Perioada marilor clasici. Realismul. Nuvela psihologică.

MOARA CU NOROC

Ioan Slavici

Ioan Slavici este un scriitor reprezentativ pentru epoca marilor clasici a istoriei
literare româneşti, alături de Ion Creangă, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu. Ioan Slavici a dat
strălucire prozei realiste, Ion Creangă este un mare scriitor de proză fantastică. I. L. Caragiale
este un dramaturg de excepţie, Mihai Eminescu este poetul romantic de o valoare singulară.
Capodoperă a prozei din perioada marilor clasici, Moara cu noroc e o nuvelă
psihologică, realistă, aşezată în volumul de debut al scriitorului Ioan Slavici, intitulat Novele
din popor, publicat în 1881.
Prin verosimilitatea lumii reflectate, veridicitatea întâmplărilor relatate, construcţia
unor personaje reprezentative pentru categorii sociale, naraţiunea cronologică şi circulară,
naratorul extradiegetic, nuvela creată de Ioan Slavici se înscrie în estetica realismului.
Titlul indică locul acţiunii şi prefigurează subiectul nuvelei. Moara, motiv central,
dobândeşte o valenţă simbolică, este un topos al sufletelor întunecate şi al morţii.
Moara cu noroc pune în lumină teme specifice nuvelei psihologice: dezumanizarea
eroului, generată de patima pentru bani, spaima, obsesia, alienarea.
Viziunea asupra lumii reflectă raportul dintre existenţa umană şi legile morale
străvechi. Din vremuri ancestrale, omul a ştiut să preţuiască, mai presus decât toate bunurile
materiale, liniştea interioară, cumpătarea, puritatea sufletească, armonia în familie. Cei care
încalcă legile nescrise, sfârşesc prematur, tragic. Din perspectiva prozatorului Ioan Slavici,
viaţa eroilor săi se defineşte prin termeni antitetici: cinste şi imoralitate, pierdere şi câştig,
bogăţie şi deşertăciune.
Naraţiunea, alcătuită din 16 capitole, are o structură circulară, prin simetria
incipitului cu finalul. Nuvela se deschide cu un prolog şi se încheie cu un epilog, ambele
constituite din vorbele înţelepte ale bătrânei, soacra eroului. Perspectiva narativă este
obiectivă, întâmplările sunt relatate la persoana a treia, de către un narator extradiegetic,
omniscient şi omniprezent. Importante mai sunt tehnica interiorizării şi stilul indirect liber.
Personajele sunt conturate nu atât prin faptele lor, cât prin frământări lăuntrice.
Expoziţiunea plasează acţiunea în spaţiul transilvănean, la Moara cu noroc, în
apropierea Aradului şi a Ineului. Timpul derulării întâmplărilor este a doua jumătate a
secolului XIX. Personajul principal este Ghiţă, cizmar într-un mic târg de provincie.
Nemulţumit de condiţia materială precară în care trăia familia sa, protagonistul hotărăşte să ia
în arendă un han, situat într-un loc numit Moara cu noroc.
Intriga este constituită de apariţia lui Lică Sămădăul la han, stăpân absolut al
ţinuturilor pustii şi primejdioase de la Moara cu noroc.
Desfăşurarea acţiunii urmăreşte evoluţia conflictelor şi degradarea eroului. Conflictul
exterior se desfăşoară între hangiul străin, mutat de curând la Moara cu noroc şi Lică
Sămădăul, stăpânul malefic al locului şi al tuturor sămădăilor. Conflictul interior, proiectat în
conştiinţa lui Ghiţă, este generat de lupta între dorinţa de a rămâne cinstit şi setea de avere.
Primele secvenţe narative reflectă strania relaţie dintre hangiu şi sămădău. La început,
Lică îl ispiteşte pe Ghiţă cu sume mari de bani, pentru servicii în aparenţă mărunte şi
nevinovate. În timp, relaţia dintre cei doi se tulbură şi se complică, pe măsură ce Ghiţă
înţelege tot mai lucid că a devenit partenerul unui răufăcător.
Echilibrul interior al eroului se zdruncină întâi, atunci când Lică Sămădăul împreună
cu subalternii săi jefuiesc un arendaş. Suspect principal pentru jandarmul Pintea, Lică este

