Moara cu noroc

                In plan autohton, nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici, publicata in

volumul “Novele din popor” (1881) este o scriere reprezentativa pentru estetica
realismului. Vorbind despre această nuvelă, George Topîrceanu afirma „Cine n-a citit-o
înseamnă că nu l-a cunoscut pe Slavici.”. În literatura română, creatorul nuvelei
psihologice este Ioan Slavici, care scoate personajul prozei româneşti de sub incidenţa
schematismului psihologic.
                In primul rand, literatura realista isi propune o reflectare veridica, obiectiva a
realitatii, dobandind astfel, un caracter mimetic. Universul fictional imaginat de Slavici
cuprinde realitatea satului transilvanean din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Ioan
Slavici cuprinde in nuvela o confruntare dintre doua mentalitati: una arhaica, traditională,
reprezentata de batrana soacra si noua mentalitate, moderna, capitalista, reprezentata de
Ghita.
                Pe de alta parte, caracterul realist al nuvelei este vizibil si la nivelul constructiei
personajelor. De exemplu, protagonistul Ghita, intruchipeaza un tip uman: este tipul
taranului, cizmar sarac, care isi doreste inavutirea prin mijloace necinstite. Privind sub
acest aspect, personajul poate fi incadrat in tipologia parvenitului, specifica prozei
realiste. Protagonistul se individualizeaza, insa, la nivelul epicului prin complexitatea
trairilor sale interioare. Naratorul surprinde un suflet zbuciumat, scindat intre doua
dorinte, pe cat de puternice, pe atat de contradictorii: pe de-o parte dorinta de a ramane
om cinstit, alaturi de familie, iar pe de alta parte, dorinta de a se imbogati pe cai necinstite
alaturi de Lica.
                „Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică ce are ca temă procesul
dezumanizării individului sub influenţa banului şi a puterii. La baza nuvelei stă
convingerea autorului că patima averii şi dorinţa de înavuţire sunt rădăcina răului în lume
şi că acestea zdruncină şi amărăsc viaţa omului, generând numeroase lucruri rele, care în
cele din urmă îi duc pe eroi la pierzanie.
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între
Ghiță și Lică ce are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu

1
noroc, nu a avut loc încă o discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și
a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu
arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al lui Lică, pentru că
acesta stăpânea în fapt drumurile. ”Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu
noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de
oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa
batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său condițiile.
Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind
fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în
care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea
tovărășiei cu Lică , primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui
Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor.
Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății.
Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică.
Deși nu este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul
rând datorită suspiciunii comunității. Lică este cel care domină acum întreaga situație
prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija
mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă,
inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe
Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între Ghiță și Ana.
În ceea ce privește compoziția și tehnica narativă se observă că opera are o
compoziție clasică, tipic realistă, o structură rotundă, iar relatarea întâmplărilor se face în
mod obiectiv, la persoana a III-a, de către un narator omniscient și omniprezent. Fiind o
nuvelă psihologică, sunt prezente și modalități specifice acestui tip de operă literară, cum
sunt analiza și autoanaliza, introspecția, mustrările de conștiință ale personajelor,
autoculpabilizarea, inconsecvența ca mod de manifestare a acestora etc. De aceea,
narațiunea se îmbină cu descrierea cadrului spațial, cu dialogul sau cu monologul interior
prin care scriitorul sondează adâncul sufletesc al personajelor și relațiile dintre ele,
folosind astfel stilul direct, indirect sau stilul indirect liber.
Titlul pus în relaţie cu textul nuvelei, cu subiectul narat, este de o amară ironie:
toponim cu rezonanţe benefice, Moara cu noroc se dovedeşte a fi, pentru personajul

