IOAN SLAVICI (1848-1925)

Nuvelistica

Mare clasic al literaturii române, Slavici se remarcă printr-o operă de dimensiuni vaste,
care cuprinde, aşa cum am amintit mai sus, nuvelistică, basme (Zâna Zorilor), romane (Mara),
piese de teatru (Fata de birău) și memoralistică (Amintiri, Lumea prin care am trecut). Eugen
Simion spunea că „drumurile prozei de analiză, în literatura noastră, pornesc din ograda lui
ţărănească”1.
Cele mai valoroase producţii sunt, fără îndoială, nuvelele pentru că acestea dezvăluie
talentul de prozator al lui Slavici. Eminescu, care i-a încurajat începuturile literare şi l-a preţuit
deplin ca om şi scriitor, a subliniat „adâncimea marii seriozităţi morale” 2 a concepţiilor şi a
operei sale. Putem clasifica nuvelele sale în două mari grupe. Prima, cuprinde operele create
până în 1880, care au un aer idilic și care nu sunt departe de atmosfera specifică basmului. Ceea
ce le apropie de basm nu este structura propriu-zisă, specifică basmului, ci finalitatea lor etică,
credința că binele trebuie să învingă. Din această primă categorie fac parte nuvele ca Scormon,
La crucea din sat, Gura satului, Popa Tanda, Budulea Taichii. Nuvelele din a doua perioadă, cea
de după 1880, sunt frământate de mari probleme morale, atmosfera lor fiind sumbră. Unul dintre
păcatele pe care Slavici le-a sancționat a fost ispita banului. Această temă a fost reluată în mai
multe nuvele cu titluri sugestive: Moara cu noroc, Pădureanca, Comoara.
Slavici își analizează eroii din punct de vedere psihologic, evidențiindu-le pasiunile,
gândurile, sentimentele, aspirațiile, strecurându-se, astfel, în interiorul ființei umane. Personajele
sale sunt imprevizibile, complexe şi neaşteptat de moderne, tipologia umană creată de scriitor
depăşind ca valoare, noutate literară şi construcţie tot ceea ce a fost creat până la el. Acestea se
zbat permanent între voinţă şi sentiment, între luciditate şi trăire socială, au libertatea de a se
manifesta după propriile porniri sufletești. Fiecare personaj al său duce în suflet o povară, o vină,
o pasiune ascunsă. Eroii săi duc pasiunile până la ultimele consecințe. Sunt firi energice, robuste,
caractere tari. Prozatorul creează personaje viabile, pe care le prezintă cu obiectivitate.
1
Eugen Simion, Prefaţă la Ioan Slavici,Opere, I, II. Nuvelistica,ediţie de Constantin Mohanu, Academia Română,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, colecţia „Opere fundamentale”, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001, p.
XII.
2
Mihai Eminescu, Articole şi traduceri I, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p.157
 Unul dintre principalele aspecte pe care Slavici l-a sancţionat fără milă este banul şi
puterea distructivă a acestuia. Tema este recurentă şi apare mereu reluată în nuvele precum
Comoara sau O viaţă pierdută ori în romanul Mara. În niciuna dintre aceste producţii literare,
însă nu se atinge nivelul cel mai înalt al artei de prozator şi al analizei psihologice, precum în
nuvela Moara cu noroc.
În afară de această temă, urmărind aspectul moralizator, Slavici se opreşte asupra
figurilor luminate din lumea satului (preotul şi învăţătorul) care, prin puterea exemplului
personal, reuşesc să demostreze că prin muncă lucrurile pot evolua (Budulea Taichii sau Popa
Tanda). Iubirea este şi ea surprinsă, mai ales din punct de vedere al incompatibilităţii
personajelor şi al încercării acestora de a învinge opreliştile de ordin social.

