Perioada marilor clasici. Basmul cult. Fabulosul.

Categorii estetice în basm

Fabulosul - categorie a fantasticului care desemnează personaje sau fapte imaginare, incredibile, de
domeniul fanteziei, al supranaturalului, fără corespondent în lumea reală.

Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

Basmul cult este o specie narativă amplă, cu personaje numeroase şi purtătoare ale
unor valori simbolice, cu acţiune care implică fabulosul, având ca temă lupta dintre bine şi
rău.Binele triumfă întotdeauna asupra răului.Personajele sunt clasificate astfel:
protagonistul, antagonistul, ajutoarele, donatorii. Construit după modelul basmului popular,
basmul cult cuprinde formule (iniţială, mediană, finală), motive (împăratul fără moştenitor,
proba curajului, superioritatea mezinului, călătoria, muncile, peţitul şi nunta), numere şi
obiecte magice. Alte particularităţi ale speciei sunt fuziunea dintre real şi fabulos, precum
şi limbajul caracterizat prin oralitate.
Capodoperă a prozei din perioada marilor clasici, Povestea lui Harap-Alb, de Ion
Creangă, este un basm cult în care sunt valorificate teme şi motive de circulaţie naţională şi
universală. A fost publicat întâi în revista Convorbiri literare, la 1 august 1877.
Basmul e focalizat pe tema luptei dintre bine şi rău, dar pune în lumină şi călătoria
iniţiatică a fiului de crai.
Viziunea asupra lumii izvorăşte din încărcătura esoterică a naraţiunii, aşa cum a
subliniat Vasile Lovinescu în cartea sa Creangă şi Creanga de Aur. Călătoria
protagonistului reprezintă un scenariu iniţiatic. Din perspectiva mesajului încifrat în text,
Harap-Alb cunoaşte, sub îndrumarea unui mistagog, misterele cosmosului. Eroul trece
proba rătăcirii în labirint, spaţiu al pierderii şi al regăsirii de sine.Cunoaşte marea taină a
morţii prin coborâre în infern şi renaşte de două ori. Urcă treptele spiritualizării, devenind
rege şi sacerdot. Pelerinajul spre centrul sacru al lumii îi conferă funcţia de „Renovator
Mundi”.
Titlul basmului indică dubla identitate a eroului, una reală, de fiu al craiului, alta
aparentă, de slugă a spânului.
Basmul este structurat în şapte secvenţe narative, separate prin formula mediană
(„Se cam duc la împărăţie, / Dumnezeu să ne ţie, / Ca cuvântul din poveste, / Înainte mult
mai este.”) şi legate prin înlănţuire. Naraţiunea este extradiegetică, relatată la persoana a
treia, naratorul este un povestitor ajuns la nunta eternă a fiului de crai cu fata lui Roşu-
Împărat.
Prin formula de început „Amu cică era odată, într-o ţară îndepărtată...”, acţiunea este
plasată într-un timp mitic şi într-un spaţiu simbolic. Situaţia iniţială evidenţiază doi fraţi,
Craiul, care avea trei feciori şi Verde-Împărat, care avea trei fete. Un regat este o margine a

