional, logic) şi „lumina mea” (cunoaşterea poetică, de tip
intuitiv). Substantivul tainele are ca substituenți poetici sintagmele metaforice nepătrunsul
ascuns și adâncimi de întuneric. Conjuncția adversativă dar are rolul de a delimita structura
duală a poeziei și polarizează două atitudini posibile în fața lumii (luciferic-
paradisiacCunoașterea luciferică pentru care optează eul liric este detaliată poetic prin comparația
dezvoltată cu lumina selenară. Analogia lumina lunii- lumina poetică sugerează ideea că actul de
creație este iluminare și revelare a tainelor existențiale. Finalitatea actului de creație presupune
sugestie, adâncirea misterului și nu act logic și tot ce-i nențeles/se schimbă-n nențelesuri și mai
mari.
Finalul are rol conclusiv şi este exprimat prin raportul de cauzalitate: „căci”. Verbul a
iubi completează seria acțiunilor cunoașterii luciferice: sporesc, îmbogățesc. Cunoaşterea poetică
este un act de contemplaţie şi de iubire. Polisindetonul din final egalizează simbolurile și oferă
ciclicitate textului poetic și flori și ochi și buze și morminte.
Lirismul este de tip subiectiv şi poate fi depistat în text în formele pronominale de
persoana: „eu”, „mea”, „mei” şi în cele verbale de persoana I: „nu strivesc”, „nu ucid”,
„sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Se
reliefează raportul eului poetic cu universul. Eul poetic se raportează la această lume prin
forma verbală nu strivesc prin care se evidențiază o atitudine protectoare față de tainele
universale. Plasarea iniţială a pronumelui personal „eu” corespunde influenţelor expresioniste
(exacerbarea eului) din volumele de tinereţe şi exprimă atitudinea poetului – filozof de a proteja
misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul
cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea poetică. Metafora revelatorie „corola de
minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică
misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţă de mister specific
blagiană.
În concluzie, textul este o sinteză pentru orientările moderne, un punct de reper în cadrul
liricii interbelice expresioniste.