Poezia modernistă

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Modernismul este un curent literar constituit la sfârșitul secolului al XIX-lea, promovat în literatura
română de Eugen Lovinescu prin revista ”Sburătorul”, în ale cărei pagini apar creațiile unor poeți, precum:
Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu. Prin intermediul acestei reviste se promovează o orientare bazată pe
ideea sincronizării cu literatura și cultura Occidentului, prin imitație, dar și adaptare. Modernismul
presupune atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiționale și se bazează pe ”ruptura” față de trecut și pe
negarea valorilor din etapa anterioară.
Lucian Blaga a fost poet, dramaturg şi filozof din perioada interbelică, a cărui creaţie lirică se încadrează
în modernism. Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii deschide volumul debutului blagian, Poemele
luminii, din 1919, este o artă poetică şi un text reprezentativ pentru lirica modernistă şi pentru creaţia
autorului, un exemplu de îmbinare a poeziei cu filosofia, idei susținute prin viziunea pur subiectivă asupra
lumii (reflexivitate), metaforism (ex. ”vraja nepătrunsului ascuns”), imagism și lirism orfic. Poezia
trebuie pusă în relaţie cu filosofia autorului spre a fi înţeleasă, acesta fiind un element modernist. Se ştie că
Lucian Blaga are un sistem filosofic propriu, în cadrul căruia conceptul fundamental este acela de mister. În
viziunea filosofului, cunoaşterea umană este limitată de către o instanță supremă, numită Marele Anonim, care
a instituit cenzura transcendentă, limitându-i accesul la cunoaștere. Prin urmare, lumea este plină de mistere ce
formează farmecul universului. Autorul identifică două tipuri de cunoaştere: cea paradiziacă, o cunoaştere de
tip logic, raţional, prin care sunt elucidate misterele şi pe care poetul o respinge, şi cea luciferică, o cunoaştere
de tip magic, mistic, prin care misterele sunt protejate, chiar îmbogăţite. Aceste idei pot fi recunoscute atât în
opera filosofică Trilogia cunoașterii, cât şi în textul poetic.
Poezia prezintă particularităţile prozodiei moderniste: discurs astrofic, versuri albe şi libere, scrierea
cu majusculă doar la începutul frazei lirice, aspect care asigură continuitatea ideii în cadrul unei secvenţe,
asocieri neobişnuite de cuvinte, metaforă încifrată, lirism accentuat. Poezia este alcătuită din 20 de versuri
libere, cu metrică variabilă și cu măsură inegală, al căror ritm interior redă fluxul ideilor și frenezia
sentimentelor. Eufonia versurilor sugerează amplificarea misterelor. Blaga recurge la verslibrism (care îi oferă
o mare libertate de exprimare) și la tehnica ingambamentului (vers întrerupt sintactic, a cărui idee se continuă
în câteva versuri succesive, cu literă mică (ex.). Cultivat de expresioniști, ingambamentul fluidizează temele și
motivele, accentuează anumite idei poetice și frenezia sentimentelor și conferă solemnitate discursului poetic.
Un element de compozițe al operei este titlul, care este enunțiativ, conotat stilistic printr-o litotă (idee
redată prin negarea contrariului), punând în evidenţă ideea centrală a textului, şi anume că misiunea poetului
este să protejeze misterele din univers: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, accentuându-se relația ”eu-
cosmos”. Titlul este o amplă metaforă revelatorie care simbolizează ideea cunoașterii luciferice. Morfologic
vorbind, este alcătuit din două mărci ale eului liric: pronumele personal ”eu” și verbul la persoana I ”nu
strivesc”. Metafora ”corola de minuni a lumii” definește perfecțiunea universului (”corola”, cercul sunt
simboluri ale echilibrului perfect), rolul poetului fiind acela de a adânci tainele universului. Titlul este reluat în
incipitul poeziei, accentuând ideea enunțată și detaliind-o, sensul său fiind îmbogățit prin seria de antiteze și
prin metaforele revelatorii, fiind, de asemenea, completat și de versurile finale: ”Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii/ .../căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”. Încă de la începutul textului reiese viziunea
despre lume conform căreia poezia este un act de creație, iar iubirea o cale de cunoaștere a misterelor lumii
prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. Metafora centrală este corola de minuni a lumii, semnificând
învelişul de frumuseţi al lumii alcătuit din misterele ce se sustrag cunoaşterii umane. Este o metaforă
plasticizantă în clasificarea autorului, deoarece generează o imagine artistică, vizuală.
Un alt element de structură al operei este reprezentat de relaţiile de opoziţie/antiteză pe baza cărora
poezia este construită. Astfel, putem distinge între două tipuri de cunoaştere sugerate de metaforele revelatorii:
lumina altora, semnificând cunoaşterea logică, raţională prin care misterele sunt revelate (cunoaşterea
paradiziacă) şi pe care poetul o respinge, şi lumina mea, semnificând cunoaşterea magică, mistică, prin care
misterele sunt protejate şi îmbogăţite (cunoaşterea luciferică). La nivelul lexico-gramatical, opoziţia este
susţinută de conjuncţia adversativă dar.
Structural vorbind, poemul este alcătuit dintr-o strofă polimorfă ce cuprinde trei secvențe lirice
corespunzătoare textului argumentativ (teză, antiteză, sinteză). Ipoteza (primele cinci versuri) exprimă refuzul
creatorului de a fi părtaș la distrugerea misterelor cosmice prin exces de raționalism. Partea cea mai amplă
(argumentația) prezintă în opoziție cunoașterea paradiziacă cu cea luciferică. Concluzia este reprezentată de
subordonata cauzală, prin care eul liric își exprimă atașamentul pentru mistere, pe care le protejează prin iubire.
