Eseuri pentru BAC Bogdan Rațiu 2018

Fântâna dintre plopi

Mihai Sadoveanu

Introducere Povestirea Fântâna dintre plopi de Mihail Sadoveanu face parte din volumul Hanu Ancuței, publicat
Publicare în 1928 și se încadrează în perioada interbelică. Realizat prin tehnica povestirii în ramă, volumul „e un fel de
Decameron în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote” (G. Călinescu). Dar ciclul nu este doar o suită
de nouă povestiri narate de nouă povestitori, ci un ansamblu armonios pe tema povestirii, în care unificator
este ritualul zicerii.
Volumul Hanu Ancuţei reprezintă pentru creaţia lui Mihail Sadoveanu „capodopera de la răscruce”
Tema și (N. Manolescu), pentru că face trecerea spre etapa marilor cărţi sadoveniene, dar este şi o sinteză a elementelor
viziunea despre întâlnite în povestirile anterioare: „lumea ţărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea”. Opera Hanu
lume Ancuţei are forma povestirii în ramă deoarece nouă naraţiuni de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă
naraţiune, prin procedeul inserţiei, care utilizează formule specifice. Tehnica povestirii în ramă presupune
duplicarea instanţei narative.
Specie literară
Fântâna dintre plopi este povestire deoarece este o naraţiune subiectivizată (relatare din unghiul
povestitorului, implicat ca protagonist al întâmplării), care se limitează la evocarea unui singur fapt epic, o
întâmplare de dragoste din tinereţe, de fapt o iniţiere ratată. Accentul este pus pe întâmplări şi situaţii, de unde
caracterul etic, exemplar al povestirii. Relaţia narator-receptor presupune: oralitate, ceremonial, atmosferă.
Titlul povestirii conţine două substantive simbol care desemnează spaţiul întâlnirii cuplului de îndrăgostiţi.
Iniţial spaţiu al iubirii, el se transformă în spaţiu thanatic, apa vieţii fiind înlocuită de gustul amar şi definitiv
al morţii. „Fântâna” reprezintă simbolul oglindirii prezentului în trecut, catabasisul necesar reînvierii
trecutului prin intermediul spaţiului psihologic. Cei patru plopi care o înconjoară devin martorii tăcuţi şi eterni
ai poveştii de iubire.
Naraţiunea este la persoana I, subiectivă (cu focalizare internă) și implică două planuri: reprezentarea
Trăsătura 1
evenimentelor trăite în tinereţe (timpul narat) şi autoanaliza faptelor din perspectiva maturităţii (timpul
naraţiunii). Povestirile se situează într-un plan al trecutului, principala lor caracteristică fiind evocarea unei
lumi apuse, a „celeilalte Ancuţe” pe principiul polifoniei narrative. De pildă, există un povestitor al naraţiunii-
cadru care asistă ca martor la seara de la han, devenind ascultător al fiecărei naraţiuni rostite de ceilalţi
naratori. Nu are nume, dar este acceptat de ceilalţi, ceea ce dovedeşte preţuirea lor, faptul că este recunoscut
ca unul dintre ei. Prezenţa sa este redată prin utilizarea persoanei I în naraţiune şi conferă iluzia autenticităţii.
Comisul Ioniță devine naratorul ordonator, iar Neculai Isac naratorul personaj. Ceilalţi naratori, personaje în
naraţiunea-cadru şi, pe rând, ascultători, au în povestirile relatate de ei roluri diverse: narrator martor,
personaj-narator, de unde varietatea diegezei şi caracterul polifonic. Ei aparţin unor categorii sociale diferite:
comisul Ioniţă (Iapa lui Vodă), călugărul Gherman (Haralambie), moş Leonte Zodierul (Balaurul), căpitanul
de mazili Neculai Isac (Fântâna dintre plopi), Ienache Coropcarul (Cealaltă Ancuţă), ciobanul (Judeţ al
sărmanilor), negustorul Dămian Cristişor (Negustor lipscan), orbul/ rapsod şi calic orb (Orb sărac), mătuşa
Salomia şi Zaharia fântânarul (Istorisirea Zahariei fântânarul).
