Particularitățile nuvelei studiate de Ioan Slavici

„Moara noroc” de Ioan Slavici

Nuvela „Moara cu noroc” este o proză realistă de analiză psihologică. „Moara cu
noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu o construcţie
riguroasă, un fir narativ central; personajele relativ puţine pun în evidenţă evoluţia
personajului principal, complex, puternic individualizat. Se observă tendinţa de obiectivare
a perspectivei narative, impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a III-a,
atitudinea detaşată în descriere, veridicitatea. Este o nuvelă psihologică prin: tematică,
modalităţi de caracterizare a personajului şi de investigare psihologică, natura conflictului
(interior).
Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator
omniscient, omniprezent, neimplicat. Relatarea evenimentelor nu se realizează totuşi în
mod linear, iar înlănţuirea dintre capitole se face prin tehnici epice diverse: dialogul (la
începutul nuvelei), descriere la timpul prezent (capitolele al II-lea şi al III-lea), semnalarea
unei relaţii temporale de anterioritate faţă de cele povestite înainte (capitolul al XVI-lea).
Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului
este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate. Pe lângă perspectiva obiectivă a
naratorului, intervine tehnica punctului de vedere în intervenţiile simetrice ale bătrânei,
personaj episodic, dar care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei.
Înainte şi după discursul narativ propriu-zis, bătrâna rosteşte cele două replici - teze
ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii şi la forţa destinului: „Omul să fie mulţumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit” şi „[...] aşa le-
a fost data”. Prin intenţia moralizatoare, nuvela este realist-clasică.
Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei, fiind dată de efectele nefaste şi
dezumanizante ale dorinţei de înavuţire, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din
perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social; din
perspectivă moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de înavuţire, scriitorul
considerând că goana după avere zdruncină tihna sufletească şi duce la pierzanie. Din
perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă care este sfâşiat de
dorinţe pe cât de puternice, pe atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de
o parte, şi dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte.
Conflictul nuvelei este complex, de natură socială, psihologică şi morală.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu
noroc înseamnă de fapt moara cu ghinion, moara care aduce nenorocirea, pentru că
uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri morale grave (nelegiuirea şi crima).
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare
religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final, apa şi focul purifică locul.
Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri bogate.
Nuvela debutează cu o învățătură izvorâtă din înţelepciunea bătrânească rostită de mama-
soacră, „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit”. Bătrâna este adepta păstrării tradiţiei, în timp ce Ghiţă, capul
familiei, doreşte schimbarea, bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar onest, harnic şi
muncitor, Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câştiga rapid bani.
Iniţial, cârciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, îşi asumă responsabilitatea destinului
celorlalţi.

Cârciuma de la Moara cu noroc este aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul

lumii, înconjurată de pustietăţi întunecoase.
În expoziţiune, descrierea drumului care merge la Moara cu noroc şi a locului în
care se află, fixează un peisaj - cadru obiectiv al acţiunii: „De la Ineu drumul de ţară o ia
printre păduri şi peste ţarini, lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile
văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci,
şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să
le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu iară mai departe locurile
sunt rele”. Semnele părăsirii anticipează destinul tragic al familiei: vechea moară „cu
lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul!”, cele
cinci cruci „care vestesc pe drumeţ că aici locul e binecuvântat, deoarece acolo unde
vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie”.
Simetria incipitului cu finalul se realizează, prin descrierea drumului. Semnificația
iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după
tragedia de la moara cu noroc: „Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe”.
Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi efectele înfruntării dintre protagonist,
Ghiţă, şi antagonist, Lică. Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi priceput, iar primele semne
ale bunăstării şi ale armoniei în care trăieşte familia nu întârzie să apară: „Sâmbătă de cu
seară locul se deşerta şi ghiţă, ajungând să mai răsufle, se punea cu ana şi cu bătrâna să
numere banii, şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi
copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la căteşipatru şi se simţea întinerită,
căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă”.
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc marchează intriga nuvelei, un
personaj ciudat, carismatic, şeful porcarilor şi al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură
echilibrul familiei. Personajul este portretizat de narator: „Lică, un om ca de treizeci şi
şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu
sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă
cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de
carmajin [...]”. Lică îşi impune încă de la început regulile: „Eu sunt Lică Sămădăul...
multe se zic despre mine, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] eu voiesc să ştiu
totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca
nimeni în afară de mine să nu ştie. cred că ne-am înţeles!”. Ana, soția lui Ghiţă, intuieşte
că Lică este un „om rău şi primejdios”. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă
un pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu poate ieși de sub influenţa malefică pe care acesta
o exercită asupra lui, şi nici nu poate opri tentaţia îmbogăţirii.
Se anunţă desfăşurarea acţiunii. Mai întâi, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare
împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi
asmute împotriva turmelor de porci şi angajează încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca
un brad”. Însă, din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a
lui Ghiţă faţă de familie. Devine „de tot ursuz”, „se aprindea pentru orişice lucru de
nimic”, „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de
el, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe
braţ”. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de
brutalitate neînţeleasă faţă de Ana pe care o ocrotise până atunci, se poartă brutal cu cei
mici. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete că are familie şi copii, pentru că nu-şi
poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior
sunt redate frământările personajului: „ei! ce să-mi fac?... aşa m-a lăsat dumnezeul.. ce să-
mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? nici cocoşatul nu e însuşi vinovat
că are cocoaşe în spinare". Datorită generozităţii Sămădăului, starea materială a lui Ghiţă
devine tot mai înfloritoare, numai că omul începe să-şi piardă încrederea în sine. Tocmai de
aceea devine tot mai atent la imaginea pe care lumea o are despre el. Cu toate acestea,
înţelegerea dintre el şi Lică, marchează pentru Ghiţă începutul obişnuirii cu răul. Îşi
îndeamnă soţia să joace cu Lică, aruncând-o definitiv în braţele acestuia, distruge imaginea
pe care ceilalţi o aveau despre el, ajungând să fie implicat în furtul de la arendaş şi în
uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă drumul acasă numai
pe „chezăşie”. Îi cere iertare Anei: „- Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, căci
eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului...”. În alt rând, sărutând pe unul dintre
copii, le spune: „sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri,
un tată om cinstit. tatăl vostru e un ticălos”. Prin faptul că jura strâmb la proces,
acoperindu-i nelegiuirile lui lică, Ghiţă devine complice la crimă. Hotărăşte totuşi să-l dea în
vileag pe Lică, cu ajutorul lui Pintea. Nu este sincer însă nici cu Pintea şi acest lucru îi va
aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va
putea opri jumătate din sumele aduse de acesta. de fapt, greşeala lui Ghiţă este că nu
reuşeşte să fie onest până la capăt nici faţă de lică, nici faţă de pintea.
În punctul culminant, Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în
momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă
soţia, la sărbătorea Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul
moment ca se va produce o minune şi că soţia va rezista influenţei malefice a acestuia.
Dându-şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La rândul lui, Ghiţă este ucis de
Răuţ, din ordinul lui Lică. iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, se sinucide
izbindu-se cu capul de un copac.
În deznodământ, un incendiu teribil mistuie cârciuma de la Moara cu noroc în
noaptea de Paşte şi singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii, fiinţele cu
adevărat morale şi inocente din nuvelă. Nuvela se încheie în mod simetric cu începutul, prin
vorbele bătrânei care pune întâmplările pe seama destinului necruţător: „simţeam eu că nu
are să iasă bine; dar aşa le-afost data”.
În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.
Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează
consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea şi „capacitatea de a ne surprinde
în mod convingător fac din Ghiţă un personaj „rotund”. Personajul evoluează de la
tipicitate, sub determinare socială (cârciumarul dornic de avere), la individualizare, sub
determinare psihologică şi morală. El parcurge un traseu plin de cotituri al dezumanizării, cu
frământări sufleteşti şi ezitări. Ezită între cele două căi simbolizate de Ana (valorile familiei,
iubirea, liniştea colibei) şi de Lică (bogăţia, atracţia malefică a banilor. Se arată slab în faţa
tentaţiilor şi sfârşeşte tragic. Lică rămâne egal cu sine, un om rău şi primejdios. În
schimb, Ana suferă transformări interioare, care îi oferă scriitorului posibilitatea unei
fine analize a psihologiei feminine. Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie
trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile
dintre ele (caracterizare indirectă). De asemenea, realizează portrete
sugestive (caracterizare directă).
 Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. Limbajul naratorului şi al
personajelor valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul
popular, oralitatea. înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este susţinut prin zicale şi proverbe
populare sau prin replicile-sentinţe rostite de bătrână la începutul şi la sfârşitul nuvelei.
În concluzie, opera literară „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă
psihologică, deoarece are toate trăsăturile acestei specii literare: analizează conflictul interior
al personajului principal, urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi
urmăreşte degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogăţirii.