LITERATURA ROMÂNĂ

a) Proza - specii narative: basmul cult, schița, povestirea, nuvela, romanul

- Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

- D-l Goe…/Vizită… de I.L. Caragiale
- Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu
- Moara cu noroc de Ioan Slavici
- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

b) Poezia: - poezia epică: fabula

- poezia lirică

Mihai Eminescu,
Vasile Alecsandri,
Grigore Alexandrescu,
Tudor Arghezi,
Nichita Stănescu

c) Dramaturgia - comedia

- O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale

Notă:
Componenta Limba și literatura română din structura probei de concurs va fi dimensionată pe două
module:
carea elementelor de limbă română pe un text la prima vedere, care poate fi selectat atât
din opera scriitorilor studiați, cât și din cea a altor autori;

aparținând scriitorilor prevăzuți în prezenta programă de concurs.

POVESTIREA
Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu

Aparut in anul 1928, volumul Hanu Ancutei cuprinde in aproximativ o suta de pagini “o imagine
esentializata a lumii sadoveniene, lume in care se contopesc Moldova, trecutul istoric si taranuv vazut in sute
de ipostaze”(G. Calinescu”
Volumul este alcatuit din noua povestiri pe care tot atatia drumeti le deapana, intr-o seara de toamna, la
vestitul han al Ancutei de langa apa Moldovei.
Povestirea – este o specie a genului epic in care se relateaza fapte din punctual de vedere al unui
narator care este martor sau participant la actiune. Aceasta se limiteaza la relatarea unui singur fapt,
timpul fiind situate in trecut iar personajele sunt reduse ca numar.
Tehnica folosita de Mihail Sadoveanu in Hanu Ancutei este povestirea in rama, sau povestirea in
povestire, procedeu ce a mai fost realizat in literature universala de catre Giovani Boccacio in “Decameronul”.
Volumul este “un fel de Decameron in care cativa oameni obisnuiti ai unui han spun anecdote” (G. Calinescu),
dar mai ales un ansamblu armonios pe tema povestirii insesi “Hanu Ancutei este o carte a povestirilor, a
istorisirilor de demult, a initierii in arta desavarsita a naratiunii” (Ion Vlad, Povestirea. Drumul unei structure
epice, Ed. Minerva, 1972)
Tehnica povestirii in rama prezinta in volumul Hanu Ancutei urmatoarele caracteristici:
 exista o rama a celor noua povestiri constituita din fragmentul initial sic el final
In cadrul acestor fragmente naratorul este chiar autorul care vorbeste la persoana I, evocand cadrul
spatial si temporal.
Imaginea hanului, a drumetilor si a ritualului ce precede fiecare povestire este reluata la inceputul fiecareia
dintre cele noua povestiri, uneori chairs la sfarsit constituind o noua rama.
 exista un cadru spatial comun in interiorul caruia povestitorii se intrec in a evoca intamplari, iar acest
spatiu este hanul.
Hanul este un loc de popas si de petrecere, ocrotitor ca o cetate si cunoscut calatorilor din vremurile vechi,
ale Celeilalte Ancute.
Valoarea simbolica a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de intalnire al diferitelor destine si povesti.
 exista un cadru temporal comun – aflat la Hanu Ancutei “intr-o departata vreme demult”
autorulasculta povestile pe care le spun drumetii.
Fiecare dintre cei noua povestitori devine astfel personaj martor.
 fiecare personaj este privit in dubla ipostaza, una reala si alta simbolica, ascunsa.
Ancuta este personajul tutelar al hanului care aprinde focul in vatra magica si pregateste ceremonialul
povestirii.
 Evocarea intamplarilor se face conform unui ritual – vinul se bea din ulcele noi(care mai apoi se
arunca pentru a se reintalnii cu bautorii atunci cand vor devein si ei pamant), puiul fript la tigla si
painea mereu proaspata dau impresia de belsug.

