Hanul Ancuței

-Fântâna dintre plopi-

de Mihail Sadoveanu

Creația sadoveniană impresionează prin amploare și diversitate tematică. În operele sale

Sadoveanu abordează teme precum istoria, natura și o complexă temă socială în cadrul vieții
țăranului și modul de viață arhaic. Publicat în anul 1982, volumul Hanul Ancuței este o creație de
mare valoare a scriitorului Mihail Sadoveanu, în care tema și viziunea despre lumea țărănească
sunt valorificate prin povestirile prezentate și prin prezența unui limbaj specific contextului.
Opera reprezintă o sumă a temelor, a motivelor și a tipurilor de personaje pe care Sadoveanu le-a
conturat de-a lungul carierei sale artistice, ceea ce ilustrează în cel mai înalt mod talentul său de
povestitor.

R1: Povestirea este o specie a genului epic, în proză, cu dimensiuni relativ reduse care are la
bază un singur fir narativ, accentul căzând pe acțiune. Personajele povestirii sunt puține,
urmărindu-se un episod din viața unuia dintre acestea. Opera Hanul Ancuței este realizată prin
tehnica povestirii în ramă. Această operă este inovatoare deoarece prezintă nouă povestiri,
relatate de nouă persoane diferite, la care se adaugă rama acestora, numărul total fiind de zece,
numărul magic al perfecțiunii. Fântâna dintre plopi este a patra povestire din volum, în care
unul dintre personaje, căpitanul Neculai Isac, devine narator subiectiv și evocă o tristă poveste de
iubire trăită de el în urmă cu peste 25 de ani, de unde putem identifica și tema ca fiind cea a
iubirii tragice. Opera aparține speciei povestire deoarece prezintă particularitățile speciei, cum ar
fi ceremonialul povestirii, trăsătură specifică povestirii, precum și oralitatea textului, care creează
impresia de spunere a textului în fața unor ascultători, realizată prin prezența dialogului pe tot
parcursul povestirii care dinamizează acțiunea -După cum văd, te-ai gătit de duminică; a
adresărilor apelative cum ar fi Domnilor și fraților care arată faptul că ascultătorii se bucură atât
de respect, cât și de afectivitate fraternă; a verbelor la imperativ nu plânge, nu fi; dar și a
regionalismelor durligi, obrațe și expesiilor specifice lumii vorbite mii drumul înapoi, narav,
toate acestea fiind mărci ale oralității într-o povestire.
R2: Marga se sacrifică, dând dovadă de cea mai înaltă formă a iubirii, jertfa conștientă, fapt
ce dovedește că iubirea adevărată este capabilă de orice, dar și că superioritatea umană nu ține de
etnie, ci de fapte. Acest lucru este prezentat în special în deznodământul povestirii căpitanului
Neculai, scena ultimei întâlniri a îndrăgostiților, unde Marga este omorâtă de către țigani pentru
trădare și aruncată în fântână sub lumini lucea sânge proaspăt. –Au stopșit-o ș-au prăpăstit-o în
fântână, iar căpitanul Isac pierde o lumină, adică un ochi și își dă seama de greșeala lui de a
pleca prea târziu. Deși statutul social al protagonistului este cert, el fiind un negustor renumit,
acesta se arată incapabil de a vedea iubirea fetei, și o crede pe țigăncușă doar o aventură, iar
Marga dovedește superioritate morală față de el prin sacrificiul ei. Ca pedeapsă pentru nepăsarea
lui față de iubirea fetei, căpitanul de mazâli pierde un ochi mă pătrunse o lovitură de fier ascuțit
la coada ochiului drept, pierderea ochiului reprezentând și pierderea posibilității de a cunoaște
iubirea adevărată, fapt care ne arată că nicio faptă nu este lipsită de urmări. Pe de altă parte
ochiul rămas, simboli al oglinzii sufletului și cunoașterii, îi dă protagonistului posibilitatea de
acces la autocunoștere, de a vedea în trecut, semn al asumării unei vieți pe care nu o va putea
răscumpăra niciodată, remușcările urmărindu-l pe Neculai toată viața. În altă ordine de idei,
secvența prezentată ne arată faptul că iubirea are multe forme și că este capabilă de orice, fiecare
faptă are urmări și că anumite pierderi face ca omul să realizeze ce este prețios în viață.

R3: Din punct de vedere al tehnicii narative, Sadoveanu urmează un model celebru,
povestirea în ramă, cunoscută ca povestirea în povestire. Astfel, cele nouă povestiri istorisite la
han sunt inserate în narațiunea propriu-zisă de către nouă naratori, care le relatează, fiind
personaje sau martori la întâmplările povestite. Rama se constituie fixând locul, timpul și durata
depănării amintirilor iar, odată intrați în spațiul și timpul povestirii, timpul real este abolit.
Principala caracteristică a textului este evocarea, tema comună acestor povestiri fiind învierea
unei lumi apuse, plină de neprevăzut. Prin urmare timpul are două coordonate: trecutul povestirii,
acesta aparținând narațiunii-cadru, într-o toamnă aurie, și trecutul povestit, specific fiecărei
narațiuni spuse de drumeții de la han. În Fântâna dintre plopi, întâmplările povestite de Neculai
Isac au avut loc cu peste douăzeci și cinci de ani în urmă, în tinerețea protagonistului care, în
momentul povestirii, era om ajuns la cărunțeală. Povestea spusă de Neculai Isac se petrece pe
aceste meleaguri, prin urmare, tot în zona hanului, destinul drumețului fiind legat de acest spațiu
misterios. Așadar hanul este un motiv literar, care odată cu opera lui Sadoveanu devine temă
literară. Acesta nu mai reprezintă locul de popas și de petrecere, unde se întâmplă lucruri ciudate,
ci este locul unde se află și se depozitează toate poveștile care se aud din om în om, un spațiu cu
totul aparte în care povestitorii simt că poveștile lor vor fi protejate, atmosfera în care se petrec
faptele povestite pe rând de diverși povestitori fiind plăcută, conferind siguranță. Nu întâmplător
autorul alege ca titlu pentru volumul său numele de Hanul Ancuței, locul fiind propice ritualului
povestirii, ba mai mult, îndeplinind adesea un rol important în cadrul povestirilor rostite.

În concluzie, povestirea Fântâna dintre plopi din volumul Hanul Ancuței de Mihail
Sadoveanu este o poveste de dragoste din tinerețe, tema fiind iubirea tragică, care are ce scop
reînvierea unei lumi apuse, precum și o învățătură importantă. Personajele credibile, vii, conferă
textului autenticitate și îi asigură rezistența în timp. Naratorul descrie vremurile celeilalte
Ancuțe, corespunzătoare trecutului povestit, pline de farmec și mister, ele contribuind la crearea
unei atmosfere prielnice actului narării.