1
chemat la proces, iar Ghiţă este citat în calitate de martor. Înţelegând că sinceritatea i-ar fi
putut fi fatală, hangiul devine prin tăcere complicele sămădăului.
O secvenţă narativă semnificativă are loc în pădurea pe care Ghiţă şi Pintea o străbat
când se întorc de la Ineu. Eroul descoperă trupul neînsufleţit al unui copil. Nu departe de o
trăsură boierească, se afla şi cadavrul unei femei cu veşminte negre. Ajuns la han, Ghiţă
înţelege că dublul asasinat a fost înfăptuit de Lică. Se oferă să-l ajute pe jandarmul Pintea în
eventuala întemniţare a sămădăului, dar îi ascunde acestuia faptul că primea sume imense de
bani de la partenerul său de taină.
De o importanţă crucială este secvenţa narativă a petrecerii pe care Ghiţă o
desfăşoară la han, în preajma sărbătorii de Paşte. În sunete de muzică, apropierea dintre Ana
şi Lică este din ce în ce mai nefirească. Orbit de gelozie, protagonistul îşi pierde răbdarea şi
pleacă în căutarea jandarmului. Rănită, Ana i se dăruieşte sămădăului care o părăseşte apoi şi
fuge, de teamă că hangiul îl va trăda. Ploaia îl determină să-şi găsească refugiul într-o biserică
ruinată. Îşi aminteşte că şi-a uitat la han şerparul cu bani şi obiecte furate şi se vede nevoit să
se întoarcă din drum.
Deznodământul ilustrează stingerea conflictelor prin moartea protagoniştilor. Ana
este ucisă de Ghiţă cu o lovitură de cuţit, hangiul moare împuşcat de Răuţ, care, la ordinul
Sămădăului, dă foc hanului. Pentru a nu fi prins de jandarmul Pintea, Lică se sinucide.
Imaginea finală redă întoarcerea bătrânei de la Ineu, unde fusese plecată cu cei doi copii ai
eroului şi vorbele ei înţelepte despre destinul uman implacabil: „Aşa le-a fost data!”. Focul
care cuprinde trupurile neînsufleţite ale protagoniştilor are rol purificator.
Ghiță este un personaj tragic, așa cum au subliniat importanți critici literari români.
Orice alegere ar face, împlinirea lui este imposibilă. Dacă și-ar fi înfrânt patima pentru ban și
s-ar fi întors la condiția inițială de cizmar, el și întreaga familie ar fi trăit eterna dramă a
umilinței. Dacă l-ar fi trădat pe Lică în timpul procesului, ar fi fost ucis, ca toate victimele
diabolicului sămădău. Protagonistul nuvelei Moara cu noroc se înstrăinează de sine, se
dezumanizează și moare în încercarea de a-și depăși limita.

Personajul central al nuvelei este Ghiţă, tată şi soţ admirabil, până când se mută la
hanul de la Moara cu noroc. Frământările sale cresc în intensitate din momentul în care intră
în scenă Lică Sămădăul. O trăsătură distinctivă a lui Ghiţă este demnitatea. Deși Sămădăul îl
înspăimântă, hangiul îşi avertizează interlocutorul că acceptă să îi fie asociat, nu supus. Eroul
creat de Ion Slavici este un spirit realist şi calculat, înţelege că nimeni nu poate rămâne în
acest loc pustiu şi într-o oarecare măsură înspăimântător, fără să devină omul lui Lică
Sămădăul, stăpân absolut al acestor ţinuturi. Intervine problema opţiunii: Ghiţă trebuia să
devină omul de încredere şi complicele sămădăului, ori să se reîntoarcă la condiţia sa iniţială
de cizmar modest şi chinuit. Opţiunea lui este motivată social, el e conştient de faptul că a
renunţa la această unică oportunitate de a prospera ar însemna să admită în faţa familiei sale
că a eşuat. Ghiţă este lucid, înţelege de la bun început că un om cum este Lică nu poate fi
anihilat cu uşurinţă, întrucât el reprezintă o întreagă categorie socială: cea a sămădăilor fără
scrupule, afacerişti hotărâţi să se îmbogăţească rapid cu orice preţ, care se bucură de protecţia
unor stăpâni influenţi, imbatabili.
Personaj dilematic, sfâşiat de forţe lăuntrice contradictorii, Ghiţă are senzaţia că
este subjugat de forţa implacabilă a destinului, că nimic nu se poate schimba: „...se vede că
acesta e norocul meu, şi dac-ar fi nenorocirea mea. Cine poate să scape de soarta ce-i scrisă? ”
Procesul dezumanizării eroului este adeseori tulburat de nevoia interioară de a redeveni
cinstit. De aceea, hangiul însetat de bani nu poate fi încadrat de la început într-o structură
sufletească sau comportamentală. El evoluează şi se transformă treptat. Ghiţă nu este, ci
devine arivist.

