Moara cu noroc

Ioan Slavici (1848-1925) a fost unul dintre marii clasici (alaturi de

Eminescu, Creanga si Caragiale), precursor al lui Liviu Rebreanu -

in evocarea satului transilvanean - si intemeietor al nuvelei

realist-psihologice in literatura romana.

Fiu al unui pamant incarcat de istorie, de traditii si de legende,

Slavici infatiseaza, in nuvelele sale („Moara cu noroc", „Comoara",
„Padureanca", „Gura satului" s.a.) lumea satului transilvanean de la
jumatatea secolului al XIX-lea. antrenata in lupta pentru inavutire.

Contemporan cu lumea „Amintirilor din copilarie" ale

lui Creanga, universul rural evocat de Slavici este

lipsit de aureola mitica a Humulestiului, dar infatiseaza monumental un stil

de viata specific, in care norma morala actioneaza cu putere de

lege.
Din punct de vedere geografic, actiunea nuvelelor este plasata intr-un spatiu
delimitat de Muntii Zarandului si Capia Banateana; in acest spatiu traiesc:
tarani, carciumari, porcari, samadai, preoti, invatatori etc, oameni darzi,

lacomi, intreprinzatori, buni si rai, asa cum se intampla in viata.

Meritul autorului este acela de a fi infatisat aceasta lume in

momentele cotidiene, dar si in cele rituale, trasand

1
cu mana sigura psihologia colectivitatii.

Comparat cu Shakespeare, Tolstoi si Dostoieyski,

Slavici este primul scriitor care creeaza un personaj nelinear,

complicat mereu sufleteste, traind stari conflictuale puternice care
evolueaza, intr-o deschidere in evantai, spre momentul culminant, in

nuvelele sale apar iubiri si dusmanii care mocnesc, miscari

sufletesti piezise, complicate, nelinisti (care cresc proportional cu

bogatia), patimi puternice - totul fiind pus sub semnul de neclintit al
destinului.

Nuvela „Moara cu noroc"- cea mai izbutita dintre scrierile de

acest gen ale lui Slavici - intruneste toate aceste

trasaturi: in actiune sunt antrenate caractere tari de oameni primitivi, intriga
reliefeaza stari sufletesti complicate, iar finalul demonstreaza justetea
normei morale enuntate in preambul.

Tema nuvelei o constituie consecintele nefaste, morale si

existentiale ale patimii banului.

Pe un plan mai profund, tema acestei opere este

destinul ca fatalitate impusa de adancimile sufletesti ale

personajelor.
2
 Titlul este un toponimic. Acesta denumeste spatiul
in care se implineste destinul personajelor pedepsite pentru ca au incalcat
norma morala.

Hanul numit „Moara cu Noroc" este o rascruce, un loc

deschis invaziei raului, purificat, in final, prin foc.
Adevarat „personaj" al nuvelei, hanul devine, la sfarsit, o „moara" a
Nenorocului.

Nuvela este o lucrare narativa in proza, de intindere medie,

avand o actiune care se complica progresiv, un conflict puternic

si personaje bine reliefate.
in cazul nuvelelor psihologice, autorul cerceteaza profunzimile sufletesti

ale personajelor, reliefand dramatismul unor trairi interioare

(conflict interior). Uneori, acestea conduc la transformarea respectivului
personaj, a comportamentului sau a statutului sau social. Mijloacele folosite
(analiza psihologica, introspectia) reliefeaza, mai ales in cazul

lui Slavici, eroi complicati sufleteste, al caror subconstient

le determina destinul.

Incadrarea operei „Moara cu noroc", de I. Slavici, in categoria

nuvelelor psihologice poate fi motivata prin:

Este o lucrare epica in proza, de intindere mare, a carei

3
structura compozitionala prezinta si particularitati.

Nuvela de mare amploare („Nuvela solida cu subiect de roman",

cum scria Calinescu), „Moara cu Noroc" este alcatuita

din saptesprezece capitole, avand o actiune care se desfasoara

cronologic, de la Sfantul Gheorghe si pana la Paste (in anul

urmator).

