Fântâna dintre plopi

de Mihail Sadoveanu

Publicat în anul 1928, volumul „Hanu-Ancuței” de Mihail

Sadoveanu, adună laolaltă elementele întâlnite în povestirile
anterioare: lumea satului, natura, iubirea, legenda. „Hanu-Ancuței”
are forma povestirii în ramă, , deoarece nouă narațiuni de sine
stătătoare sunt încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul
inserției. Titlul volumului indică spațiul mitic unde se întâlnesc cei
zece povestitori, „într-o toamnă aurie”.
Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanței
narative. Cei zece naratori relatează din diferite perspective, au rol
de personaje în narațiunea-cadru și, pe rând, de ascultători ai
celorlalți povestitori.
Narațiunea-cadru este răsfirată de-a lungul întregului text și
face legătura între cele nouă povestiri. Incipitul ei fixează
coordonatele spațio-temporale, cadrul întâlnirii povestitorilor și
tema volumului: „Într-o toamnă aurie am auzit multe povești la
Hanu-Ancuței”.
Coordonatele acțiunii sadoveniene sunt caracterizate de
atemporalitate, iar spațiul este unul mitic, o imagine a paradisului
pierdut. Așezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este
ocrotitor ca o cetate. Zidurile hanului-cetate au valoare simbolică a
granițelor între lumea realului și lumea povestirii, iar hanul este un
topos al povestirii.
 Viziunea despre lume încadrează volumul realismului mitic
prin impresia de fabulos produsă de narațiune si, de plasarea
întâmplărilor într-un trecut neprecizat. Aproape toate povestirile se
situează într-un plan al trecutului , principala lor caracteristică fiind
evocarea unei lumi apuse, a „celeilalte Ancuțe”.
„Fântâna dintre plopi” este a patra povestire din volum, în
care un narator subiectiv, Neculai Isac, evocă o tristă poveste de
iubire, o inițiere ratată, trăită de el în tinerețe, în urmă cu peste
douăzeci și cinci de ani, „pe aceste meleaguri”.
Tema povestirii este iubirea tragică dintre căpitanul Neculai
Isac și țigăncușa Marga.
O primă scenă semnificativă pentru tema operei este cea a
primei întâlniri dintre Neculai Isac și Marga. Într-o toamnă, tânărul
Neculai Isac duce vinuri în ținutul Sucevei și face popas la Hanul
Ancuței. Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlnește
un grup de țigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un
bătrân cerșetor, care o alungă fără succes din calea boierului pe
Marga, o țigăncușă de optsprezece ani. Frumusețea fetei îl tulbură.
Neculai le dă celor doi câte un ban de argint.
A doua scenă semnificativă este cea din finalul operei. Deși
este conștientă că o vor ucide, pentru că i-a trădat, fata îl
avertizează, din dragoste, asupra pericolului. Tânărul fuge călare,
scapă cu viață, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi scoate un
ochi. Însoțit cu făclii de cărăușii de la han care auziseră strigătele
sale, revine la fânâna dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe
colacul de piatră este semnul că fata fusese ucisă pentru trădare și
aruncată în fântână.
Perspectiva narativă este subiectivă. Căpitanul de mazili
Neculai Isac este personajul-narator al povestirii. Deoarece
relatează o întâmplare din tinerețe, el își asumă un dublu rol: pe
acela de povestitor matur și, deopotrivă, de protagonist (tânărul
nesăbuit). Maturul Neculai Isac este căpitan de mazili iar tânărul
Neculai Isac fusese vrednic și bogat, dar nestatornic.
Narațiunea subiectivă la persoana I implică două planuri
temporale: reprezentarea evenimentelor trăite în tinerețe (timpul
narat) și autoanaliza faptelor din perspectiva maturității (timpul
narării). Autenticitatea narațiunii este susținută prin relatarea la
persoana I și prin intervenția Ancuței.
Titlul indică locul întâlnirii celor doi îndrăgostiți, dar și al
sacrificiului fetei din iubire. Plopul este simbolul singurătații, iar
numărul patru, nefast. Fântâna este simbol al iubirii murdărite de
sângele fetei ucise.

Timpul și spațiul acțiunii, plasează povestirea în planul

evocării. Naratorul relatează ascultătorilor o întâmplare trăită de el
în tinerețe, în urmă cu peste douăzeci și cinci de ani, „pe aceste
meleaguri”, la fântâna dintre patru plopi, în apropierea hanului, dar
revine la timpul prezent al maturității, prin unele comentarii și
autoaprecieri.
Acțiunea se derulează alert, pentru a menține suspansul, iar
secvențele narative sunt dispuse cronologic, prin înlănțuire.
Conflictul constă în încercarea lui Hasanache și a fraților lui
de a-l atrage pe tânărul necugetat într-o cursă, cu ajutorul fetei,
spre a-l ucide și a-l jefui. Tânărul este salvat de iubirea țigăncușei,
dar întâmplarea îl schimbă definitiv: pierde un ochi și rămâne cu
regretul provocat de propria nechibzuință.
Limbajul naratorului valorifică registrul popular, arhaic și
regional. Limbajul personajelor indică diferența socială dintre
căpitan și ceata lui Hasanache.
Fiind o povestire,„ Fântâna dintre plopi” este o narațiune
subiectivizată, o relatare din unghiul povestitorului, implicat ca
protagonist al întâmplării care se limitează la evocarea unui singur
fapt epic, o tragică întâmplare de dragoste din tinerețe, de fapt o
inițiere ratată. Povestirea are caracter etic, exemplar.