 cifra noua este magica, iar cele noua povestiri sunt spuse de naratori ce apartin unor categorii
sociale diferite:
-comisarul Ionita – “Iapa lui Voda”
-calugarul Gherman – “Haralambie”
-mos Leonte zodierul –“Balaurul”
-capitanul de mazili Neculai Isac – “Fantana dintre plopi”
-Ienache Coropcarul – “Cealalta Ancuta”
-ciobanul -:Judet al sarmanilor”
-negustorul Damian Cristisor – “Negustor lipscan”
-Orbul – “Orb sarac”
-matusa Salomia si Zaharia Fantanarul – “Istorisirea Zahariei Fantanarul”
Personajele lui Sadoveanu au o deosebita placere sa spuna povesti, cercul lor, al povestitorilor, este
deschis oricui, criteriul de apreciere fiind indemanarea de a nara.
Fiecare poveste in parte are frumusetea si invataturile sale, iar fiecare narator un stil propriu de a povesti.
Cadrul spatio-temporal este fixat inca din incipit si devine unul magic “intr-o toamna aurie am auzit
multe povesti la Hanu Ancutei”
Timpul povestirii reconstituie prin forta cuvantului o lume ce sta sub semnul varstei de aur.
Spatiul hanului are valoarea mitica a paradisului pierdut fiind descries cu atata maiestrie de catre
autor:”Taberele de cara nu se mai istoveau. Lautarii cantau fara oprire (…) S-atatea oale au faramat bautorii,
de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la targ la Roman. Si, la focuri, oameni incercati si mesteri
frigeau hartane de berbeci si de vitei”
“Fantana dintre plopi” este a patra povestire si are ca tema iubirea tragic, iar ca personaj narrator pe
capitanul de mazili Neculai Isac.
Naratiunea la persoana I, subiectiva (cu focalizare interna) implica doua planuri: reprezentarea
evenimentelor traite in tinerete(timpul narat) si autoanaliza faptelor din perspective maturitatii (timpul
naratiunii)
Naratorul evoca o intamplare traita de el in tinerete, in urma cu peste douazeci si cinci de ani, “pe
aceste meleaguri”.
In povestire se nareaza un singur fapt epic, o trista poveste de iubire care a avut rol de initiere pentru
tanarul de odinioara.
Atmosfera povestirii tine de modul in care naratorul “regizeaza” o anumita tensiune, suspansul, pe tot
parcursul povestirii, pentru a capta atentia si interesul ascultatorilor/cititorilor.
Actiunea se ruleaza alert fiind identificabile toate momentele subiectului.
Autenticitatea naratiunii este sustinuta prin relatarea la persoana I si prin interventia Ancutei care
adeveresteintamplarea stiuta de la mama ei.
Personajul–narator relateaza intamplarea din perspective tanarului nestiutor, dar reprezentarea faptelor
este insotita de analiza si condamnarea lor din perspective maturului, din cauza consecintelor grave.
Tanarul Neculai Isac are defecte specific varstei: nestiinta si nesocotinta. Prima intalnire cu tiganii si cu
fata care umbla prin apa in fusta ei rosie este relatata din perspective tanarului, care nu vede capcana in
aceasta “intamplare”
Marga nu este asa cum afirma cersetorul “o fata proasta care n-a iesit in lume”, ci se supune grupului,
acceptand rolul de momeala pentru tanarul calator.
Tanarul Neculai Isac crede ca traiste etapele unei idile superficial, dar se vede prins in capcana intinsa de
tigani. Plateste nechibzuinta sa cu lumina unui ochi. Scapa cu viata tot datorita tineretii.
Tanarul este caracterizat in mod indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesture.
Portretul fizic al maturului este realizat de la intrarea personajului in scena (venirea la han),
vestimentatia reflectand statutul social, indicat si in formula de adresare folosita de comisul Ionita “Nu esti
domnia ta prietenul meu Neculai Isac, capitan de mazili?”
Aerul demn si tragic al capitanului de mazili se datoreaza rangului nobiliar si tristetii. Venirea lui produce
un effect deosebit asupra celor de la han”Era un om ajuns la carunteala, dar se tinea drept si sprinten ca un
cal”
Frumoasa Marga este eroina tragic a acestei povesti de iubire. Conditia ei umila, tigancusa care se
lasa folosita de ggggrupul nomad pentru a-I jefui pe calatorii dornici de aventuri trupesti este umanizata si
metamorfozata de puterea dragostei adevarate.
Aflata in situatia limita de a se supune legii nescrise a cetei primitive sau de a-l salva pe barbatul iubit, ea
allege jertfa de sine.
Fapta ei o umanizeaza si o plaseaza intr-un plan moral superior fata de tanarul nesabuit, de unde si
caracterul etic, exemplar al povestirii.
Legatura simbolica dintre fiinta ei si elemental acvatic este prezenta la fiecare intalnire cu personajul
narrator. Fata “rasare” din apa si va sfarsi in acelasi element.
Semnificatia fantanii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care insa nu-I mai protejaza pe
indragostiti, fiind pangarit de vina fiecaruia si sortit pieirii. Apa fantanii se amesteca cu sangele, iar in plan
simbloic, iubirea cu moartea.
Naratiunea se imbina cu dialogul si scurte pasaje descriptive. Relatarea personajului-narator se
incheie cu deznodamantul povestirii, dar naratiunea are un epoilog care consta in dialogul ascultatorilor.
Farmecul ceremonialului povestirii este dat de prezenta elementelor de limbaj popular “singur ca un
cuc”, arhaic “catastih, mazili”, regional “buiac”, “hojma”, “imas”. Limbajul personajelor(tiganii) contrasteaza cu
cel al naratorului –personaj (boierul) indicand diferenta sociala si cultural. Expresivitatea limbajului este data
de frumustetea metaforei \”Catastihul acelor vremi a inceput sa mi se incurce”, epitetul de caracterizare “nari
largi si ochi iuti”, comparatia sugestiva “Am simtit in mine cev afierbinte, parca as fi baut o bautura tare”
Concluzii
Fantana dintre plopi apartine specie povestire deoarece este o naratiune subiectivizata (din unghiul
povestitorului, implicat ca protagonist al intamplarii), care se limiteaza la redarea unui singur fapt epic, o
intamplare de dragoste din tinerete, de fapt o initiere ratata. Prin actul nararii se reinvie o lume apusa. Relatia
narrator-receptor presupune: oralitate, ceremonial, atmosfera.
Toate acestea alaturi de stilul de mare rapsod al prozei romanesti al lui Sadoveanu, compun o opera
unica, captivanta si plina de mister ce nu are asemanarea sau concurenta in peisajul literaturii romane.
Volumul Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu a fost publicat in anul 1928 si a fost realizat folosind tehnica
povestirii in rama.
Hanu Ancutei
de Mihail Sadoveanu

STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL ESEULUI

Publicat în 1928, volumul Hanu Ancuţei reprezintă pentru creaţia lui Mihail Sadoveanu„capodopera de la
răscruce”( N. Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărţii,); face trecerea spre etapa marilor cărţi sadoveniene,
dar este şi o sinteză a elementelor întâlnite în povestirile anterioare: „lumea ţărănească, natura, idilicul,
legenda, oralitatea"'.

IPOTEZA
Povestirea Fântâna dintre plopi face parte din volumul Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu. Realizat prin
tehnica povestirii în ramă, volumul „e un fel de Decameronîn care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote”(
G. Călinescu). Dar ciclul nu este doar o suită de nouă povestiri narate de nouă povestitori, ci un ansamblu
armonios pe tema povestirii înseşi, în care unificator este ritualul zicerii: „Hanu Ancuţei e cartea povestirilor,
a istorisirilor de demult, a iniţierii în arta desăvârşită a naraţiunii! Căci ciclul acesta are valoarea unei arte
poetice pentru înţelegerea structurii povestirii, pentru decantarea treptelor şi etapelor compoziţionale ale
genului”( Ion Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice,)

ARGUMENTE
Hanu Ancuţei are forma povestirii în ramă deoarece nouă naraţiuni de sine stătătoare sunt încadrate într-o
altă naraţiune, prin procedeul inserţiei, care utilizează formule specifice.