2
principal şi familia sa, un spaţiu ostil, agresiv şi , în cele din urmă, fatal; plecat să-şi
găsească, aici, norocul, cizmarul Ghiţă îţi va găsi moartea violentă. Pentru el, Moara cu
noroc este o moară cu ghinion.
Incipitul conţine  replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură
populară  demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, 
nu bogaţia, ci liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia funcţiile  prologului,
prefigurând tema şi conflictul dominant, validate prin motive  anticipative (drumul
şerpuieşte la stânga şi la dreapta - semn al oscilării lui  Ghiţă între dragostea pentru
familie, respectiv respectarea moralei, şi patima  pentru bani care pune stăpânire pe el;
locurile sunt aride - nu cresc decât  ciulinii - anticipare a destinului tragic al lui Ghiţă,
pentru care moara se  dovedeşte un loc nefast; în depărtare se zăreşte o pădure arsă în
jurul căreia  roiesc nişte corbi - simbol al morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci - 
semn că oamenii şi-au părăsit credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în acele  locuri rele) .
Finalul este unul închis, destinele  personajelor sunt trasate. În spiritul moralist
al lui Slavici, cei care „s-au  dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin moarte, iar
cei nevinovaţi  scapă; în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor 
producându-se tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar personajul reflector  vine să
încheie moralizator, spunând că „aşa le-a fost dată”.
Subiectul nuvelei urmăreşte destinul cizmarului Ghiţă în cadrul procesului de
acumulare primitivă a capitalului prin comerţ. El este urmărit din momentul arendării
hanului Moara cu noroc până la dezumanizarea sa şi pierzania lui care va avea loc odată
cu incendierea hanului.
Nuvela se deschide cu un fragment cu rol de prolog, reprezentat de scurta discuţie dintre
Ghiţă şi bătrâna sa soacră. Acest dialog expune termenii unui conflict deja încheiat între
generaţii şi mentalităţi. Tinerii familiei vor schimbarea, „mai binele”. Bătrâna,
depozitara unei tradiţii experimentate îi îndeamnă,însă, la a rămâne pe loc, la a se
mulţumi cu ceea ce soarta le oferă: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. El ia decizia de a arenda
cârciuma, trecând de la meşteşug la comerţul întemeiat pe câştigul uşor, unde banul şi
circulaţia lui determină totul. Cârciumarul se află într-o încrucişare de tentaţii şi de
mobiluri, care se numesc conflict de motivaţii. Pe de o parte, Ghiţă trebuie să respecte

3
contractul asumat faţă de familia sa şi ,pe de altă parte, e legat de opinia publică, de
comunitatea satului, faţă de care trebuie să figureze ca un om onest, tare şi de încredere.
Slavici are aici una din intuiţiile sale fundamentale: individul este şi ceea ce crede
lumea despre el că ar fi, iar relaţia individ-colectivitate reprezintă cel mai important
factor pentru menţinerea coerenţei interioare a individului. Soseste de la Ineu jandarmul
Pintea, aducand vestea ca in timpul noptii arendasul fusese batut si jefuit.
Ulterior, Ghita este chemat in fata comisarului, marturiseste in favoarea lui Lica (de
fricA), este eliberat pe chezasie si trimis acasa. Dus la Oradea, in fata judecatorului, Lica
se foloseste de relatiile cu cei bogati si scapa. Eroarea carciumarului isi are izvorul in
permanenta oscilare intre bine si rau; ar dori sa-l dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea,
dar nu poate renunta la mirajul castigului Dar Ghita nu voia sa plece, nu-l lasa inima sa
paraseasca locul in care in scurt timp putea sa devina om cu starea. Asa se face ca
primind de la Lica bani furati spre a-i schimba, Ghita il anunta pe Pintea, dar nu ii spune
ca jumatate sunt ai sai.
Pe masura ce trece timpul, iar banii se inmultesc, Ghita este tot mai dornic de imbogatire:
amana aducerea doevezilor in mana jandarmului, ba chiar se gandeste sa fuga in lume ca
sa-si salveze aceasta neasteptata avutie; totodata spaima ca Lica ar putea veni sa-l prade
si imaginea femeii ucise de Samadau in padure, ii sfasie inima. De Paste, Ghita si Ana
raman la han, in timp ce batrana pleaca, impreuna cu nepotii.
Intentionand sa-l predea pe Samadau, carciumarul il lasa singur cu Ana, plecand sa-l
anunte pe Pintea. Astfel a reusit sa o impinga pe sotia sa in bratele Samadaului, aceasta
simtindu-se atrasa de caracterul puternic al porcarului, devenind o victima a
imprejurarilor, mai mult decat a propriului pacat. La intoarcere, simtind ca i s-a pus ceva
de-a curmezisul in capa, Ghita o injunghie pe Ana, cuprins de remuscari ca Dumnezeu
nu i-a dat la timp gandul cel buna,Samadaul ii porunceste lui Raut sa-l impuste pe Ghita
si sa incendieze hanul. Urmarit de Pintea, Samadaul isi zdrobeste capul de un copac.
Deznodamantul este pregatit de momentul in care batrana pleaca la rude, singura
cu copii si mahnita pana in adancul inimii. La intoarcere, ea nu gaseste decat zidurile
afumate ale hanului si gramezile de praf si cenusa din care ieseau oasele celor care
fusesera Ghita si Ana. Batrana isi ia nepotii si pleaca (spre a-i salva din spatiul malefic),
crezandu-se ca intr-o lume care respecta norma moralei, acestia vor avea un alt destin.

