Moara cu noroc

Contextul istoric și cultural în care apare „Moara cu noroc” este acela al

epocii marilor clasici, dominată estetic de realism, curentul literar în care se
integrează și proza lui Ioan Slavici, creatorul nuvelei realist-psihologice.  Prin
interesul pentru dimensiunea socială a existenței, prin obiectivitatea relatării și
caracterul verosimil al lumii reprezentate, prin construcția personajelor, nuvela
„Moara cu noroc” reflectă normele acestui curent literar.
Tipică realismului este formula narativă, definită prin obiectivitate.
Întâmplările sunt relatate de către un narator extradiegetic, omniscient, obiectiv și
creditabil, care preia uneori perspectiva personajelor, ceea ce asigură accesul la
interioritatea lor. Modelul narării prin relatare (narațiune la persoana a III-a
asumată de narator) este combinat cu acela al narării prin reprezentare (scene
dialogate ori monolog interior), iar planul lumii exterioare alternează cu acela al
lumii interioare. Naratorul obiectiv relatează fapte, surprinde, mai ales în
momentele de încordare, gesturile, reacțiile, mimica personajelor, lăsându-le astfel
să-și dezvăluie trăirile și trăsăturile de caracter.
Personajele ilustrează tipologii bine definite, fapt ce întărește caracterul
moralizator al textului și, totodată, este specific realismului. Astfel, Ghiță
ilustrează tiparul omului harnic, cu o doriță puternică de a evolua, ce este, însă,
acaparat și învins de frustrările sale datorate neajunsurilor materiale și de statutul
lui social. Lică Sămădăul înfățișează tipologia manipulatorului: „Pe om nu-l
stăpânești decât cu păcatele lui”, respectiv a omului malefic, răufăcător. Bătrâna
soacră reprezintă omul moral, ancorat în realitatea vieții rurale, ce nu s-a dezis de
viața spirituală : „Gând bun să-ți deie Dumnezeu”.
Sensurile textului sunt concentrate în tema realist-psihologică a degradării
umane provocate de patima înavuțirii, dublată de tema destinului, ambele fiind
paricularizate prin motive diverse: moara, ispitirea, căderea, focul. Două scene pun
în evidență în mod sugestiv tema efectelor nefaste și dezumanizante ale dorinței de
îmbogățire.
Scena procesului reprezintă un moment-cheie în evoluția morală a lui Ghiță.
Deși ar putea aduce probe care să dovedească implicarea Sămădăului în jefuirea
arendașului și în crimele din pădure, el depune mărturie falsă, contribuind la
disculparea lui Lică. Inițial, e decis să spună adevărul, dar, în sala de judecată,
privind-o pe Ana, se teme pentru siguranța ei și nu are curajul unei atitudini
tranșante. În timpul procesului, cel care domină, prin calm și specularea
slăbiciunilor celorlalți, este Lică. Judecătorii ajung la concluzia că acesta este
nevinovat, Ghiță este considerat complice, dar scapă din lipsă de probe. Pentru
cârciumar, momentul este dramatic. Chiar dacă nu este responsabil de jefuirea
arendașului și de crimele din pădure, imaginea sa de om cinstit, în fața familiei și a
comunității, este iremediabil distrusă. Din acest punct al evoluției sale încep
debusolarea, căderea, căci axa vieții lui morale s-a frânt.
Momentul maximei degradări morale este ilustrat de scena uciderii Anei. Își
lasă soția cu Lică, deși îi cunoaște intențiile, punând mai presus de iubire setea de
răzbunare. Speră ca femeia să-i reziste lui Lică și să ajungă la timp cu Pintea
pentru a-l prinde cu banii furați. Reîntors la han, înțelege că a pierdut-o pe Ana și
nu găsește altă soluție decât să o omoare. Își dă seama că a greșit, îi mărturisește
soției sale de ce a abandonat-o, își recunoaște vina și dragostea, dar nu vede o cale
de ieșire din răul care i-a cuprins. O ucide cu tandrețe, însoțindu-și fapta cu vorbe
încărcate de duioșie și regret. Ca în tragediile antice, toți cei vinovați vor plăti.
Ghiță moare ucis de Răuț, la ordinul lui Lică, care se sinucide pentru a nu fi prins
de Pintea.
Sensurile multiple ale textului sunt susținute de construcția discursului
narativ, titlul, incipitul și finalul fiind elemente importante de semnificare. Astfel,
titlul este tematic, alcătuit dintr-o structură nominală care-și dezvaluie semnificația
în urma lecturii textului. Acesta reprezintă numele hanului aflat la răscruce de
drumuri, unde se vor stabili Ghiță și familia sa. În plan simbolic, moara nu este
doar scena întâmplărilor, ci este un loc nefast, o moară a destinului, unde se macină
și se destramă două existențe prinse în roata implacabilă a sorții.
Circularitatea romanului este susținută de relația dintre incipit și final.
Fixând o serie de coordonate spațio-temporale bine determinate, incipitul are rol
anticipativ. Astfel, elemente din descrierea cadrului, precum cele cinci cruci și
faptul că hanul se află la o răscruce de drumuri sunt menite să anunțe desfășurarea
ulterioară a evenimentelor și evoluia personajelor. Vorbele bătrânei din primul
capitol intră în relație cu finalul nuvelei, care se termină tot cu vorbele dânsei, de
data aceasta cu scop concluziv și moralizator.
“Moara cu noroc” rămâne una dintre cele mai importante creații literare ale
lui Ioan Slavici, reușind să prezinte realitatea vieții rurale într-o societate puternic
marcată de lupta pentru avere.