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR
Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanţei narative.
INSTANŢELE COMUNICĂRII NARATIVE: AUTOR, NARATOR(I), PERSONAJ(E), ASCULTĂTOR(I)
Există un povestitor al naraţiunii-cadru care asistă ca martor la seara de la han, devenind ascultător al
fiecărei naraţiuni rostite de ceilalţi naratori. Nu are nume, dar este acceptat de ceilalţi, ceea ce dovedeşte
preţuirea lor, faptul că este recunoscut ca unul dintre ei. Prezenţa sa este redată prin utilizarea persoanei I în
naraţiune şi conferă iluzia autenticităţii. Această voce narativă este cea delegată de autor spre a-1 reprezenta,
fapt care îl face pe criticul N. Manolescu să afirme: „Vocea anonimă care înfăţişează obiceiurile de la Han, la
începutul cărţii, este a autorului".
Ceilalţi naratori, personaje în naraţiunea-cadru şi, pe rând, ascultători, au în povestirile relatate de ei roluri
diverse: narator-martor, personaj-narator, de unde varietatea diegezei şi caracterul polifonic. Ei aparţin unor
categorii sociale diferite: comisul Ioniţă (Iapa lui Vodă), călugărul Gherman (Haralambie), moş Leonte
Zodierul (Balaurul), căpitanul de mazili Neculai Isac (Fântâna dintre plopi), Ienache Coropcarul (Cealaltă
Ancuţă), ciobanul (Judeţ al sărmanilor); negustorul Dămian Cristişor (Negustor lipscan), orbul/ rapsod şi
calic orb (Orb sărac), mătuşa Salomia şi Zaharia fântânarul (Istorisirea Zahariei făntănarul).

ACTUL NARĂRII
Povestirile se situează într-un plan al trecutului, principala lor caracteristică fiind evocareaunei lumi apuse, a
„celeilalte Ancuţe". Cei nouă povestitori transfigurează prin cuvânt măiestrit experienţe personale, mărturii ale
unui vechi mod de viaţă, iar al zecelea, anonim, ridică aceste experienţe la rang de cultură şi le dă valoarea
perenităţii.

Naraţiunea-cadru este răsfirată de-a lungul întregului text şi include cele nouă povestiri.

Incipitul ei fixează coordonatele spaţio-temporale, cadrul întâlnirii povestitorilor, „într-o toamnă aurie", la
Hanu Ancuţei. Interesul ascultătorilor este susţinut între povestiri de promisiunea comisului Ioniţă de a
spune „o poveste cum n-am mai auzit", promisiune neonorată până în final, ceea ce sugerează faptul că
povestea poveştilor este aceea niciodată rostită şi că se acordă tăcerii valoarea absolută a misterului
inaccesibil. Finalul naraţiunii-cadru şi al volumului sugerează ideea de crepuscul al unei civilizaţii, pe care o
salvează însă forţa creatoare a povestirii.

Timpul povestirii este magic, pentru că reconstituie prin forţa cuvântului o lume şi sta sub semnul vârstei de
aur. Cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul povestirii/ al naratorului anonim (autorul), care evocă
nostalgic toamna aurie „într-o depărtată vreme" a tinereţii sale, timpul povestit/ al toamnei aurii când se spun
toate povestirile şi timpul evocat, al celeilalte Ancuţe. în povestirea-cadru, se observă impresia de
atemporalitate:„într-o depărtată vreme, demult". Dar misterul timpului mitic şi fantastic, al ploilor năprasnice şi
al „balaurului negru în nouri", când se porneau poveştile la Hanu Ancuţei, este dezlegat de indici ai timpului
istoric, războiul ruso-turc: „împăratul-alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne". Este utilizată
tehnica homerică a ascunderii unor date spaţio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini ce par să ţină
de fabulos.
Spaţiul povestirii are valoare mitică, imagine a paradisului pierdut: „Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau
fără oprire. [...] Ş-atătea oale au fărâmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. Şi, la
focuri, oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viţei [...]". Belşugul roadelor face posibilă întâlnirea
călătorilor într-un spaţiu unic, iar starea de beatitudine favorizează plăcerea narării. Ospăţul este un ceremonial al
împărtăşaniei, al comuniunii, care mijloceşte ritualul povestirii. Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc
de popas şi de petrecere, ocotitor ca o cetate şi cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe. Valoarea
simbolică a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni din
diverse straturi sociale: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, - era cetate. Avea nişte
ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele. în cuprinsul lui se puteau oploşi
oameni, vite şi căruţe şi habar n-aveai dinspre partea hoţilor". Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolică a graniţelor
între lumea realului şi lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate
şi are chiar rolul unui personaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: „îl simţise şi hanul - căci se înfiora prelung".

Fântâna dintre plopi este a patra povestire şi are ca temă iubirea tragică, iar ca personaj-narator pe
căpitanul de mazili Neculai Isac. Naraţiunea la persoana I, subiectivă (cu focalizare internă) implică două
planuri: reprezentarea evenimentelor trăite în tinereţe (timpul narat) şi autoanaliza faptelor din perspectiva
maturităţii (timpul naraţiunii).

PLANURI TEMPORALE / TIMP ŞI SPAŢIU

Naratorul evocă (mărturiseşte/ se confesează ascultătorilor) o întâmplare trăită de el în tinereţe, în urmă cu
peste douăzeci şi cinci de ani, „pe aceste meleaguri".
În povestire se relatează un singur fapt epic, o tristă poveste de iubire care a avut rol de iniţiere pentru tânărul
de odinioară. Atmosfera povestirii ţine de modul în care naratorul „regizează" o anumită tensiune, suspansul,
pe tot parcursul povestirii, pentru a capta atenţia şi interesul ascultătorilor/ cititorului. Acţiunea se derulează
alert, fiind identificabile toate momentele subiectului.