Trasatura 2
Neculai Isac acționează într-un conflict exterior de tip social, preexistent relației dintre personaje:
conflictul dintre boier și grupul marginalizat al țiganilor. A doua întâlnire a îndrăgostiților marchează
izbucnirea acestui conflict ce culminează cu finalul brutal al Margăi. Conflictul interior derivă din cel exterior,
este de natură psihologică și se dă în sufletul Margăi. Aceasta oscilează între iubirea pentru căpitan și
îndatoririle față de grupul social din care face parte. Drama provine din imposibilitatea de a vedea alternativele
alegerii.
Forța cuvântului de a reconstitui lumea trecutului, paradisul pierdut propune o imagine complex a
Compozitie 1 relațiilor temporale și spațiale. Pe de o parte, există trei niveluri ale timpului narativ: timpul povestirii/ al
naratorului anonim. (autorul), care evocă nostalgic toamna aurie „într-o depărtată vreme” a tinereţii sale,
timpul povestit/ al toamnei aurii când se spun toate povestirile şi timpul evocat, al celeilalte Ancuţe. În
povestirea-cadru, se observă impresia de atemporalitate: „într-o depărtată vreme, demult”. Dar misterul
timpului mitic şi fantastic, al ploilor năprasnice şi al „balaurului negru în nouri”, când se porneau poveştile la
Hanu Ancuţei, este dezlegat de indici ai timpului istoric, războiul ruso-turc: „împăratul alb şi-a ridicat
muscalii lui împotriva limbilor păgâne”. Este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spaţio-
temporale relativ precise îndărătul unor imagini ce par să ţină de fabulos. Iar, pe de altă parte, spaţiul povestirii
 Eseuri pentru BAC Bogdan Rațiu 2018
are valoare mitică și fiind aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de popas şi de petrecere,
ocrotitor ca o cetate şi cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe. Valoarea simbolică a
hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni din
diverse straturi sociale: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, era cetate. Avea
nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele. În cuprinsul lui
se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi habar n-aveai dinspre partea hoţilor”. Zidurile hanuluicetate au
valoarea simbolică a graniţelor între lumea realului şi lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii.
Viziunea despre lume se realizează prin intermediul naratorului care evocă (se confesează
Compozitie 2
ascultătorilor) o întâmplare trăită de el în tinereţe, în urmă cu peste douăzeci şi cinci de ani, „pe aceste
Scene
meleaguri”. În povestire se relatează un singur fapt epic, o tristă poveste de iubire care a avut rol de iniţiere
semnificative pentru tânărul de odinioară. Atmosfera povestirii ţine de modul în care naratorul „regizează” o anumită
tensiune, suspansul, pe tot parcursul povestirii, pentru a capta atenţia şi interesul ascultătorilor/ cititorului.
Acţiunea se derulează alert, fiind identificabile toate momentele subiectului. Povestirea propriu-zisă
determină trecerea în „timpul întâmplării”, în urmă cu 25 de ani „în vremea tinereţilor mele”. Căpitanul Isac
îşi aşază confesiunea sub semnul sintagmei „Domnilor şi fraţilor” stabilind relaţia dintre narator şi auditoriu,
o relaţie duală: respect şi prietenie(afecţiune). Personajulnarator se autocaracterizează: „eram om buiac şi
ticălos” colindând ţara ca negustor de vinuri. Negoţul îl surprinde în popas la hanul Ancuţei, pe vremea
celeilalte hangiţe. Aici el caută „singurătatea” din cauza despărţirii survenite în vara aceea: „dragostea din
anul acela mi se desfrunzise cu vara”.
Într-o toamnă, Neculai Isac duce vinuri în ţinutul Sucevei şi face popas la Hanu Ancuţei. Plimbându-
se călare pe malul râului Moldova, întâlneşte un grup de ţigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un
bătrân cerşetor, care o alungă fără succes din calea boierului pe Marga, o ţigăncuşă de optsprezece ani.
Frumuseţea fetei îl tulbură şi le dă celor doi câte un ban de argint. Această primă întâlnire este urmată de alte
trei:la han, a doua zi, când Marga îl caută spre a-i arăta ciuboţelele roşii cumpărate cu bănuţul de argint primit.
