Eseuri pentru BAC Bogdan Rațiu 2018

Moara cu noroc
Ioan Slavici

Nuvela Moara cu noroc, semnată de Ioan Slavici a fost publicată în volumul Novele din popor
Introducere în anul 1881, devenind o operă reprezentativă pentru perioada marilor clasici. Această operă oglindește o
Publicare
realitatea reprezentativă a lumii satului ardelenesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea, autorul fiind
receptat de critica literară ca ”maestru al nuvelei realiste” (Ion Breazu).
Curent
Opera lui Ioan Slavici se încadrează în paradigma realismului, care s-a dezvoltat în secolul al
literar
XIX-lea, continuând în forme specifice până astăzi şi reunind scriitori cu principii de creaţie comune.
(definire, Teoretician al realismului în secolul al XIX-lea este considerat scriitorul francez Jules Husson
apariție, (Champfleury). Realismul refuză, în numele prezentului, idealizarea trecutului, abordând cu precădere
manifest subiecte din contemporaneitate sau din trecutul foarte apropiat. Principiile de creaţie se pot rezuma la
literar, conceptele lui Aristotel, opera existând prin raportarea la mimesis (ca imitare a realităţii) şi la catharsis
trăsături)
(purificarea prin artă), creând iluzia realităţii. Dintre trăsăturile specifice curentului amintim
reprezentarea veridică a realităţii, obiectivitatea, prezenţa personajelor tipice în împrejurări specifice,
veridicitatea detaliilor, preocuparea pentru social; atitudinea critică faţă de societate şi, nu în ultimul
rând, stilul sobru şi impersonal.
Tema și Tema și viziunea despre lume a lui Ioan Slavici reliefează că arta trebuie să aibă un caracter
viziunea moralizator. Potrivit concepţiei lui Slavici, nu există o adevărată satisfacţie estetică dacă binele şi
despre lume adevărul nu însoţesc frumosul: „Pentru ca să fie frumos, un lucru trebuie să fie, înainte de toate, bun şi
adevărat”, iar opera artistică „nu exprimă, ci reproduce stări sufleteşti”. Pentru autor eroii adevăraţi
„dărâmă munţi, nebunesc, se ucid”- afirmaţii ce dezvăluie preferinţele autorului pentru personajele
capabile să lupte cu imperfecţiunile omului şi cu destinul, indiferent de consecinţele acestei confruntări.
Pledoaria pentru echilibru moral, chibzuinţă, înţelepciune, dreaptă măsură în toate şi pentru iubirea de
oameni străbate întreaga creaţie a lui Slavici; abaterile de la acestea atrag după sine eşecul moral. Tema
Specie nuvelei dezvăluie un autor preocupat de o problematică etică şi psihologică, având rădăcini în eterna
literară dorinţă de bogăţie şi parvenire socială a omului care îi alterează ireversibil viaţa interioară. Tema este
completată de motivul hanului (perceput ca loc al dezumanizării), de motivul lui Mefistofel (întruchipat
de Lică Sămădăul) și de motivul banului.
Nuvela este specia genului epic, în proză, de întindere medie, cu un singur fir narativ, un
conflict puternic, personaje puține dar bine conturate. Aceasta se caracterizează prin obiectivitate
narativă, intrigă riguroasă, conflicte puternice și personaje urmărite evolutiv. Moara cu noroc este o
nuvelă psihologică, ce s-a dezvoltat pe fundalul realismului şi al naturalismului. Este o epocă când se
întocmesc „fişe clinice” personajelor, când realitatea fizică şi sufletească a acestora este analizată în
amănunt, când prin introspecţie se dezvăluie gândurile şi stările existenţiale ale protagoniştilor. Se
creează personaje conflictuale, dilematice, cu o viaţă interioară marcată de nelinişti, în război nedeclarat
cu realitatea care, până la urmă, le învinge. Accentul cade pe analiza stărilor emoţionale, pe degradarea
personalităţii, a bolii, a fricii. Tonul scriitorului este impersonal şi rece utilizând, îndeosebi, monologul
interior.