MOMENTELE SUBIECTULUI
EXPOZIŢIUNEA
Într-o toamnă, Neculai Isac duce vinuri în ţinu¬tul Sucevei şi face popas la Hanu Ancuţei. Plimbându-se călare
pe malul râului Moldova, întâlneşte un grup de ţigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un bătrân
cerşetor, care o alungă fără succes din calea boierului pe Marga, o ţigăncuşă de optsprezece ani.

INTRIGA
Frumuseţea fetei îl tulbură şi le dă celor doi câte un ban de argint.

DESFĂŞURAREA ACŢIUNII
Fata îl caută la han a doua zi pentru a-i arăta ciuboţelele cumpărate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o
noapte la fântâna dintre plopi şi îşi promit o nouă întâlnire de dragoste la întoarcerea lui de la Paşcani, unde
trebuia să-şi vândă marfa. A doua întâlnire la fântână are un final tragic. îndrăgostită, fata îi mărturiseşte că
Hasanache o trimisese la han ca să-1 seducă, iar planul era ca ţiganii să-1 omoare şi sa-i ia banii de pe
marfă.

PUNCTUL CULMINANT
Deşi este conştientă că o vor omorî pentru că i-a trădat, fata îl avertizează asupra pericolului. Tânărul fuge
călare, scapă cu viaţă, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi scoate un ochi.

DEZNODĂMÂNTUL
Însoţit cu făclii de cărăuşii de la han care auziseră strigătele sale, revine la fântâna dintre plopi, unde sângele
proaspăt de pe colacul de piatră este semnul că fata fusese ucisă cu cruzime şi aruncată în fântână.

Autenticitatea naraţiunii este susţinută prin relatarea la persoana I şi prin intervenţia Ancuţei, unul dintre
ascultători, care adevereşte întâmplarea ştiută de la mama ei.

PERSONAJELE
Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neştiutor, dar reprezentarea faptelor este însoţită de
analiza şi condamnarea lor, din perspectiva maturului, din cauza consecinţelor tragice. Acesta foloseşte cuvinte dure
pentruautocaracterizare: „Eram un om buiac şi ticălos. [...] Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri
şi neguţam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi pentru ei călcam multe hotare".
Tânărul Neculai Isac are defectele specifice vârstei: neştiinţa (lipsa experienţei de viaţă) şi nesocotin¬ţa (incapacitatea
de a prevedea urmările faptelor săvârşite). Prima întâlnire cu ţiganii şi cu fata care umblă prin apă în fusta ei roşie este
relatată din perspectiva tânărului, care nu vede capcana în această „întâmplare". Marga nu este, aşa cum afirmă
cerşetorul, „o fată proastă, care n-a ieşit încă în lume", ci se supune grupului, acceptând rolul de momeală pentru tânărul
călător. Comportamentul ei ulterior este imprevizibil pentru îndrăgostitul naiv şi pentru ascultători, care adoptă perspectiva
unică a naratorului subiectiv. Tânărul crede că trăieşte etapele unei idile super-ficiale, dar se vede prins în capcana întinsă
de ţigani. Plăteşte nechibzuinţa sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viaţă tot datorită tinereţii: calităţile fizice şi seninătatea
inconştientă. Dacă ar fi conştientizat valoarea avertismentului fetei (sacrificiul, profunzimea sentimentelor ei), pericolul
în care se afla fata şi ar fi încercat s-o protejeze, şi-ar fi diminuat şansele de salvare. Licărul de conştiinţă se aprinde prea
târziu, iar manifestările lui sunt regretul şi autocondamnarea.
Tânărul este caracterizat în mod indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi.
Portretul fizic al maturului este realizat de la intrarea personajului în scenă (venirea la han), vestimentaţia reflectând
statutul social, indicat şi în formula de adresare folosită de comisul Ioniţă: „Nu eşti domnia ta prietenul meu Neculai Isac,
căpitan de mazili?'". Numele de mazili îl purtau boiernaşii care fuseseră în slujbă la domnie, dar căzuseră în dizgraţie;
erau organizaţi într-un corp militar de rezervă, purtând grade militare, dar fără a îndeplini slujbe active. Aerul demn şi
tragic al căpitanului de mazili se datorează rangului nobiliar şi tristeţii. Venirea lui produce un efect deosebit asupra celor
de la han: „Era un om ajuns la cărunteală, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal".
El povesteşte din dorinţa de a revedea trecutul pentru a-1 înţelege, căci pierderea ochiului îi dă puterea vizionară, ca unui
alt rapsod clarvăzător al trecutului, Homer. Deşi fântâna dintre cei patru plopi nu mai există, „s-a dărâmat ca toate ale
lumi", el o poate vedea. Pentru el, timpul interior s-a oprit într-un prezent etern, când a înţeles că inconştienţa sa
înseamnă vinovăţie.

Frumoasa Marga este însă eroina tragică a acestei poveşti de iubire. Condiţia ei umilă, ţigăncuşă care se lasă folosită de
grupul nomad pentru a-i jefui pe călătorii dornici de aventuri trupeşti, este umanizată şi metamorfozată de puterea
dragostei adevărate. Aflată în situaţia-limită de a se supune legii nescrise a cetei primitive sau de a-1 salva pe bărbatul
iubit, ea alege jertfa de sine. Personaj romantic, acţionează în situaţii excepţionale. Iniţial umilă şi demnă de dispreţ, se
dovedeşte capabilă de gestul nobil al sacrificiului din iubire. Fapta ei o umanizează şi o plasează într-un plan moral
superior faţă de tânărul nesăbuit, de unde şi caracterul etic, exemplar al povestirii. Personajul este caracterizat indirect,
prin fapte, gesturi şi statut social, şi direct, de către personajul-narator care-i realizează portretul fizic: „Sta aproape de
mine, numai în cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară
deodată". Legătura simbolică dintre fiinţa ei şi elementul acvatic este prezentă la fiecare întâlnire cu personajul-narator.
Fata răsare din apă şi va sfârşi în acelaşi element.