Textul incepe si se incheie prin cuvintele Batranei (mama Anei

si soacra lui Ghita). Daca fraza initiala („ Omul sa fie

multumit cu saracia sa...") are rolul de cod moral, cea finala

arunca peste aceasta tragedie umana sentinta de fier a Destinului:
„Simteam eu ca nu are sa iasa bine: dar asa le-a fost datai"1

Universul operei prezinta o actiune care se desfasoara pe

mmente, complicandu-se progresiv.

Nuvela se deschide cu un preambul gnomic ( in

care cuvintele atribuite soacrei lui Ghita exprima conceptia

morala a autorului): „Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci,

daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit".
4
Rostite la modul premonitor3 de catre un personaj reprezentand experienta

si intelepciunea vietii, aceste cuvinte stau la baza intregii actiuni,

fixand destinul personajelor in functie de respectarea sau nerespectarea lor.
Cel care ar trebui sa le rosteasca in final, ar fi Ghita, a carui moarte le

confera si rol testamentar: „ O gnomie care ni se infatiseaza - la

inceput - ca prevestire, pentru ca, in final, sa constatam ca ea joaca

si rol de cod, adica de testament" (C. Crisan).

Subiectul nuvelei ar putea fi povestit astfel: Ghita (cizmar intr-un umil sat
transilvanean), se hotaraste sa renunte la „linistea colibei", pe motivul
saraciei oamenilor, care umblau toata saptamana in opinci sau desculti, iar in
duminicile ploioase isi duceau cizmele in mana, pana la biserica. Afland

despre arendarea carciumei de la Moara cu Noroc, se hotaraste

sa se mute acolo.

Batrana (soacra lui Ghita) este insa reticenta, de

teama ca, ispitind norocul, l-ar putea supara: „... si ma tem ca nu

cumva, cautand acum la batranete un noroc nou, sa pierd pe

acela de care am avut parte pana in ziua de astazi..."

Totusi, de dragul copiilor sai, Batrana accepta sa-i urmeze cu

inima deschisa, spre a imbuna sansa: „cu toata inima, cu tot

5
sufletul, cu toata dragostea mamei care incearca norocul
copilului iesit in lume."

„Norocul" devine astfel laitmotivul nuvelei si schimbatoarele

lui fete vor insoti destinul personajelor, pana la modificarea

totala din final.

Acesta ar fi primul capitol al nuvelei, cuprinzand expoziti-unea si intriga

(hotararea lui Ghita de a parasi spatiul protector al „colibei" sale

si de a se muta la han).

Noul spatiu existential al familiei este o fosta moara, asezata la

rascrucea drumurilor care duceau spre Ineu, intr-o pustietate. Aici va veni

Ghita, impreuna cu Ana, Batrana si cei doi copii

si va incepe sa munceasca, facand ca locul sa para

„binecuvantat".
Intreaga saptamana, hanul era plin de drumeti, iar sambata, carciumarul isi

numara banii si era multumit de norocul care i se daduse.

Lucrurile merg bine, iar hanul isi pastreaza ipostaza benefica, pana la sosirea

lui Lica Samadaul, personaj demonic, hot si ucigas,

care-i impune carciumarului sa-i devina complice: ,JZu voiesc sa stiu
6
totdeauna cine umbla pe drum, cine trece pe aici,

cine ce zice si cine ce face, si voiesc ca nimeni in

afara de mine sa nu stie."

Ana banuieste ca Lica este „om rau si primejdios" si-

si atentioneaza sotul, dar Ghita stie ca nimeni nu poate ramane la han fara

voia lui Lica; el accepta pactul cu diavolul pentru ca

dorea sa se faca „om cu stare": „Iar Ghita voia cu tot

dinadinsul sa ramaie la Moara cu Noroc, pentru ca-i mergea

bine..."

Fire slaba si oscilanta, Ghita va fi dominat de forta malefica a

Samadaului: primeste de la Lica sase porci (despre care stia ca sunt furati), ii

imprumuta bani, il gazduieste intr-o noapte cand este pradat

arendasul ( si cand Lica pleaca si se intoarce la han

imbracat femeieste); la judecata, se trezeste spunand ceea ce vroia Lica,
salvandu-1.

