Moara cu noroc

Eseu
De Ioan Slavici

Contextul operei
Criticul George Călinescu evidențiază, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, caracterul realist al
prozei lui Slavici: „...opera este remarcabilă. Cu percepția justă numai când se aplică la viața țărănească, ea nu idealizează și
nu tratează cazuri de izolare. [...] Limba... e un instrument de observație excelent în mediul țărănesc.” Afirmația criticului
surprinde câteva trăsături realiste: lipsa de realizare a vieții sociale rurale, tipicitatea personajelor, observația, specificul
limbajului, care pot fi urmărite într-o proză realistă de analiză psihologică cum este nuvela „Moara cu noroc”.
Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este publicată în 1881, în volumul de debut „Novele din popor”, reprezentativ
pentru viziunea autorului asupra lumii satului.

Încadrarea în curent literar și în specie

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu o construcție riguroasă, un fir narativ
central; personajele relativ puține pun în evidență evoluția personajului principal, complex, puternic individualizat.
Nuvela aparține realismului clasic. Trăsături realiste sunt: tema, importanța acordată banului, atitudinea critică față de
aspecte ale societății (dorința de înavuțire), veridicitatea întâmplărilor, verosimilitatea intrigii și a personajelor,
obiectivitatea perspectivei narative, personaje tipice (cârciumarul) în situații tipice, personajele fiind condiționate de mediu
și epocă, repere spațio-temporale precise, tehnica detaliului în descriere și portretizare, dialogul viu, autentic. Tot de realism
ține și interesul pentru analiza psihologică, realizată prin utilizarea modalităților de caracterizare a personajului și de
investigare psihologică (monologul interior, stilul indirect liber, scenele dialogale, autocaracterizarea, notarea gesturilor, a
mimicii), natura conflictului (interior).
Tema susține caracterul realist (oglindirea vieții sociale), dar și pe cel psihologic al nuvelei: efectele nefaste și
dezumanizante ale dorinței de înavuțire, în contextul societății ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Problematica
nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din perspectivă socială, nuvela reprezintă încercarea lui Ghiță de a-și
schimba statutul social, dar pentru asta se confruntă cu personajul antagonist, Lică Sămădăul (conflict exterior). Scriitorul
consideră ca goana după avere zdruncină tihna sufletească și duce la pierzanie, de unde perspectiva moralizatoare:
consecințele dramatice ale setei de înavuțire. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiță
care este sfâșiat de dorințe puternice, dar contradictorii: să rămână om cinstit, pe de o parte, și să se îmbogățească alături de
Lică, pe de altă parte. Astfel conflictul nuvelei este complex, de natură socială (confruntarea a două lumi cu mentalități
diferite), psihologică și morală (lupta dintre bine și rău).
În nuvela realistă se observă tendința de obiectivare a perspectivei narative, impersonalitatea autorului, narațiunea la
persoana a III-a, atitudinea detașată în descriere. Pe lângă perspectiva narativă obiectivă a naratorului omniscient,
intervine tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă cu
autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei. Înainte și după discursul narativ propriu-zis (în prolog și epilog),
bătrâna rostește cele două replici-teze ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii și la forța destinului: „omul să fie mulțumit
cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit” și „[...]” așa le-a fost dată.” Prin
intenția moralizatoare, dar și prin construcția simetrică, circulară (cuvintele bătrânei, descrierea drumului), nuvela este
realist-clasică.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma numită „Moara cu noroc” înseamnă de fapt „Moara cu
ghinion”, „Moara care aduce nenorocirea”, pentru că ușurința câștigurilor de aici ascunde abateri etice grave (nelegiuirea
și crima).
Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul
Gheorghe până la Paște. Deși aici fixarea acțiunii în funcție de repere religioase ține mai degrabă de o influență a viziunii
populare, în cronologia evenimentelor.

Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri bogate, o structură narativă complicată și un
ritm epic neomogen, cu modificări ale timpului povestirii. Acțiunea se desfășoară prin continue acumulări și izbucniri de
tensiune epică, în deplină concordanță cu frământările psihologice surprinse. Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt
credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții (veridicitate) și de obiectivitate.