SEMNIFICAŢII
Semnificaţia fântânii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care însă nu-i mai protejează pe îndrăgostiţi, fiind
pângărit de vina fiecăruia şi sortit pieirii. Apa fântânii se amestecă .cu sângele, iar în plan simbolic, iubirea cu moartea.

LIMBAJUL PROZEI NARATIVE

Naraţiunea se îmbină cu dialogul şi scurte pasaje descriptive. Relatarea personajului-narator se încheie cu
deznodământul povestirii, dar naraţiunea are un epilog care constă în dialogul ascultătorilor şi în comentariile naratorului
anonim, care înregistrează efectul actului narării asupra povestitorului: întoarcerea spre sine şi în trecut.

MODALITĂŢILE NARĂRII, ORALITATEA

Modalităţile narării prezente în text sunt: relatarea, reprezentarea, povestirea, iar dominanta stilistică
este oralitatea. Relaţia dintre narator şi receptor (ascultători) este strânsă; se utilizează persoana I şi a Ii-a în dialogul
acestora. Ceremonialul povestiriiconstă în faptul că dialogul presupune un sistem de convenţii (apariţia povestitorului,
pretextul care declanşează povestirea, formulele de adresare etc). Naratorul se adresează interlocutorilor într-un mod
ceremonios, adecvat rangului său nobil: „domnilor şi fraţilor, ascultaţi ce mi s-a întâmplat...", iar ascultătorii intervin în final
cu comentarii, întrebări, reflecţii.

REGISTRE STILISTICE
Farmecul zicerii este dat de prezenţa elementelor de limbaj popular („singur ca un cuc"), arhaic („catastih", „mazili),
regional („buiac", „hojma", „imaş", „roşă"). Limbajul personajelor (ţiganii) contrastează cu al naratorului-personaj (boierul),
indicând diferenţa socială şi culturală. Expresivitatea limbajului este dată de frumuseţea metaforei: „Catastihul acelor
vremuri a început să mi se încurce", epitetul de caracterizare: „nări largi, şi ochii iuţi", „răcni răguşit", comparaţia
sugestivă: „Am simţit în mine ceva fierbinte; parc-aş fi înghiţit o băutură tare."

CONCLUZIE
Fântâna dintre plopi este povestire deoarece este o naraţiune subiectivizată (relatare din unghiul povestitorului,
implicat ca protagonist al întâmplării), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic, o întâmplare de dragoste din
tinereţe, de fapt o iniţiere ratată. Se acordă importanţă actului narării, care are ca efect reînvierea unei lumi apuse.
Povestirea se situează într-un plan al trecutului, principala sa caracteristică fiind evocarea. Accentul este pus
pe întâmplări şi situaţii, de unde caracterul etic, exemplar al povestirii. Relaţia narator-receptor presupune: oralitate,
ceremonial, atmosferă.
Hanu Ancuţei este o povestire în ramă pentru că naratorul şi interlocutorii sunt prezenţi în acelaşi spaţiu - hanul, în
acelaşi timp - „într-o toamnă aurie", cadru care prilejuieşte nararea tuturor povestirilor din ciclu.
"
NUVELA
Moara cu noroc de Ioan Slavici

Opera literara “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in perioada marilor clasici (1881) in
volumul de debut “Novele din popor” reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului romanesc.
Operele lui Slavici reflecta lumea rurala transilvaneana dominata de norme patriarhale, de traditie.

