Hanul Ancuței

Mihail Sadoveanu

Fântâna dinte plopi

Hanul Ancuței aparține unui volum de nouă povestiri scrise de Mihail Sadoveanu,
publicarea volumului a fost în anul 1928, Hanul Ancuței reprezintă pentru creația scriitorului
Mihail Sadoveanu „capodopera de la răscruce” așa cum o numește George Călinescu,
deoarece face trecerea spre etapa marilor cărți sadovinene.
Mihail Sadoveanu, folosește tehnica literară numită poveste în poveste, sau povestire în
ramă sau narațiune în narațiune ori ancadrament în care povestitorii sunt și participanți-
martori ai evenimentelor narate.
„Fântâna dintre plopi” este a 4a povestire din volum, în care naratorul subiectiv
Neculai Isac, evocă o tristă poveste de iubire, o inițiere ratată, trăită în tinerețe în urmă cu
peste 25 de ani.
Povestirea este de făcătura realistă acest fapt datorând-se reprezentării concrete a realității
prin descrierea clară așezării hanului (așezată pe valea Moldovei la întretăierea drumurilor
care duc spre Suceava și Iași) apariția personajelor martor-narator.
Este o specie a genului epic, este de scurtă întindere, cu un singur fir narativ, în care se
relatează la persoana I, personaje relativ puține, accentul căzând pe întâmplări. Perspectiva
narativă este subiectivă, personajul narator al povestirii fiind Neculai Isac, deoarece acesta
relatează o întâmplare din tinerețe, acesta își asumă un dublu rol: acela de povestitor matur
si acela de protagonist.
Oralitatea stilului se realizează cu formele de adresare directă, menite să întrețină
atenția ascultătorilor cu expresii din limbajul popular, Neculai Isac „ arată încă frumușeță și
bărbăție”, „stă drept în sa ”, „un călăreț învăluit în lumină și pulbere”, „ se ținea drept și
sprinten pe cal”, „voinic și frumos-și rău”, „om cumne seace nouă”
Sadoveanu, reușește să îi atribuie protagonistului acestei povești și anume Neculai Isac,
trăsătuei atât fizionomice cât și vestimentare: „ Era un om ajuns la carunteta, dar se tinea
drept si sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu tuteci nalte s-un ilic de postav civit cu nasturi
rotunzi de argint. Pe umeri, tinuta numa-ntr-un lantujel, atarna o blanita cu guler de jder.
Avea rorba de piele galbana la sold si pistoale la coburi. Obrazu-i smac cu mustacioara tunsa
si barba rotunjita, cu nas vulturesc si sprancene intunecoase, arata inca frumuseta si
barbatie, desi ochiul drept strans si inchis ii dadea ceva trist si straniu”
Tema este reprezentată de iubirea tragică dintre căpitanul Neculai și țigăncușa Marga.
 Titlul indică locul întâlnirii celor 2 îndrăgostiți, dar și sacrificiul fetei făcut din iubire.
Plopul este simbolul singurătății, iar fântâna reprezintă un simbol al iubirii pătate de sângele
fetei ucise.
Conflictul constă în încercarea lui Hasanache și a fraților săi de a-l atrage pe tânărul
necugetat într-o cursă cu ajutorul fetei, spre a-l ucide și jefui.
Acțiunea se derulează alert, pentru a menține suspansul, iar secvențele narative sunt dispuse
cronologic, prin înlănțuire.
Limbajul artistic al povestirii este caracterizat prin oralitate, apariția figurilor de stil
implementează stilul de sobrietate: metaforă „ochi de spaimă”, repetiție „Ancuța, Ancuța”,
epitete „soarele auriu”, „drumurile pustii” „câmpurile goale”
În concluzie, povestirea „Fântâna dintre plopi„ reprezintă cu adevărat o poveste de
dragoste din tinerețea Căpitanului, acesta are o iubire sinceră față de țigăncușa Marga,
sfârșitul ajunge să file mai tragic, deoarece Marga este omorâtă și aruncată în fântână de
către restul șatrei, devenind astfel o poveste de dragoste imposibilă, accentul fiind pus pe
întâmplări și situații, de unde reiese caracterul etic al poveștii.