1
lumii, celălalt, centrul ei sacru. Echilibrul iniţial e tulburat de „cartea” pe care Verde-
Împărat o trimite fratelui său. Cum avea doar fete, îi cere Craiului să-i trimită pe cel mai
viteaz dintre cei trei fii pentru a-l urma la tron.
Partea pregătitoare e alcătuită din câteva secvenţe narative: întâlnirea mezinului cu
Sfânta Duminică, învăluită sub masca cerşetoarei, alegerea calului înzestrat cu forţe
supranaturale, recuperarea hainelor şi armelor pe care le-a avut tatăl său în vremea când a
fost mire. Proba curajului, impusă de Craiul deghizat în urs, ilustrează superioritatea
mezinului.
Acţiunea reparatorie a eroului stă sub semnul rătăcirii în pădure. Plecat în călătorie
spre împărăţia unchiului său, fiul craiului încalcă sfatul patern şi acceptă tovărăşia spânului.
Ajunşi la o fântână, spânul îl închide în adâncul întunecat şi îl eliberează numai după ce
între cei doi are loc schimbul identităţilor. La curtea lui Verde-Împărat, spânul îl supune pe
Harap-Alb unor probe primejdioase: să aducă salatele din Grădina Ursului, pielea cerbului
cu nestemate şi să o peţească pe fiica lui Roşu-Împărat. Ajutat de Sfânta Duminică şi de
puterea obiectelor magice primite în dar, Harap-Alb se întoarce victorios din primele două
expediţii. Probele peţitului implică participarea personajelor himerice. Ospăţul cu mâncare
şi vin, casa de aramă, veghea nocturnă şi prinderea fetei transformată în pasăre sunt
îndeplinite cu ajutorul celor cinci monştri buni, Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă, Păsări-
Lăţi-Lungilă. Alegerea macului de nisip se face cu ajutorul furnicilor, iar ghicitul fetei, cu
ajutorul albinei.
Refacerea echilibrului şi răsplata eroului se deschide cu întoarcerea lui Harap-
Alb la curtea lui Verde-Împărat. Fiica lui Roşu-Împărat dezvăluie identitatea reală a fiului
de crai şi viclenia spânului. Convins că a fost trădat, personajul negativ îl ucide pe Harap-
Alb, retezându-i capul. Eroul reînvie prin forţa magică a apei vii şi a apei moarte şi a celor
trei smicele. Spânul piere zdrobit de cal, iar protagonistul devine rege. Formula finală, axată
pe nunta eternă a cuplului format din Harap-Alb și prinţesa care i-a redat viaţa, marchează
ieşirea din fabulos.
Povestea lui Harap-Alb are un pronunţat caracter etic, didactic. Eroul nu va
deveni împărat decât după ce va trece prin situaţii – limită, dovedind curaj, perseverenţă,
onestitate, înţelepciune. Doar un astfel de rege va înţelege problemele celor năpăstuiţi.
Dintre particularităţile stilistice, distincte sunt oralitatea stilului, vocabularul specific
cu aspect fonetic moldovenesc, exprimarea locuţională, limbajul afectiv, absenţa
metaforelor, individualizarea acţiunilor prin amănunte, nuanţarea mişcărilor şi gesturilor,
frecvenţa verbelor de mişcare, erudiţia paremiologică, nota comică.

Harap-Alb, protagonistul basmului, e conturat şi din perspectiva profilului

psihologic. O asemenea tehnică nu se întâlneşte în basmele populare. Astfel, în scena de la
fântână, naratorul subliniază, prin caracterizare directă, naivitatea personajului său,
afirmând că „fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului”.
Majoritatea trăsăturilor întruchipate de erou sunt evidențiate prin caracterizare
indirectă, esenţiale, în acest sens, fiind originea, numele, comportamentul şi limbajul
personajului, relațiile cu alte personaje.

2
 Numele lui Harap-Alb face trimitere la un om înzestrat cu răbdare, care ştie să fie
supus asemenea unei slugi („Harap”). Protagonistul reprezintă principiul binelui, al purităţii
sufleteşti („Alb”).
Harap-Alb este caracterizat de celelalte personaje în funcţie de relaţia pe care o are
cu fiecare dintre ele. Împăratul Verde îl consideră un om admirabil pentru onestitatea,
modestia, fidelitatea şi forţa sa: „Iar când aş avea eu o slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe
dinainte”. Spânul, însă, îl numeşte „slugă vicleană”.Crăiasa albinelor îl ajută pentru că este
milos cu micile făpturi ale lumii. Generozitatea sa este probată prin faptul că „miluieşte”
cerşetoarea. El dă dovadă de spirit de sacrificiu atunci când ajută furnicile şi albinele.
Esențiale mai sunt capacitatea de a păstra o taină şi de a-şi respecta cuvântul dat: în orice fel
de circumstanţe, fiul craiului nu dezvăluie adevărata identitate a Spânului. Folosind obiecte
ale tatălui său (frâul, arcul, săgețile, veșmintele etc.), fiul craiului este păzitorul înțelept al
tradițiilor străvechi.
Din perspectivă ezoterică, Harap-Alb este un neofit care va cunoaște, sub îndrumarea
unui mistagog, misterele universului. Fiul Craiului atinge perfecțiunea primordială a ființei
umane, fapt încifrat într-un nume simbolic al androginului, prin contrastul negru („harap”) -
alb.

Relația dintre fiul cel mic al Craiului și Spânul rătăcitor este emblematică pentru
tema specifică basmului, lupta dintre bine și rău. Protagonistul întruchipează forțele binelui,
antagonistul, pe cele ale răului.
Majoritatea trăsăturilor întruchipate de Harap-Alb sunt prezentate indirect, esenţiale,
în acest sens, fiind originea, numele, comportamentul, limbajul și relațiile cu alte personaje.
Numele lui Harap-Alb face trimitere la o persoană înzestrată cu răbdare, care ştie să
fie supusă asemenea unei slugi („Harap”). Protagonistul reprezintă principiul binelui, al
purităţii sufleteşti („Alb”).
Harap-Alb este caracterizat de celelalte personaje în funcţie de relaţia pe care o are
cu fiecare dintre ele. Împăratul Verde îl consideră un om admirabil pentru onestitatea,
modestia, fidelitatea şi forţa sa: „Iar când aş avea eu o slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe
dinainte”. Spânul, însă, îl numeşte „slugă vicleană”.
Astfel, crăiasa albinelor îl ajută pentru că este generos şi milos cu micile făpturi ale
lumii. Spânul construieşte o relaţie de stăpân-slugă. El este dominator, în timp ce slujitorul
său de origine nobilă este supus, respectându-şi cuvântul dat. Faţă de tatăl său, el este
respectuos, chiar şi atunci când este dojenit pe nedrept de acesta.
Generozitatea sa este probată prin faptul că „miluieşte” cerşetoarea. El dă dovadă și
de spirit de sacrificiu atunci când ajută furnicile şi albinele. De asemenea, el îşi revelează
capacitatea de a păstra o taină şi de a-şi respecta cuvântul dat: în orice fel de circumstanţe,
nu dezvăluie adevărata identitate a Spânului.
Viclean şi disimulant, lipsit de principii şi conştiinţă, spânul doreşte întâi de toate un
tron pentru care nu are vocaţie, calităţi şi energie. Antipatia fetelor lui Verde-Împărat, dar şi
a regelui însuşi, dispreţul fiicei lui Roşu-Împărat, ca forme de caracterizare directă,
comportamentul, atitudinea, faptele şi limbajul său reliefează un personaj malefic,
întruchipând forţele răului. Întâi profită de naivitatea şi rătăcirea fiului de crai, apoi îşi
însuşeşte identitatea sa. Când toate speranţele, calculele şi strategiile sale, zădărnicite de toţi

3
cei care sunt de partea eroului, se frâng în eşec, atunci Spânul se revelează în toată demonia
lui, suprimând viaţa celui care l-a adus la o înălţime umană nemeritată.
Din perspectivă ezoterică, relația lui Harap-Alb cu Spânul este definitorie pentru
tema călătoriei inițiatice. Protagonistul este un neofit care va cunoaște, sub îndrumarea unui
mistagog, misterele universului. Fiul Craiului atinge perfecțiunea primordială a ființei
umane, fapt încifrat într-un nume simbolic al androginului, prin contrastul negru („harap”) -
alb.

G. Calinescu, în  Estetica basmului  a spus:„Basmul este […] o oglindire a vieţii în moduri

fabuloase."