Eroarea carciumarului isi are izvorul in permanenta oscilare intre bine

si rau; ar dori sa-1 dea pe Lica pe mana

jandarmului Pintea, dar nu poate renunta la mirajul castigului: „Dar Ghita nu

7
voia sa plece, nu-l lasa inima sa paraseasca locul in care in scurt

timp putea sa se faca om cu stare". Asa se face ca, primind de la

Lica bani furati spre a-i schimba, Ghita ii duce lui Pintea, dar nu-i

spune ca jumatate din ei sunt ai sai.

Pe masura ce trece timpul, iar banii se inmultesc, Ghita este tot mai dornic
de imbogatire: amana aducerea dovezilor in mana jandarmului, ba chiar se
gandeste sa fuga in lume ca sa-si salveze aceasta neasteptata avutie;
totodata, spaima ca Lica ar putea veni sa-1 prade si imaginea femeii ucise de
Samadau in padure, ii sfasie fiinta.
Aceasta ar fi, in linii generale, desfasurarea actiunii (capitolele II-XV).
Capitolul al XVI-lea prezinta izbavirea, prin moarte, a celor care incalcasera
norma morala.
De Paste, Ghita si Ana raman la han, in timp ce Batrana pleaca, impreuna cu
copiii, la niste rude, la Ineu.
Intentionand sa-1 predea pe Samadau, carciumarul il lasa singur cu Ana,
plecand sa-1 anunte pe Pintea.
La intoarcere, simtind ca i s-a pus „ceva" „ de-a curmezisa in cap", Ghita o
injunghie pe Ana, cuprins de remuscari ca Dumnezeu nu i-a dat, la timp,
gandul cel bun ("punctul culminant).
Samadaul (care se intorsese sa-si ia serparul uitat la han), ii porunceste lui
Raut sa-1 impuste pe Ghita si sa incendieze hanul.
Urmarit de Pintea, Samadaul isi zdrobeste capul de un copac.
Deznodamantul este pregatit de momentul in care Batrana pleaca la rude
„singura cu copiii, singura si mahnita pana in adancul inimii."
La intoarcere, ea nu gaseste decat zidurile afumate ale hanului si gramezile
de praf si cenusa din care ieseau oasele celor care fusesera Ghita si Ana.

8
Acum, imaginea celor cinci cruci si cuvintele Batranei („dar asa le-a fost
data!") se proiecteaza simbolic peste intreaga actiune.
Imaginea finala a femeii care-si ia nepotii si pleaca (spre a-i salva din spatiul
malefic) este incurajatoare: s-ar putea crede ca, intr-o lume care respecta
norma morala, acestia vor avea un alt destin.
Complexitatea epica a nuvelei consta in profunda cunoastere a sufletului
omenesc, urmarit in toate meandrele lui: omul se afla in puterea unui destin
venit din profunzimi, din subconstientul sau - forta oarba si distrugatoare
care-1 va conduce spre framantari si nefericire.
Subiectul nuvelei se organizeaza in jurul conflictului central care este unul
psihologic: lupta sfasietoare care se da in sufletul lui Ghita intre
patima imbogatirii si fondul lui initial cinstit.
Prabusirea morala a lui Ghita este infatisata in mod gradat, cu oscilatii intre
visul imbogatirii si chinul remuscarii, cu miscari sinuoase care antreneaza
profunzimi sufletesti nebanuite.
O alta caracteristica a speciei o constituie relieful pe care-1 capata
personajele centrale.
Personajele sunt realiste, dar accentul nu cade pe trasaturile lor de
caracter, ci pe drama existentiala pe care o parcurg.
Caracterizarea principalelor personaje ale acestei opere, ar putea porni de la
preambulul nuvelei: „ Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba,
nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit".
Cel dintai dintre personaje este Batrana (mama Anei) simbolizand
intelepciunea si cumpatarea; ea este purtatoarea mesajului nuvelei, iar
semnificatia cuvintelor rostite in deschiderea actiunii este profunda: omul sa
fie multumit cu ceea ce are, caci nu exista bogatie mai mare decat
chibzuinta, adevarul si omenia.
Modesta si discreta in relatia cu Ghita si cu Ana, le accepta hotararea din
iubire materna, cu toate ca plecarea din satul ei o doare.
Avand o solida experienta de viata, Batrana are intuitia pedepsei pe care o
va primi Ghita, pentru ca incalcase norma morala: de Paste, cand pleaca la
9
rude, Batrana era „mahnita pana in adancul inimii", de parca ar fi auzit glasul
de clopot funest al destinului. Ardoarea cu care o saruta, repetat, pe Ana „ ca
si cand s-ar desparti pe veci de dansa " ca si carciuma care i se pare a fi
intunecata si pustie, prevestesc finalul tragic.