4
Nuvela se incheie tot cu vorbele batranei: Se vede c-au lasat ferestrele deschise! Zise ea
intr-un tarziu. Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data!
In conluziei Moara cu noroc” de Ioan Slavici ramane un punct de reper pentru
realismul romanesc de secol XX, deschizand, mai ales prin constructia personajului
principal drumul spre modernitate.
Caracterizarea personajului

Ghiţă
Personajul principal Ghiță este personaj rotund, care se transformă radical .
Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic întreprinzător într-o
societate capitalistă în formare, el are dorința de a-și îmbunătăți statutul în comunitate, iar
planul său inițial nu-i depășește realist posibilitățile. La început, el are tăria morală de a-și
asuma destinul celorlalți, și se dovedește un om harnic, iubitor și cinstit. În relațiile cu
Ana și cu copiii este atent, tandru și protectiv. Devenit cârciumar și pus în situația de a-și
asigura prosperitatea materială doar prin întovărășirea cu Lică, un personaj asupra cărora
planează cele mai negre suspiciuni, Ghiță își pierde treptat respectul de sine și de
fermitatea morală, ajungând să accepte tâlhăria și crima. El suferă o degradare treptată,
încălcându-și principiile și autoiluzionându-se cu privire la responsabilitatea faptelor sale.
Psihologic, Ghiță este un om învins de propria slăbiciune. Bun meseriaş, om harnic, 
blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia bani cât să-şi  angajeze vreo
zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele  oamenilor. 
Moral,el reprezintă conștiința sub influența coruptoare a banului care nu sesizează
gravitatea compromisului, deoarece percepția sa e alterată de înclinația către lăcomie.
Zbuciumul interior al personajului dă realism tezei morale exprimate.
Una din trăsăturile principale ale personajului este nehotărârea.
Un episod din care reiese această trăsătură este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce
are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc
încă o discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți,
un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se
punea bine cu stăpânirea, dacă nu era om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt
drumurile. ,,Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i

5
mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță
domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă
să i se ia banii din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează : „Câtva
timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.”
Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu
ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică , primul gest
dintr-o serie de abateri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează
evenimentele.
Alt episod care ilustrează nehotărârea personajului este acela al depoziției și
al judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință
de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă
în primul rând datorită suspiciunii comunității. Lică este cel care domină incontestabil
întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea
diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide
trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și
face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura dintre Ghiță și Ana. Ghiță devine o
unealtă într-un sistem de intrigi și fărădelegi. Conflictul este relevant pentru
personaj, deoarece surprinde cu mijloace realiste pericolele încălcării limitelor morale.
Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea de a-și păstra imaginea de om
cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict inegal cu Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana.
La fel de dramatic este și conflictul psihologic. Naratorul urmărește minuțios reacțiile
personajului, de la stăpânirea orgolioasă și indiferentă în fața lui Lică la izbucniri patetice
în fața copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe. Oscilând între atitudini
contradictorii, personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile
concrete, pentru indecizia de a se separa de rău.
Slavici reușește să impresioneze prin complexitatea personajului și să reliefeze ideea că
omul trebuie să lupte pentru un trai decent și să fie mulțumit cu ceea ce Dumnezeu i-a
dăruit fără să aspire la imposibil.
Naratorul  surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine
„de tot  ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea  ca mai
înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar  când se mai juca, rar, cu

6
Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme  vinete pe braţ" (caracterizare
directă). Devine mohorât, violent, îi  plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de
brutalitate neînţeleasa faţă  de Ana, se poartă brutal Acestea sunt atât modalități directe,
cât și indirecte de evidențiere a însușirilor eroului , Slavici reușind o îmbinare armonioasă
a acestora prin care conturează un personaj complex și tragic în același timp. Sub
pretextul că o  voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine laş, 
fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din  ce în ce mai
mult de Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se  despartă de dânsa"), 
Ghiţă  este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e
om de nădejde şi  chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în
sufletul  tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rade şi de dracul  şi
de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca  tine".
Drama eroului provine din lipsa de comunicare, care duce, inevitabil, la instrăinarea de
sine și la înstrăinarea de familie. El nu găsește calea de ieșire din această dramă
existențială, ceea ce îl va duce la moarte.