Moara cu noroc

Nuvela Moara cu noroc, inaugurează a doua etapă de creație a lui Ioan Slavici. Nuvela a
apărut direct în volumul Novele din popor (1881), deşi fusese terminată în anul 1880 (când în
„Convorbiri literare” se tipărea nuvela Budulea Taichii). Atmosfera idilică şi plină de voioşie din
nuvela Budulea Taichii a fost înlocuită în Moara cu noroc de încleştări dramatice de caractere.
Slavici a luat personajele şi întâmplările din lumea satului natal, scriitorul surprinzând în această
nuvelă o întreagă societate cu problemele şi obiceiurile ei. În Lumea prin care am trecut şi în
amintirile scrise la bătrâneţe, Ioan Slavici dă informaţii în legătură cu oamenii şi întâmplările
cunoscute în zona Aradului, pe care le-a utilizat în nuvelă: cârciumile şi hanurile locului, turmele
de porci păzite de lotrii care ascultau de un „sămădău” înţeles cu stăpânirea. Ideea fundamentală
care se desprinde din nuvelă este una morală: puterea destructivă a patimii se concretizează prin
patima pentru bani, fuga după câştiguri cu orice preţ şi prin orice mijloace.
Titlul este antifrastic şi denumeşte locul unde se petrece acţiunea nuvelei şi în care se
ascund conflictele, atât de natură exterioară, cât mai ales de ordin interior. Moara este de fapt un
han, iar în literatura română acesta este o construcţie izolată, situată la întretăierea de drumuri şi
destine, un spaţiu protector care se închide înspre lumea din afară şi se deschide frământării
interioare. Moara sugerează măcinarea de oameni şi destine şi se leagă de motivul fortuna labilis
(noroc/ soartă schimbătoare), în sensul că este un mecanism, o construcţie a cărei funcţionare
este supusă şansei, hazardului (vântului, respectiv apei).
 Tema o constituie urmările negative produse de patima achizitivă, consecinţele nefaste
pe care banul le are asupra vieţii sufleteşti a individului, dar şi asupra destinului său. La baza
nuvelei stă convingerea personală a autorului exprimată în multe dintre operele sale, că sărăcia
are puterea miraculoasă de a prezerva echilibrul sufletesc al individului şi că pe cale de
consecinţă, goana după avere îi răpeşte liniştea şi generează nenorociri, conducând în ultimă
instanţă la pierzanie.
Compoziţia
Văzută de mulţi exegeţi ca un roman în miniatură, datorită conflictului puternic reliefat,
dar şi a individualităţii personajelor, nuvela se întinde pe 17 capitole şi are o structură circulară,
pentru că se deschide și se închide cu vorbele bătrânei, care nu este doar un depozitar al moralei
tărăneşti,ci şi un purtător de cuvânt al autorului însuşi. Această structură subliniază ideea de
univers închis asupra lui însuși, din care nu se poate evada.
Subiectul
Inițial, situația familiei cizmarului Ghiţă se situează într-o stare de echilibru, sfărâmat
de dorinţa eroului de a-şi schimba statutul social (fapt cenzurat de etica populară). Pentru a-şi
atinge scopul, ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc şi începe să ducă un trai tihnit, tulburat
însă de apariţianeaşteptată a lui Lică Sămădăul. Stăpânit de dorinţa de a acumula şi mai multă
avere, Ghiţă abandonează atitudinea precaută de la început şi devine complicele lui Lică. Deşi
încearcă în mai multe ocazii să-l predea autorităţilor, Ghiţă se impiedică nu de considerente
morale, cât de dorinţa nestăvilită de a-şi spori câştigul. Pentru aceasta, devine părtaş la furturi,
violenţe și chiar crime. La final,îşi sacrifică soţia, sperând că astfel va putea, în sfârşit, să-l
prindă pe Lică, însă planul lui este dejucat, o dată în plus, de acest prsonaj malefic
şitoţiactanţiinuvelei implicaţi direct în conflict îşi găsesc sfârșitul violent, pedepsiţi fiind de un
autor care crede în aspectul moralizator al creaţiei sale.
Focul care mistuie atât hanul, cât şi corpurile Anei şi al lui Ghiţă, are un efect chatartic,
pentru că purifică locul şi le permite celor rămaşi în urmă să ia viaţa de la capăt altundeva.
Coordonatele spaţio-temporale sunt bine precizate (acțiunea are loc la hanul Moara cu
norocaflataintr-o zona a Ardealului, în valea dintre dealuri, la o răscruce, iar timpul este şi el bine
conturat, acţiunea fiind delimitată de două repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf.
Gheorghe până la Paşti) creează impresia de veridicitate. Spațiul acțiunii este unul al nelegiuirii.
Încă de la începutul nuvelei se observă prezența unui peisaj arid cu iarbă și mărăcini, iar corbii
aflați în preajma unui copac pe jumătate ars sunt mesageri ai morții.

Personajele

Ghiță este puternic individualizat printr-o varietate de trăsături sufleteşti contradictorii,