Criticul G. Calinescu evidentiaza in “Istoria literaturii romane de la origini pana in present” caracterul
realist al prozei lui Slavici: “…opera este remarcabila. Cu perceptia justa numai cand se aplica la viata
taraneasca, ea nu idealizeaza si nu trateaza cazuri de izolare. Limba e un instrument de observatie excelent
in mediul taranesc”
“Moara cu noroc” este o nuvela realista de facture psihologica, o adevarata capodopera a genului fiind
considerata de criticul G. Calinescu “o nuvela solida cu subiect de roman”
Nuvela este o specie a genului epic , in proza, cu constructie riguroasa, cu un singur fir narativ,
cu personaje putine ce sunt caracterizate succinct in functie de contributia lor la desfasurarea
actiunii, personajul principal este complex si puternic individualizat. Are o intriga riguros construita,
accentul fiind pus mai mult pe personaje decat pe actiune.
“Moara cu noroc” este o nuvela realista prin: tematica – importanta acordata banului, constructia
subiectului si personajelor in relatie cu mediul in care traiesc, prin veridicitatea si obiectivitatea perspectivei
narative, atitudinea critica fata de anumite aspecte ale societatii – dorinta de inavutire, verosimilitatea intrigii si
a personajelor.
Este de asemenea o nuvela de analiza psihologica prin; urmarirea conflictului interior al personajului
principal – Ghita, care trece prin transformari si tensiuni de ordin sufletesc, printr-un process de dezumanizare
treptata.
Titlul nuvelei are valoare simbolica si ironica, norocul asteptat la han devine nenoroc datorita deciziilor
gresite ale personajelor. Se stie ca moara macina grau, dar Moara cu noroc a capatat alta valoare, una
metaforica, devenind un loc in care sunt macinate destine umane.
Tema nuvelei este reprezentata de dorinta de inavutire si consecintele nefaste si dezumanizante ale
acesteia asupra personajelor.
Tema sustine caracterul realist al nuvelei(oglindirea vietii sociale) dar sip e cel psihologic (efectele
nefaste ale dorintei de inavutire in contextual societatii ardelenesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Subiectul
Actiunea nuvelei se desfasoara intr-un spatiu real, transilvanean, in a doua jumtate a sec. XIXI-lea, in
interval de un an, intre doua repere temporal cu valoare religioasa – de la sfantul Gheorghe pana la Pasti.
Structura compozitionala a nuvelei se concentreaza in 17 capitole, fara titlu.
Are o constructie riguroasa cu un subiecxt concentrate, cu deschideri bogate, o structura narativa
complicate si un ritm epic neomogen, cu modificari ale timpului povestirii.
Naratiunea realista se realizeaza la persoana a II-a, din perspective unui narrator omniscient si
omniprezent.
Expozitiunea
Marcheaza inceputul nuvelei prin cuvintele soacrei lui Ghita “omul sa fie multumit cu saracia sa, caci,
daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit” – preceptul moral rosttit de aceasta reflecta
intelepciunea batraneasca, valorile traditionale.
Tot prin vorbele soacrei va fi marcat si sfarsitul nuvelei asigurandu-se astfel o constructive circular a
subiectului.
In acelasi cadru se introduce si personajele, familia lui Ghita formata din Ana sotia sa (nume
predestinate sacrificiului in literature romaneasca- vezi Ana lui Manole, Ana lui Ion), soacra lui si cei doi copii.
Dorinta lui Ghita de a duce un trai mai bun, imposibil pentru postura sa de cizmar ii da acestuia idea
acestuia de a inchiria carciuma de la Moara cu noroc, in speranta ca astfel norocul ii va surade. Astfel Ghita
isi asuma responsabilitatea destinului familiei sale pornind pe un drum fara intoarcere.
In cadrul aaceleiasi etape ne este prezentata locatia morii cu noroc “peste paduri si peste tarini, intr-o
vale departe de lume, loc de odihna si popas pentru drumetii obositi”
Cele cinci cruci ce stau in drumul spre moara, doua de piatra si trei de lemn, sunt semn pentru drumeti
ca locul este binecuvantat.
Simetria incipitului actiunii nuvelei cu finalul acesteia se realizeaza de asemenea prin descrierea
drumului spre moara, acesta devenind in plan simbolic drumul prin viata.
Norocul parea sa-I surada lui Ghita la inceput ce se dovedea a fi priceput si harnic, iar primele semen
ale bunastarii si armoniei in care traia familia nu intarziasera sa apara. “Sambata seara locul se deserta si
Ghita ajungand sa mai rasufle, se punea cu Ana si cu batrana sa numere banii, si atunci el privea la Ana, Ana
privea la el, amandoi priveau la copilasi, iara sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un castig facut cu bine”
 Intriga
Dupa o vreme insa lucrurile incep sa se complice , aparitia lui Lica Samadaul seful porcarilor si al
turmelor de porci din imprejurimi tulbura echilibrul si fericirea familiei si constituie intriga nuvelei.
Desfasurarea actiunii
Aceasta etapa a nuvelei se concentreaza in jurul procesului de instrainare a lui Ghita fata de familia sa,
analizat cu maiestrie de Slavici.
Devine mohorat, violent,, ii plac jocurile crude, primejdioase, are gesture de brutalitate neinteleas afata
de Ana pe care o ocrotise pana atunci, acum Ghita numara singur banii si nu mai mergea la Biserica duminica
alaturi de familia sa.
El devine treptat complicele lui Lica la diverse nelegiuiri: jefuirea arendasului, uciderea unei femei si a
unui copil.
GFhita purta un razboi psihologic cu el insusi, o parte din el isi dorea din ce in ce mai multi bani, alta isi
dorea sa redevina cel de dinainte.
Ulterior Ghita se aliaza cu jandarmul Pintea, fosthot de codru si tovarsa al lui Lica, pentru a-l da pe
acesta in vileag.

Punctul culminant
Coincide cu momentul in care Ghita ajunge pe ultima treapta a degradarii morale si a dezumanizarii, Dispus sa faca
orice pentru a se razbuna, Ghita isi arunca sotia in bratele lui Lica, la sarbatoarea Pastelui, lasand-o la carciuma cu acesta
in timp ce el merge la Pintea sa-l anunte ca Lica are asupra lui banii furati. Dezgustata de lasitatea lui Ghita care se
indepartase de ea si de familie, Ana I se daruieste lui Lica, deoarece Lica “e om”, pe cand Ghita “nu e decat o muiere
imbracata in haine barbatesti”. Cand se intoarce si realizeaza ce s-a intamplat Ghita o ucide pe Ana , iar el la randul lui
este ucis de Raut, din ordinul lui Lica care banuia ca l-a tradat lui Pintea. Ca sa mascheze crima acesta da foc morii.
Deznodamantul
Este unul de natura tragica. Pentru a nu cadea viu in mainile lui Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un
copac. O sinucidere demna de un om aspru si neinfricat.
Finalul este unul moralizator fiindca “sanctionarea drastica a protagonistilor este pe masura faptelor savarsite” –
Pompiliu Mircea
Finalul nuvelei surprinde cuvintele vorbele soacrei ce pune totul pe mana destinului “simteam eu ca nu are sa iasa
bine, dar asa le-a fost dat- si pleaca mai departe alaturi de copii”
Zugravind magistral drumul parcurs de Ghita de la cizmarul modest la carciumarul hapsan, Slavici arata
consecintele distrugatoare ale setei de imbogatire si efectele dezumanizante ale acesteia asupra omului.

CARACTERIZAREA PERSONAJELOR
LICA
Desi nuvela urmareste destinul tragic al lui Ghita, care indemnat de avaritate si de dragostea de bani ajunge sa
piarda totul, Lica este personajul care rastoarna intreaga desfasurare a actiunii.
Lica este individualizat printr-un portret realizat in mod direct(caracterizare directa) de catre autor, intr-o maniera
realista, prin utilizarea tehnicii detaliului, notarea amanuntului semnificativ: “Lica era un om de treizeci si sase de ani, inalt,
uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese impreunate la mijloc. Lica era porcar,
insa dintre cei care poarta camasa subtire si alba ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint si bici de carmajin”
El intruchipeaza personajul antagonic, la aparitia caruia intreaga actiune a nuvelei degenereaza. El influenteaza
viata lui Ghita si a intregii sale familii, atragandu-l pe acesta in afaceri necurate.
Autorul realizeaza de asemenea si caracterizarea morala a lui Lica “Samadaul e nu numai un om cu stare, ci mai
ales un om aspru si neindurat, care umbla mereu calare, stie toate infundaturile, cunoaste pe toti oamenii, dar mai ales pe
cei rai.”
Dintre toate acestea reiese caracterul demonic al personajului, latura sa negativa si forta sa distrugatoare.
Sosirea lui Lica este intotdeauna insotita de un aer incordat si de o neliniste permanenta a celorlalte personaje.
Prin caracterizarea indirecta, adica prin intermediul concluziilor ce le putem trage din actiunile lui Lica, putem
semnala aceleasi trasaturi de om rece si primejdios.
Lica facuse un obicei din a ucide oameni, lucru ce nu il deranja prea mult si nu il preocupa.
Latura sa de om rau vine si din meseria sa, aceea de sef al porcarilor, ce ii cerea sa impuna respect si sa
starneasca frica pentru a nu fi inselat.
Latura sa demonica il insoteste pana la deznodamantul tragic al nuvelei cand arata din nou tarie de caracter cand ii
porunceste lui Raut sa-l ucida pe Ghita si sa dea foc morii, dar si un strop de nebunie cand se sinucide intr-un mod
sinistru si infricosator.
GHITA
Ghita este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al carui destin ilustreaza consecintele nefaste ale
setei de inavutire. Complexitatea si “capacitatea de a ne surprinde in mod convingator” fac din Ghita un personaj “rotund”.
Personajul evolueaza de la tipicitate, sub determinare sociala (carciumarul dornic de avere), la individualizare, sub
determinare psihologica si morala.
El parcurge un traseu sinuos al dezumanizarii, cu framantari sufletesti si ezitari. Ezita intre cele doua cai simbolizate de
Ana (valorile familiei, iubirea, linistea colibei sale) si Lica (bogatia, atractia malefica a banilor).
Se dovedeste a fi slab in fata incercarilor si tentatiilor si sfarseste tragic.
Moara cu noroc
de Ioan Slavici
Autor
Ca scriitor, Ioan Slavici apartine epocii marilor clasici (1870-1890) alaturi de Mihai Eminescu, I.L.Caragiale,
Ion Creanga si Titu Maiorescu. Cele mai reprezentative nuvele ale sale sunt “Popa Tanda”, “Budulea Taichii”,
“Moara cu noroc”,”Padureanca”,etc.
Geneza operei
Opera “Moara cu noroc” are ca an de aparitie anul 1881, publicata in volumul “Novele din popor”. Titlul
volumul sugereaza specia liteara a operelor cuprinse si tema de inspiratie: viata sociala, rurala,apartinand
perioadei marilor clasici si curenutului literar realism. In mod veridic, realitatea apasatoare a schimbarii si
transformarii umane este surprinsa in proza incercarea de moralizare specifica lui Slavici, dar fara a
infrumuseta in vreun fel soarta personajelor.
Ipoteza
Opera literara “Moara cu noroc” apartine genului epic, iar ca specie literara este o nuvela psihologica.
Nuvela este specia literara a genului epic in proza, avand dimensiuni cuprinse intre povestire si roman in care
conflictul este puternic, iar accentul cade pe conturarea personajului.
Teorie
Nuvela psihologica este tipul de nuvela axat pe conflictul interior al personajului in care actiunea urmareste
declinul acestuia sub aspect moral si spiritual.
Ca si caracteristici, nuvela psihologica surprinde personaje din toate mediile sociale: negustori, targoveti,
hangii, porcari, tarani, etc. Se urmareste dezumanizarea personajului influentat de bani sau dorinta de
imbogatire. Apar ca motive literare: banul, averea, mostenirea. Se urmaresc stari sufletesti si trairi aparte:
frica, alienarea, erosul, obsesia, toate surprinse prin procedeul analizei psihologice, ca mijloc de investigare a
psihologiei umane. Conflictul interior este puternic si surprins in opera in detrimetul celui exterior. Deobicei, se
realizeaza valorificarea morala a textului de analiza psihologica.
Elemente ale realismului prezente in opera sunt tema de inspiratie, viata sociala, surprinderea diferitelor
categorii sociale, punandu-se in evidenta conflictul dintre ele. Personajul este vazut in evolutie realizandu-se o
analiza psihologica a acestuia. Este surprins un mediu social caracterizat sub toate aspectele, in care
personajul isi gaseste locul si propriul destin. Apare degradarea individului si tema de inspiratie prezinta o
realitate neinfrumusetata in care limbajul joaca un rol esential.
Semnificatia titlului
Titlul operei, din punct de vedere morfologic este alcatuit din doua substantive comune. In sens denotativ,
face referire la un spatiu amenajat pentru a se macina cereale si sansa. In sens conotativ, titlul ilustreaza in
primul rand, ironia naratorului pentru soarta personajului principal. Locul luat in arenda, o fosta moara
transformata in han ar trebui sa aduca prosperitatea celui care se muta acolo, insa norocul in acel loc nu si-l
face hangiul ci ii este impus de catre Samadau. Deci, moara cu noroc, este un loc nefast care datorita
influentei negative exercitate in special de Samadau, isi va pune amprenta si asupra personajului principal
care parcurge toate treptele decaderii.
Tema operei