Acţiunea nuvelei este situată într-o zonă de interferenţă geografică între câmpia Aradului şi
Trsăsătura 1 munţii Bihorului, fiind amintite numeroase repere spațiale precum Fundureni, Ineu, Arad, Oradea
Marea care sporesc veridicitatea textului. De la Sfântul Gheorghe, Ghiță arendează Moara cu noroc, o
cârciumă situată într-un loc pustiu, dar care le pare noilor locatari frumos şi binecuvântat datorită
câştigurilor rapide pe care le realizează. Hanul este aşezat într-o vale dezolantă, în care se intră şi din
care se iese foarte greu, poartă spre locurile rele, pline de capcane, care pot fi ocolite, asemenea locurilor
vrăjite din basme. Asupra spaţiului plutesc vagi ameninţări, care generează nelinişti. În centrul tabloului
stăruie două imagini, ambele pe verticală, cu semnificaţii simbolice: copacul trăsnit, sălaş pentru corbi,
întruchipare a singurătăţii şi a morţii, şi turnul bisericii din Fundureni, simbol al sacrului, dar şi al
colectivităţii după care vor tânji personajele nuvelei, fără a reuşi să revină în mijlocul ei. Spaţiul fizic
este întregit de cel uman, dominat de lumea porcarilor ce-şi mână turmele prin pădurile de stejar din jur.
Turmele de porci se leagă de o simbolistică aparte, de origine biblică, vizând demonicul, necuratul.
 Eseuri pentru BAC Bogdan Rațiu 2018
Caracterul psihologic al acestei opere este oferit de conflictul puternic, care îl determină pe
Trăsătura 2 Nicolae Manolescu să ofere o nouă interpretare nuvelei, susținând că la un prim nuvel se observă o
manieră realistă, dar conflictul supradimensionat îl înțelege de factură romantică. Un prim conflict este
de natură etică, între Ghiță și morala colectivă a comunității, pe care o simte ca pe o povară. El intră în
cârdășie cu Lică și este tratat de oameni cu neîncredere. Privirile mustrătoare ale acestora sunt greu de
suportat, iar momentul cel mai greu e atunci când ajunge să depună mărturie falsă în favoarea lui Lică.
Conflictul de natură socială dintre Lică și Ghiță putea fi rezolvat pozitiv prin asociere și acord. Dar se
opune vanitatea lui Ghiță și voința de putere a lui Lică. Atâta timp cât este cinstit, Ghiță poate să i se
opună, când intră în jocul murdar al lui Lică devine slab, căci răul stăpânește prin teamă. Totodată,
conflictul de natură conjugală dintre Ghiță și Ana se acutizează când bărbatul este tot mai preocupat de
înavuțire, iar Ana se simte părăsită. Încearcă să-și ajute soțul, dar acesta o evită, iar apoi o respinge,
aruncând-o în brațele lui Lică. Dragostea și respectul sunt înlocuite cu disprețul profund, mărturisit lui
Lică: ”Tu ești om, Lică, iar Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai rău
decât așa”
Între incipit şi final există o simetrie perfectă. Primul capitol începe cu vorbele prevestitoare ale
Compoziție 1 soacrei lui Ghiţă, care prefigurează marile drame şi conflicte ivite în evoluţia personajelor „Omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Aceste vorbe
exprimă chintesenţa filozofiei lui Slavici asupra lumii: satul respectă vechile cutume, reprezentând
principiile morale pozitive. La început se înfruntă două mentalităţi: bătrâna şi ginerele. Prima reprezintă
înţelepciunea conservatoare; cea de-a doua reprezintă dorinţa de schimbare, spiritul de aventură în
căutarea norocului. Bătrâna nu-şi impune autoritatea, ci emite un avertisment, pe care-l va repeta chiar ea
în ziua catastrofei finale. Lui Ghiţă i se lasă libertatea de alegere şi, deci, toată răspunderea, fiind hotărât
să-şi urmeze dorinţa. Finalul nuvelei prezintă personajele care s-au salvat de flăcările şi de cenuşa
infernului: bătrâna, neclintită în principiile morale, cu o înţelegere superioară a vieţii şi cu o resemnare
aproape biblică în faţa destinului - „aşa le-a fost dat” -, şi copiii, fiinţe încă neprihănite. Replica bătrânei
,,se vede c-au lăsat ferestrele deschise” indică efectele faptului că cei doi soți au permis intruziunea unei
persoane străine în intimitatea lor, ceea ce le-a distrus fericirea și liniștea căminului.