Perceptul moral rostit de mama-soacră la începutului nuvelei reflectă înțelepciunea bătrânească, valorile tradiționale, în
opoziție cu dorința de bunăstare materială a ginerelui Ghiță, în contextul pătrunderii relațiilor capitaliste în viața satului
transilvănean. Cizmar sărac, dar onest, harnic și muncitor, Ghiță ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a
câștiga rapid bani. Inițial, cârciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, își asumă responsabilitatea destinului celorlalți.
Cârciuma de la Moara cu noroc este așezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de pustietăți
întunecoase. În expoziție, descrierea drumului care duce la Moara cu noroc, realizată în manieră realistă, prin tehnica
detaliului semnificativ, și a locului în care se află cârciuma, redă un peisaj-cadru obiectiv al acțiunii: „De la Ineu drumul
de țară o ia printre păduri și peste țarini, lăsând la dreapta și al stânga satele așezate prin colțurile văilor. Timp de un
ceas” și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, și după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas,
să adapi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile
sunt rele.” Semnele părăsirii (vechea moară „cu lopețile rupte”, cele cinci cruci) anticipează destinul tragic al familiei.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului. Simbolistica inițială a drumului se completează, în
final, cu sugestia drumului vieții care continuă și după tragedia de la Moara cu noroc: „Apoi ea luă copiii și plecă mai
departe.”
Subiectul nuvelei îl constituie etapele și efectele confruntării dintre protagonist, Ghiță, și antagonist , Lică.
Ghiță se dovedește la început harnic și priceput, iar primele semne ale bunăstării și ale armoniei în care trăiește familia nu
întârzie să apară: „Sâmbătă se cu seară locul se deșerta și Ghiță, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana și cu bătrâna să
numere banii, și atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilași, [...] iară sporul era dat de la
Dumnezeu, dintr-un câștig făcut cu bine.”
Apariția lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc, șeful porcarilor și al turmelor de porci din împrejurimi, care tulbură
echilibrul familiei, constituie intriga. Desprins din această categorie a sămădăilor, Lică este individualizat printr-un portret
realizat în mod direct de narator, în manieră realistă, prin utilizarea tehnicii detaliului, notarea amănuntului
semnificativ: „Lică, un om ca de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustață lungă, cu ochii mici și verzi
și cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca
floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin.”
Lică are un orgoliu de stăpân și își impune încă de la început regulile: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre
mine, multe vor fi adevărate și multe scornite. [...] Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine
ce zice și cine ce face, și voiesc ca nimeni în afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!” Ana intuiește că Lică este un
„om rău și primejdios” și îl avertizează pe Ghiță.
Cu toate că își dă seama de pericol, Ghiță nu se poate sustrage influenței malefice pe care Lică o exercită asupra lui. În
sufletul cârciumarului se declanșează conflictul interior între dorința de a rămâne om cinstit și tentația de a se îmbogăți
alături de Sămădăul.
Mai întâi, Ghiță își ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-și cumpere două pistoale, își ia doi
câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci și angajează încă o slugă, pe Marți, „un ungur înalt cât un brad”.
Desfășurarea acțiunii se concentrează în jurul procesului înstrăinării cârciumarului față de familie, analizat cu măiestrie
de Slavici. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînțeleasă față de Ana pe
care o ocrotise până atunci, se poartă brutal cu cei mici. La un moment dat, Ghiță ajunge să regrete că are familie și copii,
pentru că nu-și poate asuma total riscul îmbogățirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate
frământările personajului: „Ei! Ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi facă dacă e în mine ceva mai tare
decât voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașe în spinare.” Datorită generozității Sămădăului, starea
materială a lui Ghiță devine tot mai înfloritoare, dar acesta începe să-și piardă încrederea în sine. Tocmai de aceea devine
tot mai atent la imaginea pe care lumea o are despre el. În proza lui Slavici, relația specific realistă între individ îi mediul
din care provine ia forma relației individ-colectivitate, care constituie „cel mai important factor pentru menținerea
coerenței interioare a individului”. Ilustrativ în acest sens este felul în care Ghiță definește cinstea: „Cinstit nu e decât
omul care a astupat gurile rele...”
Dornic să facă avere, Ghiță se îndepărtează de Ana și devine treptat complicele lui Lică la diverse nelegiuiri: jefuirea