Asemenea altor femei din popor, Batrana crede in destin, iar ultimele ei
cuvinte explica ceea ce s-a intamplat, prin predestinare: „Simteam eu ca nu
are sa iasa bine; dar asa le-a fost data ".
Ghita este un personaj complex; el s-ar putea incadra in tipologia
omului care si-a pierdut omenia.
Atata timp cat traieste in „linistea colibei" sale, cizmarul se simte neimplinit,
ca si cand, din cele doua jumatati posibile ale sufletului sau, aici s-ar
manifesta numai una.
Solutia o constituie cautarea unui alt spatiu in care sa se implineasca
intregul: din aceasta pricina, in prima perioada a sederii la carciuma, Ghita
simte ca, pentru el, aceasta era „cu noroc".
Multumirea nu dureaza insa decat pana la sosirea lui Lica Samadaul -
personaj demonic si straniu care exercita.o influenta puternica asupra
carciumarului.
Demonia celui dintai trezeste setea de bani in apele adanci ale sufletului lui
Ghita („Se gandea la castigul pe care l-ar putea face in tovarasia lui Lica,
vedea banii gramada inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii"),
atragandu-1 in spatiul intunecat al crimelor Samadaului.
Explicatia acestei schimbari ar putea fi cautata tot in preambulul gnomic,
conform caruia, intr-o anumita lume, cumpatarea si ordinea existentiala
constituie o „cupola" protectoare. Iesit de sub influenta ei benefica, Ghita va
trece prin toate cercurile instrainarii: se indeparteaza de Ana, de copii si
de el insusi, ascultand doar de poruncile propriului subconstient: „Ar fi voit
sa mearga la ea, sa-i ceara iertare si sa o impace, dar nu putea; era in el
ceva ce nu-l lasa". Aceasta forta oarba care ajunge sa-i modifice destinul, va
da nastere unui acut sentiment de neputinta: „Ei! Ce sa-mi fac? (...) Asa m-
10
a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac, daca e in mine ceva mai tare decat vointa
mea?".
in numeroase scene, autorul analizeaza starile sufletesti ale lui Ghita,
sfasierea lui intre moral si amoral, sfarsita numai in moarte. Bunaoara, atunci
cand Lica ii cere toti banii (promitand ca-i va inapoia daca va trai), Ghita este
cuprins de o furie neputincioasa („ii era de parca-i seaca sangele din
vine"), rezumand, intr-o fraza, intreaga sa drama existentiala, puternicul
sentiment al neimplinirii: „Mi-ai luat linistea sufletului si mi-ai stricat
viata".
Atunci cand Lica (adus in fata judecatorilor) ii invinuieste pe doi dintre
oamenii sai, Ghita traieste, la modul acut, conflictul dintre adevar si
minciuna: desi „era patruns de nevinovatia lor", carciumarul il sustine pe
Lica, de teama ca altfel familia sa va avea de suferit.
Tot asa, in scena uciderii Anei, tensiunea acumulata in sufletul lui Ghita,
alienarea (instrainarea) si ura impotriva Samadaului rabufnesc din
adancurile intunecate in care dospisera devenind dominante: cel care
porunceste este subconstientul lui Ghita, care ii intuneca ratiunea („Simt
numai ca mi s-a pus ceva de-a curmezisa in cap si ca nu mai pot trai, iara pe
tine nu pot sa te las vie in urma mea").
Drama personajului provine din lupta care se da intre cele doua Jumatati" ale
fiintei sale: una care il ispiteste la complicitatea cu Lica, iar cealalta - care ii