Compoziție 2 Compoziţia este clasică, solidă, iar viziunea naratorială este heterodiegetică, obiectivă,
detaşată, având ca marcă stilistico-gramaticală distinctă persoana a III-a. Vocea naratorului se doreşte
egală, uniformă, fără inflexiuni care să trădeze o atitudine explicită faţă de întâmplările relatate,
indiferent de natura lor (focalizare zero). Tehnicile narative folosite în nuvelă sunt cele specifice unei
scrieri realiste: tehnica simetriei, tehnica detaliului obiectiv, a detaliului semnificativ, a punctului de
vedere, a anticipării, a înlănțuirii gradate, cronologice, cauzale și a bulgărelui de zăpadă.
În conturarea viziunii despre lumea a lui Ioan Slavici și a caracterelor personajelor consider
Scene elocvente scena de la judecătorie și cea din ziua de Paște prin care Ioan Slavici depăşeşte manierea
semnificative estetică a realismului poporal, din nuvelele anterioare, evoluând către un realism psihologic, în
concordanţă cu orientările critice ale lui Titu Maiorescu din Literatura română şi străinătatea. Procesul
de la Oradea Mare este descris amănunțit de către Slavici cu mărturiile fiecăruia dintre cei bănuiți. Lică
neagă tot ceea ce declaraseră ceilalți la anchetă, Pintea declară cu intenția de a-l acuza pe Sămădău, iar
treptat Ghiță își dă seama că mărturiile tuturor conduc spre sacrificarea lui Buză-Ruptă și Săilă Boaru,
care au și fost condamnați pe viață. Deși știe că nu sunt vinovați, Ghiță nu le ia apărarea pentru că ”nu
putea să se pună în primejdie de dragul altora, căci avea nevastă și copii”. Lică scapă datorită mărturiei
lui Ghiță care afirmă că ”l-am știut toată noaptea la cârciumă”. După acest proces, Ghiță se simte foarte
vinovat pentru că jurase strâmb și spune, cu lacrimi în ochi: ”Iartă-mă, Ano!... Iartă-mă cel puțin tu, căci
eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului”. Măcinat de remușcări, Ghiță își compătimește copiii:
”Sărmanilor mei copii, …voi nu mai aveți… un tată om cinstit… Tatăl vostru e un ticălos”. Din nou își
propune ca în primăvară să plece de la han și să se ducă înspre Banat, ca să nu-l mai cunoască nimeni.
Dar de Paști, Lică își propune să îl supună total pe Ghiță și pentru aceasta trebuie să îl vindece de
dragostea obsesivă pentru o singură femeie, presupunând că astfel îl va scăpa de un punct slab, luându-l
în stăpânirea sa. Faptele evidente - ,,o juca pe Ana de abia îi mai atingeau picioarele pământul” sunt
completate cu vorbe acuzatoare la adresa femeii, rostite cu rolul de a-i demonstra lui Ghiță că oricât de
îndrăgostită ar fi ea de soț, tot va reuși să o seducă ,,Tu vezi că ea mi se dă de bună voie: așa sunt
muierile”. Ana are astfel certitudinea că Ghiță nu o mai iubește și din, răzbunare și deznădejde, i se
dăruiește lui Lică accentuând caracterul slab al soțului ei, aflat în antiteză cu cel al Sămădăului. Lică
exercită asupra ei o atracție puternică izvorâtă din teamă și din patimă.
 Eseuri pentru BAC Bogdan Rațiu 2018
Nuvela s-a impus în literatura română în primul rând prin arta construirii personajelor. Ghiţă
Personajul este personajul central al operei amintite, dinamic, rotund (E.M. Forster), veridic, complex ,,acel amestec
Tipologia de bine și de rău ce se află la oamenii adevărați” (G. Călinescu), reprezentând tipologia realistă a
avarului. Este tipul personajului însetat de avere, ilustrându-se astfel consecinţele distrugătoare pe care
banul le are asupra omului. El traversează un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufletești și
ezitări. Ezită între cele două căi simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea) și de Lică (atracția
malefică a banilor). Conform opiniei lui Dumitru Micu, personajele lui Slavici sunt oameni ambițioși,
harnici, sănătoși, iar avuția o obțin fie prin muncă, fie riscându-și viața.