Aici ei hotărăsc să se revadă la locul numit „fântâna dintre plopi”, la „două ceasuri după înserat”. Întâlnirea
celor doi se petrece sub boltă înstelată, într-un decor romantic reflectând aspiraţia spre înalt: „Stelele se
aprinseră în cerul curat şi câmpurile înţeleniseră în linişte, ca într-o taină.” Pentru a răsplăti frumuseţea fetei,
căpitanul îi aduce o „scurteică de vulpe de la Paşcani” completând variaţiunile de roşu: fusta şi ciuboţelele;
ultima întâlnire transformă spaţiul, îl degradează şi deconspiră complotul ţiganilor care doresc să-l jefuiască
şi să îl omoare. Marga,deşi o „roabă şi-o nemernică” după cum ea însăşi se defineşte, deşi este conştientă că
o vor omorî pentru că i-a trădat, fata îl avertizează asupra pericolului, astfel acceptă să se sacrifice pentru
Neculai, fiind omorâtă de ţiganii care aplică legea talionului.
Deşi protejat de cânele Lupei şi de pistoale, o „prăjină” îi „străpunge ochiul”, iar stigmatul este
activat definitiv. Sângele prelins pe marginea fântânii este transferat în sufletul căpitanului, desemnând o pată
care va determina neîncrederea în femei şi în sentimentul iubirii. Însoţit cu făclii de cărăuşii de la han care
auziseră strigătele sale, revine la fântâna dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este
semnul că fata fusese ucisă cu cruzime şi aruncată în fântână.
Finalul povestirii readuce auditoriul în prezentul „toamnei aurii”, în timpul povestirii. Regimul diurn
e înlocuit de cel nocturn, „soarele asfinţi”, marcând circular încheierea unei zile, a destăinuirii, dar si a unei
vieţi. Personajul-narator se retrage fiind substituit de vocea naratorului martor care deconspiră destinul
fântânii. Ea „s-a dărâmat ca toate ale lumii”, dinţii temporali dovedindu-se distrugători, demonstrând
Caracterizarea efemeritatea lucrurilor, motivul umanist „vanitas vanitatum” definind existenţa.
personajului În plus, viziunea despre lume se construiește prin intermediul personajului principal, povestirea
Tipologia
Fântâna dintre plopi propunând un erou exponențial pe Neculai Isac, un om care și-a legat viața de locurile
de poveste din preajma hanului, denumite de el ,,locuri ale durerii”. El devine narator homodiegetic, povestind
ceva din propriul trecut, devenind tipul Don Juan-ului moldav și tipul însinguratului.
Naratorul ordonator indică statutul social al lui Isac, căpitanul de mazili de la Bălăbănești, din ținutul
Statut social Tutovei „Nu eşti domnia ta prietenul meu Neculai Isac, căpitan de mazili?”. Numele de mazili îl purtau
boiernaşii care fuseseră în slujbă la domnie, dar căzuseră în dizgraţie; erau organizaţi într-un corp militar de
rezervă, purtând grade militare, dar fără a îndeplini slujbe active. Călătorul misterios îi captivează prin
imaginea sa pe cei de la han; aerul demn şi tragic al căpitanului de mazili se datorează rangului nobiliar şi
tristeţii Acesta se ocupă de negoț cu vin în zona Moldovei și aparține unei familii respectate. Portretul fizic
evidențiază un om trecut de prima tinerețe, care încă mai păstrează frumusețea chipului: „Era un om ajuns la
cărunţeală, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal”. Chipul atrage atenția având o aură de mister specifică
aventurierului de odinioară. Comisul Ioniță îi întărește imaginea de Don Juan numindu-l ,,voinic și frumos”,
care și acum mai produce fascinație, de aceea Ancuța îl privește cu interes. Portretul moral este construit, la
 Eseuri pentru BAC Bogdan Rațiu 2018
rândul său, pe această dublă dispunere a axei temporale: trecut, prezent diegetic. Comisul Ioniță îi fixează
dominantele de caracter , corespunzătoare oricărui Don Juan: mereu în căutarea unei iubiri (”bătea drumurile
căutându-și dragostele”), neevitând pericolul și fiind chiar nechibzuit (”pentru o muiere care-i era dragă, își