Discursul liric se structurează în spiritul esteticii moderniste din versuri compacte, în cadrul căruia se identifică
două fraze lirice. Mijloacele artistice folosite pentru exprimarea ideii poetice sunt de factură modernistă.
Sub raport tematic, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o artă poetică, pentru că autorul îşi
prezintă concepţia despre menirea poetului în univers și despre misiunea artei sale. Se încadrează în lirismul
gnoseologic, pentru că abordează tema cunoaşterii. Este o artă poetică modernă, deoarece interesul autorului
este deplasat de la tehnica poetică la relația poet-lume și poet-creație. Viziunea despre lume este tragică,
întrucât cunoaşterea totală, spre care tinde dintotdeauna omul, întâmpină obstacolul de netrecut al cenzurii
transcendente instituite de Marele Anonim. Cititorul recunoaşte aici idei din filozofia autorului, transpuse în
metafore şi imagini artistice.
Prima secvență ilustrativă pentru tema și viziunea despre lume (primele 5 versuri) este exprimată
concentrat prin verbele ”nu strivesc” și ”nu ucid (cu mintea)” la forma negativă, care marchează atitudinea eului
liric față de tainele lumii – refuzul cunoașterii logice, raționale. Verbele se asociază metaforei ”calea mea”, ce
ilustrează destinul poetic asumat. Enumerația locurilor sacre, pline de mister: ”în flori, în ochi, pe buze ori
morminte” echivalează cu metafora ”dizolvantă” ”corola de minuni a lumii”, căci acestea înglobează cele patru
arhetipuri: frumusețea naturii, a vieții, efemeritatea (”flori”), cunoașterea, contemplația poetică a lumii,
profunzimea sufletului și spiritul cognitiv (”ochi”), iubirea sau rostirea poetică - Eros și Logos - (”buze”), marea
taină a morții, eternitatea (”morminte”). Substantivele „flori”, „ochi”, „buze” și „morminte” sunt simboluri ale
misterelor, răspândite în toate regnurile: vegetal, uman și mineral.
A doua secvență (versurile 6-18), mai amplă, are la bază relațiile de opoziție dintre eu-ceilalți, lumina
mea-lumina altora. Lumina este un termen cheie al textului, o metaforă simbol pentru cunoaştere, instrument
al misterului, laitmotiv al volumului Poemele luminii. Poetul sancţionează gestul altora de a suprima misterele
din univers prin cunoaşterea logică. Ideea este exprimată prin metafora verbală sugrumă. Prin conţinutul lui
noţional, acest verb sugerează violenţa (idee valabilă și pentru nu strivesc, nu ucid). Acestui gest i se opune
atitudinea protectoare a poetului faţă de minunile lumii: eu cu lumina mea sporesc a lumii taină. Misterele se
află pretutindeni, ne înconjoară, aşa cum sugerează enumeraţia de factură expresionistă, obţinută prin asocierea
unor elemente între care nu există o legătură logică evidentă, generând obscuritate, categorie negativă,
definitorie pentru lirica modernă: în flori, în ochi, pe buze ori morminte, reluată în finalul poeziei, într-o formă
uşor modificată. Plasticizarea ideii poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului poetic: lună,
noapte, zare, fiori, mister care nu distrug, ci potențează tainele universului (neînțelesul, care se transformă în
neînțelesuri și mai mari). Comparaţia amplă din versurile: Şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu
micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi
fiori de sfânt mister conţine o valoroasă imagine artistică a textului, dar și sentimentul unui mysterium
tremendum (sentimentul de teamă/înfiorare în fața misterului) sau al unui mysterium fascinans (sentimentul de
fascinație în fața misterului). Criticul literar Eugen Lovinescu a observat că poetul Lucian Blaga este un artist al
imaginilor şi foloseşte frecvent procedeul comparaţiei prin care alătură un termen material şi unul intelectual.
Aici, termenul intelectual este îmbogăţirea „întunecatei zări” cu „largi fiori de sfânt mister”, respectiv,
cunoaşterea de tip luciferic, iar termenul material este lumina lunii, care amplifică vraja nopţii.
Finalul textului (versurile 19-20) constituie a treia secvență, ce are un rol concluziv, deși e introdusă
prin conjuncția ”căci”, reluându-se parțial versuri cheie ale poeziei: căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi
morminte; se creează un polisindeton* ce reiterează temele majore ale creației, imaginate ca o ”corolă de
minuni”, care se închide sferic pentru a-și reface rotunjimea plină (G. Bachelard). Versurile ilustrează motivul
pentru care poetul își propune să protejeze și să îmbogățească misterele – Erosul, iubirea devenind o forță
cosmogonică și mijloc de comunicare și de protejare a misterelor Universului.
În concluzie, această ars poetica expresionistă, ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, reprezintă o
viziune idealistă asupra lumii și un crez estetic exprimat încă din titlu, ce sugerează melancolia creatoare și
sentimentul misterelor cosmice, care provoacă o fascinație cutremurătoare.

*polisindeton = figură de stil care constă în repetarea unei conjuncții la începutul fiecăreia dintre
propozițiile unei fraze sau înaintea fiecărui termen al unei enumerări, pentru a accentua o anumită idee;