Statutul
Statutul social este modificabil, căci la începutul nuvelei Ghiță este un cizmar dintr-un sat
social ardelenesc, nemulțumit de traiul în sărăcie care corespunde lipsei de demnitate. Este căsătorit, tată a doi
copii, iar din altruism își dorește să ofere o viață mai bună familiei. Își modifică statutul luând în arendă
hanul Moara cu noroc și devine cârciumar. Din acest moment intră în cârdășie cu Lică, se îndepărtează
de familie și se degradează moral. El acceptă să intre în afacerile murdare ale Sămădăului și devine
părtaș la faptele reprobabile ale acestuia.
moral Ghiță demonstrează disponibilitatea lui Slavici de a sonda mișcările interioare, a surprinde
psihologic zonele obscure ale psihicului uman și de a reprezenta nuanțat conflicte multiple. El trece din ipostaza de
om moral, spre cea de om dilematic, iar în final spre om imoral. La început, ca adevărat pater familias, el
manifestă iubire şi responsabilitate faţă de ai săi, dorinţa de a-i proteja şi dorinţa de autodepăşire spre
mai binele familiei. Hărnicia şi priceperea eroului, destoinicia şi spiritul lui practic se vădesc în
rapiditatea cu care transformă hanul în ruină, într-un loc căutat de drumeţii care nu mai vorbeau despre
Moara cu noroc, ci despre „cârciuma lui Ghiţă”. Imaginea casnică a serilor de sâmbătă, când Ghiţă
număra câştigul de peste săptămână cu Ana şi cu bătrâna, evidenţiază: mulţumirea interioară, echilibrul,
optimismul, încrederea în sine, fericirea calmă, împărtăşită cu familia sa. Prima eroare - aceea de a nu
renunţa la arenda hanului când înţelege că nu poate rămâne acolo împotriva voinţei lui Lică -
declanşează situaţia de criză. Sfâşiat de imbolduri şi trăiri sufleteşti contradictorii, Ghiţă se închide în
sine, refuzând comunicarea cu Ana, devine taciturn, sumbru, irascibil. În lupta sinelui cu sinele, teama,
suspiciunea, sentimentul înstrăinării alternează cu remuşcările şi cu sentimentul culpabilităţii. În raport
cu familia, grija tandră şi duioşia sunt tot mai des înlocuite de răceală şi vorbă răstită, el ajungând să-şi
dorească „să n-aibă nevastă şi copii”. În raport cu lumea căreia îi aparţine, Ghiţă alege duplicitatea,
vrând „să pară un om cinstit”, dar devenind complice şi părtaş la faptele necinstite ale Sămădăului. Ghiţă
este astfel nu numai victima patimii de îmbogăţire, ci şi învinsul unui destin tragic. Ultima ipostază este
cea a omului imoral, căzut din demnitatea fiinţei morale în zonele obscure ale instinctelor (lăcomie,
orgoliu şi sete de răzbunare oarbă, gelozie).
Portret fizic Portretul fizic este destul de inconsistent, naratorul prezentând că era ”înalt și spătos”. Naratorul
omniscient accentuează portretul moral, ca fiind ”om harnic și sârguitor”, ”era mereu așezat și pus pe
gânduri”, bătrâna are încredere în el numindu-l ”ginere harnic”, iar Lică îi rostește adevărul ”om cu
multă ură în suflet”.
Complexitatea personajului derivă și din modalităţile directe de caracterizare făcute de alte
Modalități de
personaje: „Tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai
caracterizare
rău decât aşa”; din autocaracterizare: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă
e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e totuşi vinovat că are cocoaşe în spinare” şi
prin mijloace indirecte (limbaj, vorbe, fapte, gesturi) „Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia ceva din
frumuseţe”.
Concluzie În concluzie, esențială rămâne, în Moara cu noroc, confruntarea dintre două caractere puternice,
Ghiță și Lică. Se constată, în nuvelă un transfer al categoriei tragicului din genul dramatic, în genul epic:
vorbele bătrânei sunt ale corului antic (Ion Pop), iar Ghiță încearcă să-și depășească limitele de om
neînsemnat. Ghiță ilustrează definiția pe care Gabriel Liiceanu o dădea tragicului: ”dacă-ți depășești
limitele, ești pedepsit, dacă nu ți le depășești nu ești om”. Opera scriitorului evidențiază o lume
complexă, căreia normele etice îi dau sensul.

Bibliografie selectivă: Borza Cosmin, et alii.,Bacalaureat 2014: Limba și literatura română: 180 de variante pentru proba scrisă după modelul
MEN, Ed. Paralela 45, Pitești, 2013; Dobra, Sofia et alii, Știu la bac!, Ed. Humanitas, București, 2014; Paicu, I. et alii, Literatura română.
Eseul, Ed. Art, București, 2011, Kozma, Noemi, Scoruș, Gabriela, Literatura română.Repere critice fundamentale, Ed. Aula, Brașov, 2003; etc.