trezeste remuscari adanci.
Scaparea nu va fi posibila decat in moarte; si cum Ana reprezenta amintirea
a ceea ce fusese luminos si bun, Ghita o ucide, omorand astfel reminiscenta
a ceea ce fusese el insusi candva.
Greselile lui atrag insa pedeapsa destinului (al carui „instrument" devine
Lica) si Ghita este impuscat. Personajul central al nuvelei este caracterizat
prin mai multe mijloace: prin faptele si vorbele sale, prin mediul in care
traieste, prin opiniile altor personaje, dar, mai ales, prin analiza psihologica.
Lica Samadaul este un personaj demonic, memorabil si unic in literatura
noastra.
11
El n-a stat niciodata sub pomenita „cupola" protectoare a ordinii morale, fapt
care le-a permis „demonilor" subconstientului sa-i invadeze sufletul cu
patima varsarii de sange: („sangele cald e un fel de boala" care-1 apuca din
cand in cand).
Celelalte trasaturi (istetimea, abilitatea, curajul, hotararea, barbatia)
sunt puse in slujba acestui intunecat instinct.
Pana si omeneasca teama de moarte este traita altfel de Lica, acesta dorind
„sa traiasca mult si lung, cat tine lumea, ca sa scape de viata cealalta"
(judecata de apoi).
Ana. Tanara sotie a lui Ghita este infatisata in toata complexitatea ei
sufleteasca, pe masura ce destinul familiei va evolua sub semnul demoniei
lui Lica.
La inceput, cand Ghita se hotaraste sa ia in arenda carciuma de la Moara cu
Noroc, batrana are rezerve, motivand, intre altele, ca Ana este „prea tanara,
prea asezata, oarecum prea blanda la fire" pentru a deveni „carciwnarita".
Si dupa ce familia se muta la noua ei locuinta, Ana isi pastreaza o anume
candoare si naivitate, astfel incat prima intalnire cu Samadaul o
impresioneaza profund: „Ana ramase privind ca un copil uimit la calaretul ce
stetea ca un stalp de piatra inaintea ei".
Treptat, intuitia o face sa-si dea seama de firea ticaloasa a lui Lica, pe care
o percepe in ranjetul, in „cautatura" Samadaului, ori in felul in care acesta isi
rodea mustata cu dintii.
Pe masura ce trece timpul, Ana isi pierde stapanirea de sine si chiar
demnitatea, rugandu-1 pe Lica s-o ia cu el: „Daca te duci si te duci, ia-ma
si pe mine: nu vreau sa-l mai vad".
De Paste, Ana accepta sa ramana cu Lica, din razbunare, necunoscand
planurile lui Ghita si fiind jignita profund de nepasarea lui.
Si sufletul Anei (ca si al lui Ghita) este alcatuit din doua Jumatati": una pura
(care se pierde treptat) si alta pasionala si nestapanita (care o va impinge in
moarte).
In concluzie:
12
„Moara cu noroc", de I. Slavici, prezinta urmatoarele trasaturi:
• Este o lucrare narativa in proza, de amploare medie.
• Actiunea se desfasoara pe episoade si se complica progresiv.
• Intriga si conflictul sunt complexe.
• Personajele principale sunt puternic reliefate. „Moara cu noroc" este o
nuvela.
Autorul prezinta profunzimile sufletesti ale personajelor, fapt care-i confera
lucrarii caracterul de nuvela psihologica.
De asemenea, este zugravita, in mod veridic, lumea stepei aradene din
veacul al XlX-lea, fapt care incadreaza lucrarea in realism. Personajele
(carciumari, porcari, samadai, jandarmi s.a.

13