arendașului, uciderea unei femei și a unui copil. Reținut de poliție, lui Ghiță i se dă drumul numai pe „chezășie” .
Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea, a fost hoț de codru și tovarăș al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădăul.
Ghiță nu este însă sincer față de Pintea, deoarece îi oferă dovezi ale vinovăției lui Lică, numai după ce își poate opri
jumătate din sumele aduse de acesta din urmă și acest lucru îi va aduce pieirea. Ghiță nu reușește să fie onest până la capăt
nici față de Lică, nici față de Pintea.
Punctul culminant al nuvelei coincide cu momentul în care Ghiță ajunge pe ultima treaptă a degradării morale. Dispus
să facă orice pentru a se răzbuna, Ghiță își aruncă soția în brațele lui Lică, la sărbătorile Paștelui, lăsând-o la cârciumă în
compania Sămădăului, în timp ce el merge să-l anunțe pe jandarm că Lică are asupra lui banii furați. Dezgustată de
lașitatea soțului care se înstrăinase de ea și de familie, Ana i se dăruiește lui Lică, deoarece Lică e „om” , pe când Ghiță
„nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. Când se întoarce și realizează acest lucru, Ghiță o ucide pe Ana, iar el
la rândul lui este ucis de Răuț, din ordinul lui Lică.
Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. Pentru a
nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide, izbindu-se cu capul de un copac. Nuvela are un final moralizator,
fiindcă „sancționarea drastică a protagoniștilor e pe măsura faptelor săvârșite”. Singurele personaje care supraviețuiesc
sunt bătrâna și copiii.
În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor, conferită de „acel amestec de bine și
de rău ce se află la oamenii adevărați”. Slavici este un observator imparțial al vieții rurale, înzestrat cu un spirit realist
desăvârșit, anticipând astfel tehnica lui Rebreanu. Naratorul delegat de autor pentru a relata întâmplările redă obiectiv și
detașat destinul personajelor.
Ghiță este cel mai complex personaj din nuvela lui Slavici, al cărui destin ilustrează consecințele nefaste ale setei de
înavuțire. Complexitatea și „capacitatea de a ne surprinde în mod convingător” fac din Ghiță un personaj „rotund”.
Personajele evoluează de la tipicitate, sub determinare socială (cârciumarul dornic de avere), la individualizare, sub
determinare psihologică și morală. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufletești și ezitări, Ezită
între cele două căi simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea, liniștea colibei) și de Lică (bogăția, atracția malefică a
banilor). Se arată slab în fața tentațiilor și sfârșește tragic.
Lică rămâne egal cu sine, un „om rău și primejdios”. În schimb, Ana suferă transformări interioare, care îi oferă
scriitorului posibilitatea unei fine analize psihologiei feminine.
Personaj secundar, jandarmul Pintea urmărește pedepsirea lui Lică pe căi legale, motiv pentru care se asociază cu
Ghiță.
Bătrâna și copiii, personaje episodice, supraviețuiesc incendiului de la Moara cu noroc pentru că sunt singurele ființe
inocente și morale.
Naratorul obiectiv își lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile,
limbajul, prezentând relațiile dintre ele (caracterizare indirectă). De asemenea, realizează portrete sugestive
(caracterizare directă); detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul social (de exemplu, portretul Sămădăului). Sunt
utilizate și mijloace de investigație psihologică precum: scenele dialogate, monologul interior de factură tradițională,
monologul interior adresat, stilul indirect liber, notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii.
Stilul nuvelei- sobru, concis, fără podoabe- este specific prozei realiste.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ. Descrierea inițială are, pe lângă rolul
obișnuit de fixare a coordonatelor spațiale ți temporale, funcție simbolică și de anticipare. Narațiunea obiectivă își
realizează funcția de prezentare a realității prin absența mărcilor subiectivității, prin impresia de stil cenușiu. Dialogul
contribuie la caracterizarea indirectă a personajelor, susține veridicitatea relațiilor dintre personaje și concentrarea epică.
Limbajul naratorului și al personajelor valorifică aceleași registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul
popular, oralitatea. Înțelesul clasic-moralizator al nuvelei este susținut prin zicale și proverbe populare sau prin replicile-
sentințe rostite de bătrână la începutul și la sfârșitul nuvelei.
Opera literară „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă, deoarece are ca trăsături: oglindirea vieții
sociale și a vieții de familie în satul transilvănean de la sfârșitul secolului al XIX-lea, efectele, în plan moral, ale pătrunderii
relațiilor capitaliste în mediul rural, importanța acordată banului, crearea de personaje tipice, reprezentative pentru lumea
ardelenească din perioada evocată, modalitățile de construcție și de investigare psihologică a personajelor, coordonatele
conflictului, descrierile detaliate, sobrietatea stilului, veridicitatea.