Tema și viziunea despre lume

într-o nuvelă psihologică

Specia literară a nuvelei începe să fie abordată în literatura română

în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada marilor
clasici.
Notabilă fusese însă în perioada paşoptistă, apariţia primei nuvele
istorice din literatura română, devenită şi rămasă capodoperă,
„Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, în care viziunea
asupra vieţii este cea romantică.
Creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română este Ioan
Slavici, autorul volumului „Novele din popor”, publicat în anul 1881.
Capodopera volumul este nuvela „Moara cu noroc”,
reprezentativă pentru viziunea autorului asupra existenţei şi mai
ales asupra vieţii din satul transilvănean.
Opera de caracter psihologic, întrucât sunt prezente toate
particularităţile acestei specii: tematică, puternic conflict interior,
personaje complexe şi modalităţi de caracterizare şi de investigaţie
psihologică a acestora. Realismul nuvelei este susţinut de temă, de
personaje și plasarea acţiunii într-un timp şi spatiu cât mai exacte.
De asemenea, personajele au un caracter format în strânsă
legătură cu mediul de viaţă. Alte elemente care susţin caracterul
realist sunt reprezentate de existenţa unui puternic conflict exterior,
prezenţa unui narator obiectiv care narează la persoana a III-a,
precum şi redarea atmosferei specifice epocii.
Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste, morale şi
existenţiale ale patimii banului. Pe un plan mai profund, tema
acestei opere este destinul, ca fatalitate impusă de adâncimile
sufleteşti ale personajelor. Această temă sintetizează viziunea
despre lume a scriitorului, una de factură realist-moralizatoare şi
izvorâtă din mentalitatea omului din popor: cumpătarea omului în
toate şi frica de Dumnezeu.
De altfel, incipitul nuvelei, constituit din vorbele bătrânei, mama
Anei, despre viaţă, reprezintă aceaşi concepţie profund
moralizatoare a autorului („Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci,
dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”).
Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând destinul
personajelor în funcţie de respectarea sau nerespectarea lor.
Cel care trebuie să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte
le conferă rol testamentar.
Întâmplările narate sunt plasate, temporal, în a doua jumătate a
secolului al XIX, iar spaţiul, în zona Ardealului, la Moara cu noroc
(ultimul „prag înaintea lucrurilor rele). Ghiţă, cizmar într-un umil sat
transilvănean se hotărăşte să renunţe la „liniştea colibei” şi ia în
arendă Moara cu noroc (un loc aşezat la răscruce drumuri, în
pustiu), transformând-o într-un han.
Împreună cu el vor veni Ana, soţia sa, bătrâna şi cei doi copii şi
vor începe sa muncească făcând ca locul să pară binecuvântat.
Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică,
până la sosirea lui Lică Sămădăul, personaj malefic, care va
schimba destinul familiei. Acesta distruge echilibrul şi liniştea
familiei lui Ghiţă, astfel Ghiţă intră într-un puternic conflict exterior
cu Lică, conflict ce îl va genera şi pe cel interior, care va duce la
degradarea morală şi la dezumanizarea personajului principal.
Specific nuvelei realiste, amploarea conflictului exterior şi
finalizarea acestuia vine să confirme atitudinea moralizatoare a
scriitorului şi viziunea sa despre lume. Astfel, Ghiţă intrat în
mecanismul necruţător al afacerilor necurate ale lui Lică va fi
stăpânit de setea de bani şi se va înstrăina de Ana şi de copii săi.
Într-o zi, Lică soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi îi cere lui
Ghiţă toţi banii din ladă, promiţându-i că-i va înapoia, dacă va trăi.
Este încă un pas în pactul cu diavolul, de acum înainte, cârciumarul
fiind nevoit sa îl apere pe Lică pentru a-şi recupera banii.
În preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui
vin să petreacă la cârciumă, Lică rămând să şi doarmă acolo.
Peste noapte însă, Ghiţă îl vede plecând însoţit de un străin, pentru
a se întoarce mai târziu, spre zorii zilei.
Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea
că în timpul nopţii arendaşul fusese bătut şi jefuit.
 Ulterior, Ghiţă este chemat în faţa comisarului, mărturiseşte în
favoarea lui Lică, este eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub
escortă. Dus la Oradea, în faţa judecătorului, Lică se foloseşte de
relaţiile cu cei bogaţi şi scapă.
Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permanenta oscilare între
bine şi rău; ar dori să-l dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea,
dar nu poate renunţa la mirajul câştigului „Dar Ghiţă nu voia să
plece, nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în scurt timp
putea să devină om cu stare”. Aşa se face că primind de la Lică
bani furaţi spre a-i schimba, Ghiţa îl anunţă pe Pintea, dar nu îi
spune ca jumătate sunt ai săi.
Pe măsură ce trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot
mai dornic de îmbogăţire: amână aducerea doevezilor în mâna
jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă în lume ca să-şi salveze
această neaşteptată avuţie; totodată spaima că Lică ar putea veni
să-l prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie
inima. De Paşte, Ghiţă şi Ana rămân la han, în timp ce bătrâna
pleacă, împreună cu nepoţii.
Intenţionând să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur
cu Ana, plecând să-l anunţe pe Pintea. Astfel a reuşit să o împingă
pe soţia sa în braţele Sămădăului, aceasta simţindu-se atrasă de
caracterul puternic al porcarului, devenind o victimă a
împrejurărilor, mai mult decât a propriului păcat.
La întoarcere, simţind că i s-a pus ceva „de-a curmezişul în cap”,
Ghiţă o înjunghie pe Ana, cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-
a dat la timp „gândul cel bun”.
Sămădăul (care se întorsese să-şi ia șerparul uitat la han), îi
porunceşte lui Răuţ să-l împuşte pe Ghiţă şi să dea foc la han.
Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi zdrobeşte capul de un copac.
Deznodământul este pregătit de momentul în care bătrâna pleacă
la rude, singură cu copii şi mâhnită până în adâncul inimii. La
întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile afumate ale hanului şi
grămezile de praf şi cenuşă din care ieşeau oasele celor care
fuseseră Ghiţă şi Ana. Astfel, personajele şi-au primit răsplata
propriilor fapte, ei încălcând norme morale: „omul să fie mulţumit cu
ceea ce are, căci nu există bogăţie mai mare decât chibzuinţa,
adevărul şi omenia”.
Bătrâna îşi ia nepoţii şi pleacă, crezându-se că într-o lume care
respectă norma moralei, aceştia vor avea un alt destin. Nuvela se
încheie tot cu vorbele bătrânei: „Se vede c-au lăsat ferestrele
deschise! Zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine;
dar aşa le-a fost dată!”
Astfel, bătrâna simbolizează înţelepciunea şi cumpătarea; ea este
purtătoarea mesajului nuvelei, iar semnificaţia cuvintelor rostite în
deschiderea acţiunii este profundă.
În concluzie, nuvela „Moara cu noroc” – cea mai izbutită dintre
scrierile lui Ioan Slavici în care autorul înfăţişează lumea satului
transilvănean, în care trăiesc ţărani, cârciumari, preoţi, oameni buni
şi răi ca în viaţa reală, întruneşte caractere tari de oameni primitivi,
puternic influenţaţi de mediul în care trăiesc, care în final îşi
primesc răsplata pentru propriile fapte.