2
 Ghiță este un personaj tragic, așa cum au subliniat importanți critici literari români.
Orice alegere ar face, împlinirea lui este imposibilă. Dacă și-ar fi înfrânt patima pentru ban și
s-ar fi întors la condiția inițială de cizmar, el și întreaga familie ar fi trăit eterna dramă a
umilinței. Dacă l-ar fi trădat pe Lică în timpul procesului, ar fi fost ucis, ca toate victimele
diabolicului sămădău. Protagonistul nuvelei Moara cu noroc se înstrăinează de sine, se
dezumanizează și moare în încercarea de a-și depăși limita.

Relația dintre Ghiță și Lică Sămădăul este emblematică pentru particularitățile

nuvelei realiste și psihologice. Cele două personaje întruchipează două categorii sociale,
hangiul și sămădăul, conflictul specific realismului, desfășurat între doi oameni corupți, dintre
care triumfător va fi cel mai corupt. Legăturile complexe și complicate dintre cei doi pun în
lumină și teme precum spaima, obsesia, înstrăinarea, alienarea.
Spaima pe care stăpânul porcarilor a răspândit-o în jurul său nu-l determină pe
Ghiţă să devină servil, umil, să-şi piardă simţul onoarei. Este un spirit realist şi calculat,
înţelege că nimeni nu poate rămâne în acest loc pustiu şi într-o oarecare măsură
înspăimântător, fără să devină omul lui Lică Sămădăul, stăpân absolut al acestor ţinuturi.
Intervine problema opţiunii: Ghiţă trebuia să devină omul de încredere şi complicele
sămădăului, ori să se reîntoarcă la condiţia sa iniţială de cizmar modest şi chinuit. Alegerea pe
care a făcut-o generează spaima devastatoare care nu-l va părăsi pe erou până la moarte.
Psihologia sa este cea a intrusului care vrea să se integreze înt-un anume climat, să pătrundă
obiceiurile locului. Pasiunea sa pentru bani creşte în intensitate, dobândeşte o amploare
neprevăzută, se transformă în obsesie. Personaj dilematic, Ghiță se înstrăinează de sine și de
familia sa, devenind ucigașul Anei, ucis, la rândul său, de omul partenerului său de taină.
Lică Sămădăul reprezintă tipul personajului malefic. Prezenţa lui este anticipată printr-
un portret generic: naratorul îl prezintă ca pe un om înstărit, aspru şi neîndurător, stăpân abil
al turmelor de porci şi al locurilor pustii şi primejdioase pe care le cunoaşte mai bine decât
oricine. Îl cunoaşte şi tremură de frica lui toată lumea. Este un bun cunoscător al psihologiei
umane, are un spirit de observaţie ascuţit. În timpul primelor confruntări cu Ghiţă, el observă
cu repeziciune şi abilitate două aspecte fundamentale legate de personalitatea hangiului: poate
fi un om periculos şi, în acelaşi timp, poate fi îmblânzit, pentru că iubeşte cu patimă banii.
Lică ştie că pentru hangiu cinstea este importantă şi tocmai de aceea îl face părtaş la toate
ilegalităţile sale. Lipsit de această coordonată fundamentală a existenţei sale, Ghiţă devine
victima călăului său. Ajuns în situaţie-limită, Lică preferă sinuciderea, evitând cu mult curaj
viaţa în detenţie.
Confruntarea dintre Ghiţă, care vrea să reziste la han, şi Lică Sămădăul, care
vrea să domine, reprezintă, aşa cum a observat criticul Mircea Zaciu, analiza raportului
existenţial călău-victimă, cu implicaţii adânci în psihologia personajelor. E un aspect inedit
în literatura română de până atunci. Dacă la început protagonistul şi antagonistul sunt
personaje antitetice, în timp ele devin complementare. Împrumutând ceva din psihologia
călăului său, Ghiţă descoperă singura slăbiciune de care se teme Lică: femeia. Îşi foloseşte
soţia pentru a-l anihila pe călăul său, dezumaninzându-se total. E însă prea târziu, tentativele
sale eşuează. Soţia, înstrăinată şi rănită devine şi ea victima lui Lică, Ghiţă înţelege că a
pierdut totul şi o ucide. Arta cu care scriitorul surprinde evoluţia lui Ghiţă, frământările
determinate de propriile slăbiciuni, amestecul de duritate şi afecţiune sunt – pentru acea
vreme – noutăţi în prezentarea personajului literar.