care se nasc din incompatibilitatea dintre atracţia irezistibilă către înavuţireşidorinţa lui înnăscută
de a rămâne un om cinstit. În interiorul lui vieţuiesc doi indivizi ale căror glasuri se anulează
reciproc, ceea ce îl transformă pe cârciumar într-un adevărat câmp de bătălie între două
îndemnuri opuse, unul care îl recheamă la viaţa onestă de dinainte şi altul care îl ispiteşte la
complicităţi necinstite.
Lică intuieşte slăbiciunea lui Ghiţă pentru bani şi o exploatează în favoarea sa. Episodul
în care Ghiţă încuie toate uşile şi-şi contemplă pierdut averea strânsă este impresionant şi
revelator. „Se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşie cu Lică, vedea banii grămadă
înaintea sa şi i se împăienjeneau ochii; de dragul acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an,
doi, capul în primejdie”.
Patima achizitivă îl transformă, determinându-l nu numai să-şi abandoneze principiile
morale, ci şi să se înstrăineze de copii şi de soţia pe care altădată o iubea cu toată fiinţa.
Împiedicat să-şi trăiască azi-ul de teama unui mâine incert şi din pricina culpabilităţii, Ghiţă
devine închis în sine, agitat, iute la mânie şi gata oricând să lovească pe cineva. Fostul soţ tandru
și tatăl bun, pervertit şiticăloşit de bani, Ghiţă de acum se ascunde şi trăieşte cu conştiinţa
afundării zilnice în necinste.
Fondul său uman pozitiv este anulat la final de dorinţa oarbă de răzbunare, pentru care
îşi sacrifică propria soție. Moartea lui este o pedeapsă a îndrăznelii de a-şi fi depăşit statutul.
Ana, cuminte şi frumoasă, prea blândă la fire și prea aşezată, înregistrează schimbările
survenite în coportamentul soţului său, dar, din devotament, nu abandonează cu ușurință
încredinţarea ei că-şi duce viaţa alături de un om cinstit. Dezamăgită şi îndurerată, Ana se lasă
fascinată de farmecul viril al lui Lică, pe care la început îl intuise om rău şi primejdios.
Slavici se dovedeşte un fin cunoscător al psihologiei feminine. Ana este supusă acestui
zbucium sufletesc la vârsta la care cântecul şi jocul nu dispar încă din sufletul tinerei femei.
Trădarea soţului nu este un gest necugetat, ci este generată de dispreţul care înlocuieşte iubirea
pe carei-o purtase în suflet. Forţa care declanşează acest mecanism impresionează prin putere.
Declaraţia de dragoste pe care i-o face lui Lică, dezvăluie în această fiinţă fragilă un caracter
ferm, dar şi capacitatea de concentrare voliţională în luarea unei decizii.
Lică este un personaj cu o structură aparte, deşi suferă de un soi de linearitate, în sensul
că de la început până la sfârşit dovedeste un caracter ferm, care nu se abate niciodată de la linia
autoimpusă. Diabolic, Lică se lasă din când în când sedus de gustul sângelui. Nu se dă în lături
de la nimic pentru a-şi consolida statutul de rege peste porcari:fură, bate, înşală, depune mărturie
mincinoasă, face trafic de influenţăşi ucide.
Portretul fizic, conturat cu deosebită grijă de autor, ne dezvăluie un bărbat în floarea
vârstei, cu ochii verzi şi sprâncenele împreunate şi cu o vestimentaţie care trimite mai degrabă la
o clasă socială superioară, decât la un porcar. În spatele acestui portret intuim instinctualitatea,
forţa, dar şi cruzimea eroului. Primitivitatea lui este dublată de un soi de nobleţe sălbatică.
Inteligent, perspicace şi generos cu cei care-l ajută, este necruţător faţă de trădători.
Încrâncenarea sa se domoleşte doar la petreceri, când devine vesel si bun.
Lică nu se lasă niciodată impresionat şi nici nu are momente de slăbiciune,în afara celui
de după despărţirea de Ana. După ce pătrunde cu forţa în biserică, aflat în pragul nebuniei, Lică
simte că lumea întreagă i s-a pus împotrivă şi se dezlănţuie.
Autocontrolul nu îl părăseşte nici chiar în momentul morţii, pentru că el este artizanul
propriei sinucideri, scăpând astfel pedepsei oamenilor, dar supunându-se celei divine.
„Superioară tuturor celorlalte nuvele ale autorului - şi una dintre cele mai valoroase din
întreaga proză românească, Moara cu noroc exemplifică observaţia banală a unei bătrâne, că «nu
bogăţia, ci liniştea familiei tale te face fericit», printr-o istorisire atât de acaparantă prin ea însăşi
încât orice înţeles ar voi autorul să-i dea, acesta se mistuie cu totul în scenele clocotitoare de
viaţă… Eroii apar ca victime şi unelte ale fatalităţii oarbe. Ei sunt asemenea tuturor personajelor
slaviciene reprezentative, suflete tari, caractere de stâncă. Aparent apatic şi dominabil, calm şi
aşezat, Ghiţă este omul ambiţios cu discreţie, mânat de o voinţă teribilă ascunsă, de o
încăpăţânare mută în stare, pentru împlinirea unei hotărâri disperate, nedestăinuite nimănui, să-şi
calce în picioare tot ce are mai sfânt, să-şi împingă soţia în braţele celui pe care vrea să-l răpună
şi apoi s-o omoare cu cuţitul… Crud, cinic, amoral, Lică e banditul absolut, încarnarea
perversităţii. Opusă caracterologic tuturor personajelor masculine din nuvelă – ca de altfel şi mai
tuturor celor feminine din alte scrieri –, Ana e un suflet delicat şi mărginit… Mama ei, în sfârşit,
prezenţă pasivă şi reflexivă, comentatoare laconică, e doar o voce: vocea bunului simţ popular, a
modestiei şi resemnării ţărăneşti”3.

