Hanul Ancuţei de Mihail Sadoveanu

Tema și viziunea despre lume într-o povestire studiată

Fântâna dintre plopi
Context
Mihail Sadoveanu se încadrează în seria marilor povestitori români. El scrie în perioada interbelică o operă
caracterizată în primul rând prin vastitate, văzând lumina tiparului peste o sută de titluri. Este considerat întemeietorul
romanului istoric în literatura noastră, dar la fel de importante sunt scrierile sale sociale dintre care se remarcă volumul de
povestiri „Hanul Ancuței”. Publicat în 1928, volumul „Hanu-Ancuţei" este alcătuit din nouă povestiri legate între ele prin
procedeul povestirii în ramă: Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuță, Județ al
sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac, Istorisirea Zahariei Fântânaru.
1.Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie/ curent
Povestirea este o specie a genului epic, de scurtă întindere cu un singur fir narativ în care se relatează la
persoana I din punctul de vedere al unui povestitor subiectiv, martor sau personaj al întâmplării. În prim-planul acestei
specii literare se află acțiunea propriu-zisă, personajele fiind doar schițate. În tradiția epică românească, povestirea
capătă sub influența elementului folcloric următoarele trăsături: oralitatea (Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela
al Ancuței nu era han, era cetate… La vremea de care vorbesc…), ceremonialul spunerii (captarea atenției, cucerirea
auditorilor), atmosfera intimă, evocarea unui timp trecut cu rezonanțe istorice și mitice. Tehnica utilizată de autor este
povestirea în ramă, care aduce câteva particularități:
În primul rând, se remarcă structura specifică: cadrul povestirii (rama) și narațiunea propriu-zisă. Naraţiunea-
cadru este răsfirată de-a lungul întregului text şi face legătura intre cele nouă povestiri. Incipitul ei fixează coordonatele
spaţio-temporale, cadrul intâlnirii povestitorilor şi tema volumului: „într-o toamnă aurie am auzit multe povești la Hanul
Ancuței”. Spațiul are două dimensiuni: spațiul exterior – Moldova, un spațiu mitic, privilegiat, o imagine a paradisului
pierdut și un spațiu interior- hanul aşezat la răscruce de drumuri (destine), ocrotitor ca o cetate: „Avea nişte ziduri groase
de ici pană colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am mai văzut in zilele mele...” Zidurile hanului simbolizează granița dintre
lumea realului și lumea poveștilor, iar hanul este un topos al povestirii. Coordonatele acțiunii sunt caracterizate prin
atemporalitate „într-o depărtată vreme, demult”. Timpul poate fi proiectat pe două niveluri: timpul din istorie, în care s-au
petrecut evenimentele povestite și timpul discursului – reactualizarea poveștii din trecut, la han.
În al doilea rînd, povestirea în ramă presupune duplicarea instanțelor narative. Există două tipuri de narator:
naratorul din povestirea cadru, o voce lipsită de identitate proprie, care își maschează poziția printre ceilalți călători de la
han și care are rolul de a introduce cititorul în atmosfera hanului prin prezntarea personajelor și a relațiilor dintre ele, fiind
un intermediar între lumea reală a cititorului și lumea fictivă a personajelor; și naratorul-personaj al povestirii interioare
care poate avea trei funcții: participant/protagonist al acțiunii, martor la acțiune și colportor – cel care a auzit povestea de
la un alt personaj și o transmite celorlalți. Cei zece naratori relatează din diferite perspective, au rol de personaje în
naraţiunea-cadru şi, pe rând, de ascultători ai celorlalţi povestitori. Ei aparţin unor categorii sociale diferite: comisul Ioniţă
(„Iapa lui Vodă"), călugărul Gherman („Haralambie"), moş Leonte Zodierul („Balaurul"), căpitanul de mazili Neculai Isac
(„Fântâna dintre plopi"), Ienache Coropcarul („ Cealaltă Ancuţă"), ciobanul („Judeţ al sărmanilor"), negustorul Dămian
Cristişor („Negustor lipscan"), orbul rapsod şi calic („ Orb sărac"), mătuşa Salomia şi Zaharia fântânarul („Istorisirea Zahariei
fântânarul").
2. Ilustrarea temei prin episoade comentate
„Fântâna dintre plopi" este a patra povestire din volum, în care un narator subiectiv, Neculai Isac, evocă o tristă
poveste de iubire, o iniţiere ratată, trăita de el in tinereţe, in urmă cu peste douăzeci şi cinci de ani.
Tema povestirii este iubirea tragică dintre căpitanul Neculai Isac si țigăncușa Marga. Tema romantică a iubirii
imposibile este evidențiată pregnant în scena finală, a uciderii fetei dar și în scena primei întâlniri dintre cei doi, elementul
acvatic prefigurând moartea ei.
Din punctul de vedere al compoziţiei, prin tehnica povestirii in ramă, se disting două secvenţe: rama şi povestirea
propriu-zisă.
Secvenţa-ramă cu care se deschide povestirea „Fântâna dintre plopi" este realizată din perspectiva
supranaratorului, care introduce un nou povestitor, un călăreţ care „parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate
tărâmuri". Secvenţa introductivă îl aduce in prim-plan pe cel de-al patrulea narator, care este întâmpinat de prietenul său
din tinereţe, comisul Ioniţă, si introdus în grupul celorlalti povestitori. Dialogul lor si portretul căpitanului de mazili Neculai
Isac, captează atenţia ascultătorilor si determină atmosfera de aşteptare a unei povestiri despre „o întâmplare năprasnică",
„de demult", care să lămurească unde şi-a pierdut un ochi. Oralitatea stilului se realizează cu formule de adresare directă,
menite să intreţină atenţia ascultătorilor și cu expresii din limbajul popular.
Povestirea propriu-zisă cuprinde întâmplarea neobişnuită pe care o narează căpitanul, „o poveste infricoşatoare”,
având ca temă iubirea tragică. Intr-o toamnă, tânărul Neculai Isac duce vinuri in ţinutul Sucevei si face popas la Hanu
Ancuţei (expoziţiunea). Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlneşte un grup de ţigani care se scaldă. E
întâmpinat de Hasanache, un bătrân cerşetor, care o alungă fără succes din calea boierului pe Marga, o ţigăncuşă de
optsprezece ani. Frumuseţea fetei îl tulbură; Neculai le dă celor doi câte un ban de argint (intriga).
Fata îl caută la han a doua zi pentru a-i arăta ciuboţelele cumpărate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la
fântâna dintre plopi și işi promit o nouă intâlnire de dragoste la întoarcerea lui de la Paşcani, unde mergea să-şi vândă
marfa. A doua intâlnire la fântână are un final tragic. Îndrăgostită, fata îi mărturiseşte că Hasanache o trimisese la han ca
sa-l seducă, iar planul era ca ţiganii să-l jefuiască și să-l omoare in acea noapte (desfăşurarea acţiunii).
Deşi este conştientă că o vor ucide pentru că i-a trădat, fata îl avertizează, din dragoste, asupra pericolului. Tânărul
fuge călare, scapă cu viaţă, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi scoate un ochi (punctul culminant).
Însoțit cu făclii de cărăuşii de la han care auziseră strigătele sale, revine la fântâna dintre plopi, unde sângele
proaspăt de pe colacul de piatră este semnul că fata fusese ucisă pentru trădare si aruncată in fântână (deznodământul).
Acţiunea se derulează alert, pentru a menţine suspansul, iar secventele narative sunt dispuse cronologic, prin înlănțuire.
3. Patru elemente de structură şi de compoziţie
Titlul indică locul întâlnirii celor doi îndrăgostiți, un spațiu protector al iubirii, dar în final devine un loc funest,
simbol al sacrificiului fetei din iubire. Fântâna este poarta dintre două lumi: cea a ființei și cea a neființei și un mormânt
simbolic al eroinei. Plopul este simbolul singurătăţii, iar numărul patru, nefast.
Perspectiva narativă este subiectivă. Căpitanul de mazili Neculai Isac este personajul-narator al povestirii.
Deoarece relatează o intâmplare din tinereţe, el işi asumă un dublu rol: pe acela de povestitor matur şi, deopotrivă, de
protagonist (tânărul nesăbuit). Maturul Neculai Isac este căpitan de mazili. Tânărul Neculai Isac fusese vrednic si bogat.
Naraţiunea subiectivă la persoana I implică două planuri temporale: reprezentarea evenimentelor trăite in
tinereţe (timpul narat) şi autoanaliza faptelor din perspectiva maturităţii (timpul narării). Autenticitatea naraţiunii este
susţinută prin relatarea la persoana I şi prin intervenţia Ancuţei, unul dintre ascultători, care adevereşte intâmplarea ştiută
de la mama ei.
Conflictul exterior este unul social, preexistent relației dinte personaje: conflictul dintre boieri și grupul
marginalizat al țiganilor. A doua întâlnire a îndrăgostiților marcheză izbucnirea acestui conflict, care culminează cu uciderea
brutală a Margăi. Conflictul interior derivă din cel exterior și este de natură psihologică; lupta se poartă în sufletul Margăi.
Asemenea unei eroine de tragedie greacă, aceasta oscilează între iubirea pentru căpitan și îndatoririle față de grupul social
din care face parte. Drama ei constă în imposibilitatea de a face o alegere clară între alternativele pe care le are.
Construcţia personajelor principale valorifică antitezele. Personajele sunt caracterizate în mod direct, de narator,
si indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi, vestimentaţie, statut social.
Neculai Isac este prezentat în dublă ipostază, cea a omului matur care își amintește și comentează evenimentele
din trecutul îndepărtat din perspectiva vârstei sale și cea a tânărului fără experiență de viață „buiac și ticălos” așa cum se
autocaracterizează. Dragostea de viață, optimismul și disponibilitățile sufletești sunt trăsături care îl definesc, căci așa cum
recunoaște îi erau dragi ochii negri după care bătea lumea în lung și în lat. Tânărul era voinic, frumos și rău, exuberanța
specifică vârstei îl făcea neliniștit, într-o permanentă căutare a idealului. În relația cu tânăra țigancă, Isac se dovedește naiv
omițând proveniența socială a fetei și semnalele negative primite din partea familiei acesteia. Această naivitate va fi plătită
cu lumina unui ochi, dar experiența dobândită îl ajută să se inițieze în tainele vieții păstrând în minte și împărtășind
ascultătorilor amintirea vie a acelei întâmplări.
Țigăncușa Marga se remarcă prin tinerețe și frumusețe, calități puse în slujba intereselor meschine ale semenilor
săi. Deși relația cu Neculai Isac s-a bazat inițial doar pe atracție fizică, în scurt timp a evoluat spre o iubire unică dar cu
sfârșit tragic. Sacrificiul ei în numele acestei iubiri denotă o personalitate puternică a unei eroine romantice evoluând în
împrejurări excepționale. Pentru ea apa are o semnificație aparte: la început se scaldă în apa râului, apoi este aruncată în
fântână, semn că existența ei nu va avea sfârșit.
Limbajul naratorului valorifică registrul popular, arhaic („mazili") și regional („imaş", „roşă"). Limbajul personajelor
indică diferenţa socială dintre căpitan şi ceata lui Hasanache.

În concluzie, Fiind o povestire, „Fântâna dintre plopi" este o naraţiune subiectivizată, o relatare din unghiul
povestitorului, implicat ca protagonist al intâmplării, care se limitează la evocarea unui singur fapt epic, o tragică întâmplare
de dragoste din tinereţe, de fapt o iniţiere ratată. În povestirea „Fântâna dintre plopi", personajele sunt construite în
antiteză. Raportul iniţial dintre îndrăgostiţi, din plan social, se inversează în plan moral: nechibzuinţa bărbatului, in opoziţie
cu iubirea sinceră si curajul fetişcanei.Tânărul Neculai Isac este vrednic și bogat, dar nestatornic și nechibzuit în schimb,
frumoasa Marga, „o fetişcană de optsprezece ani", o ţigăncuşă, are o conditie umilă, dar se dovedeşte capabilă de gestul
nobil al sacrificiului din iubire.