punea totdeauna viața”). Drumurile sale duceau des pe la han, topos care îi va marca destinul definitiv. Pașii
l-au purtat din nou în aceste ținuturi, parcă pentru a reînvia povestea de demult și a o închide apoi definitiv în
sufletul lui
Portretul moral este construit, la rândul său, pe această dublă dispunere a axei temporale: trecut,
Moral prezent diegetic. Comisul Ioniță îi fixează dominantele de caracter , corespunzătoare oricărui Don Juan:
mereu în căutarea unei iubiri (”bătea drumurile căutându-și dragostele”), neevitând pericolul și fiind chiar
nechibzuit (”pentru o muiere care-i era dragă, își punea totdeauna viața”). Drumurile sale duceau des pe la
han, topos care îi va marca destinul definitiv. Pașii l-au purtat din nou în aceste ținuturi, parcă pentru a reînvia
povestea de demult și a o închide apoi definitiv în sufletul lui. El plăteşte nechibzuinţa sa de moment cu
lumina unui ochi. Scapă cu viaţă tot datorită tinereţii: calităţile fizice şi seninătatea inconştientă. Dacă ar fi
înţeles valoarea avertismentului fetei (sacrificiul fetei, profunzimea sentimentelor, pericolul în care ea se afla)
şi ar fi încercat s-o protejeze, şi-ar fi diminuat şansele de salvare. Licărul de conştiinţă se aprinde prea târziu,
iar manifestările lui sunt regretul, autocondamnarea și însingurarea Neculai Isac povesteşte din dorinţa de a
revedea trecutul pentru a-l înţelege, căci pierderea ochiului îi dă puterea vizionară, ca unui alt rapsod
clarvăzător al trecutului, Homer. Deşi fântâna dintre cei patru plopi nu mai există, „s-a dărâmat ca toate ale
lumii”, el o poate vedea. Pentru el, timpul interior s-a oprit într-un prezent etern, când a înţeles că inconştienţa
sa înseamnă vinovăţie.
Nu în ultimul rând, imaginea eroului se definitivează prin diferitele modalități de caracterizare. Spre
Modalitati de
caracterizare
exemplu, tânărul este caracterizat în mod indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi. Portretul fizic al
maturului este realizat de la intrarea personajului în scenă (venirea la han), vestimentaţia reflectând statutul
social, indicat şi în formula de adresare folosită de comisul Ioniţă. Este relevant caracterizarea directă realizată
de narator: ”Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă și barbă rotunjită, cu nas vulturesc și sprâncene întunecoase,
arată încă frumuseță și bărbăție, deși ochiul drept strâns și închis îi dădea ceva trist și straniu”
Autocaracterizarea completează datele interioare, fără a le renega pe cele afirmate deja: ”om buiac și ticălos”,
iubea cu pasiune, iar sufletul adesea îi era zdrobit și atunci umbla ”bezmetic și singur cuc”. Acesta foloseşte
cuvinte dure pentru autocaracterizare: „Eram un om buiac şi ticălos. [...] Om nevrednic nu pot să spun cam
fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi pentru ei călcam multe
hotare”.
În concluzie, Mihai Sadoveanu dezvoltă în această povestire iubirea tragică, cea care determină o
Concluzie
moarte dublă: fizică şi sufletească, un prizonierat în „neagra fântână a trecutului”. În opinia mea, utilizând
conceptul Mihaelei Ursa, povestea de dragoste dintre Neculai Isac și Marga este un discurs prin care accedem
la imaginea vizuală a iubirii – eroticonul – pentru că “ficțiunea amoroasă ne obligă să vedem mai degrabă
decât să citim”. Povestirea și logosul se întrepătrund cu privirea și ochiul personajului și, implicit, cu cel al
cititorului, într-o înțelegere profundă a mărturisirii amorului (în sensul oferit de Julius Evola care redescrie
etimologia cuvântului amor, înseamnând “fără moarte”, astfel că momentele de iubire creează ideea
veşniciei). Trebuie remarcat, în final, că, tragismul iubirii se inserează pe trupul protagonistului prin lipsa
ochiului drept, iar iubirea tragică (povestirea propriu-zisă) se inserează în povestea cadru.