Arta portretului literar

Personajele conturate de Slavici nu au o comportare rigidă, dictată de anumite
prejudecăţi morale, căci autorul le dă libertatea de a se manifesta după propriile îndemnuri
sufleteşti, în împrejurările în care le aşează viaţa.
Ni se relevă nu doar caractere formate, ci şi modul în care oamenii ajung să fie aşa cum
sunt, ca rezultat al înrâuririlor care s-au exercitat asupra lor sau al condiţiilor sociale în care
trăiesc. Metoda utilizată se concretizează în atenţia pe care autorul o acordă evenimentelor aflate
în directă legătură cu personajul, care este pus să acţioneze sub ochii noştri.
Slavici nu înfrumuseţează, ceea ce face din el un observator nepărtinitor în spirit realist,
desăvârşit. În concepţia sa fiecare personaj este un destin, care oricum se va împlini. La rândul
lor, personajele au conştiinţa faptului că soarta le este prestabilită şi nu se pot opune. Concepţia
fatalistă aspura vieţii este reflectată cu precădere în cuvintele bătrânei.
Observăm marea putere de interiorizare a personajelor, atâta vreme cât se accentuează
nu numai manifestările externe, ci mai ales zbuciumul lăuntric. Eroii au plusuri şi minusuri, ceea
ce conduce la conturarea unui portet complex cu trăsături contradictorii.
Arta portretului rezidă tocmai din aceea că personajul se construieşte în aceeaşi măsură
din observaţiile autorului moralist, din propriile sale mărturisiri şi din reacţiile sufleteşti ale
celorlaltor personaje.
„Ceea ce dă nuvelelor lui Slavici puţin obişnuită plinătate şi forţă de viaţă este profunda
cunoaştere a sufletului omenesc, în complexitatea lui şi în mişcările lui contradictorii. Această
cunoaştere funcţionează în modul cel mai firesc, dând impresia că Slavici îşi creează personajele
văzându-le din lăuntrul lor… Slavici se identifică cu personajele sale, fiind legat cu lăuntrul lor,
cu felul lor de a gândi, de a simţi… Acest fel de a gândi şi de a simţi e rezultatul unei observaţii
şi meditaţii multiseculare asupra naturii umane. Slavici înfăţişează cu mijloacele artistice ale
scriitorului citadin, analitic, ceea ce poporul exprimă aforistic prin zicătorile şi proverbele sale.
Complexitatea sufletească a lui Slavici, finul său instinct de detectare a zonelor obscure ale
psihicului uman, l-au făcut să fie pe măsura acestei întreprinderi de a îmbrăţişa în aceeaşi viziune

3
D. Micu, Scurtă istorie a literaturii române, vol. I, Bucureşti, Editura Iriana, 1994, p.394
a lumii şi tragicul şi luminosul din lumea lui contemporană. Iar înalta şi niciodată uitata lui
conştiinţă etică a dat destinului eroilor săi acea aură fără de care oamenii nu ar fi decât bieţi
viermi striviţi sau ocoliţi de pasul unei fiinţe uriaşe şi nevăzute pentru ei… Dar marile lui reuşite
– Moara cu noroc, Popa Tanda, Budulea Taichii, Pădureanca – stau toate sub acelaşi semn
neclintit asupra atitudinii etice a omului în lume”4.

Comparat adeseori cu scriitorii realişti ruşi, precum Dostoievski sau Tolstoi, ori chiar cu
inegalabilul Shakespeare, Slavici este primul scriitor care creează personaje ce se complică
mereu sufleteşte, trăiesc diverse stări conflictuale ce evoluează spre punctul culminant. În
nuvelele sale întâlnim iubiri şi duşmănii care mocnesc, nelinişti care cresc proporţional cu
bogăţia, patimi puternice ce duc la dezumanizare, totul fiind pus sub semnul destinului. ,,Eroii lui
Slavici acționează în sensul ieșirii dintr-o condiție dată, având șansa măreției tragice.” 5

4
O. Papadima, Ioan Slavici, în Istoria literaturii române, vol. III, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1973.
5
Iosif Cheia-Pantea, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Timișoara, Tipografia Universității din
Timișoara, 1986, p. 82