Tema, specifica nuvelei psihologice o constituie dezumanizarea sub influenta nefasta a banului. In cele 17
capitole se urmareste caderea continua sub aspect moral si spiritual a personajului literar Ghita, surprinsa si
prin intermediul conflictului interior. Opera are o circulara, simetrica si atrage toate personajele intr-un conflict
major.
Momentele subiectului
Expozitiunea prezinta carciuma de la Moara cu noroc ca fiind asezata la rascruce de drumuri, izolata de
restul lumii, inconjurata de pustietati intunecate. Descrierea drumului care merge la carciuma si a locului in
care se afla este prezentat in expozitiune. Ghita se dovedeste harnic si priceput la inceput, iar primele semne
ale bunastarii nu intarzie sa apara.
Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul la Moara cu noroc, un personaj carismatic, seful
porcarilor si al turmelor de porci din imprejurimi care tulbura echilibrul familie. El isi impune inca de la inceput
regulile, iar Ana, nevasta lui Ghita intuieste ca acesta este un “om rau si primejdios”. Cu toate ca isi da seama
ca Lica reprezinta un pericol pentru el si familia lui, Ghita nu renunta datorita ideii de a se imbogati.
Desfasurarea actiunii cuprinde faptele si intamplarile textului. Mai intai, Ghita isi ia toate masurile de aparare
impotriva lui Lica: merge la Arad sa-si cumpere doua pistoale, doi caini si angajeaza o sluga. Insa din
momentul aparitiei lui Lica, incepe procesul de instrainare a lui Ghita fata de familie. Devine tot mai irascibil,
nu mai zambeste ca inainte, iar pe sotia lui o cam batea. La un moment dat, Ghita incepe sa regrete ca are
familie si copii pentru ca nu-si poate asuma total riscul imbogatirii alaturi de Lica. Datorita generozitatii
Samadaului, starea materiala a lui Ghita se imbunatateste, doar ca Ghita incepe sa se obisnuiasca cu raul. El
isi indeamna sotia sa joace cu Lica, aruncand-o definitiv in bratele lui si ajunge sa fie implicat in furtul de la
arendas si in uciderea unei femei si un copil. Retinut de politie, i se da drumul acasa numai pe “chezasie”.
Prin faptul ca jura stramb la proces, acoperindu-i nelegiuirile lui Lica, Ghita devine complice la crima.
Hotaraste sa-l parasca pana la urma cu ajutorul lui Pintea, insa nu este sincer nici cu el, oferindu-i dovezi
despre vinovatia lui doar dupa ce-si va putea opri jumatate din bani.
Punctul culminant este atunci cand Ghita ajunge pe ultima treapta a degradarii morale si in momentul in
care vrea sa se razbune pe Lica isi arunca sotia in bratele acestuia. Spera pana la sfarsit ca sotia lui va
rezista tentatiei, dar dezgustata de lasitatea sotului ei i se daruieste lui Lica tot in mod de razbunare. Cand isi
da seama ca sotia lui, Ana, l-a inselat, o ucide. La randul lui, Ghita este ucis de Raut, din ordinul lui Lica, iar el
pentru a nu cadea in mainile lui Pintea se sinucide izbindu-se cu capul de un copac.
Deznodamantul cuprinde sfarsitul actiunii. Un incediu distruge carciuma de la Moara cu noroc in noaptea de
Pasti si singurele personaje care supravietuiesc sunt batrana si copii.
Incipit si final
In incipit, personajul secundar mama lui, Ana (batrana) povesteste despre faptul ca nu banii conteaza ci
linistea sufleteasca, dar nu se baga in viata tinerilor, lasand totul in voia destinului. Ea defapt simtea frica de
schimbare, de ceea ce va urma, mentionand “mi-e greu sa parasesc coliba in care mi-am petrecut viata…ma
cuprinde un fel de spaima”, dar nu-si paraseste copiii si incearca sa se obisnuiasca cu ideea “si-mi vine sa rad
cand mi-o inchipuiesc ca circiumarita”. Inceputul este simetric cu finalul deoarece se regaseste in aceeasi
ipostaza.
Finalul este reprezentat de reluarea incipitului prin faptul ca batrana pune seama intamplarilor pe voia sortii si
a destinului care isi urmeaza cursul. Batrana se regaseste din nou la Moara cu noroc, impreuna cu copiii, dar
de data asta regretand situatia in care se afla.
Personajele operei si caracterizare sumara
Personajele operei nu sunt numeroase, dar se observa evolutia lor.
Ghita este personajul principal al carui statut social moral se schimba pe parcursul nuvelei. La inceputul
operei, apare in ipostaza de cizmar cinstit, dar sarac, dornic de a se imbogati, ca urmare devine hangiu. La
inceput apreciat datorita onestitatii, dar dominat de obsesia banului in continuare. Se transforma astfel
caracterial in tipul parvenitului, omul care decade atat spiritual cat si sufleteste, nuvela urmarind degradarea
morala in toate etapele. Ultima ipostaza a decaderii il infatiseaza ca sot ucigas al propriei sotii. Dominat de
frica, de obsesia pentru bani, fiind exploatat moral de Samadau, personajul se contureaza in mod realist, tipic
nuvele psihologice.
Lica Samadaul, personaj secundar al nuvelei evolueaza liniar pe parcursul operei. Statutul initial de
“samadau”, sef al porcarilor, ii confera puterea de a guverna afacerile cu porci cinstite si necinstite din campia
Aradului. Personajul se contureaza caracterial, bun cunoscator al psihologiei umane, cel care poate manipula,
cunoscand slabiciunile celorlalti. Barbat de vreo 36 ani, ochi verzi cu privire agera, camasa alba cu floricele si
scrobita care-si indeamna calul cu un bici si carmajin, cu coada incrustata, impresionata usor. Finalul nuvelei
il aduce in aceeasi ipostaza, de hot, talhar si scrimina demn insa in fata sortii pe care si-o poate singur calauzi
spre actul final al mortii pentru a nu da satisfactie legii. Format in nelegiuire, va muri cu ea in suflet.
Ana, personaj secundar, este regasita la inceputul operei in ipostaza de mama si sotie iuibtoare, femeie care
isi asculta orbeste sotul fara a-l contrazice. Schimbarea existentei vine odata cu mutarea la han, unde, la
inceput, conduce afacerea alaturi de sotul ei. Frumoasa, mladioasa, dornica de iubire se bucura alaturi de
Ghita de noua conditie. Odata cu aparitia Samadaului, este atrasa de barbatul impunator pe care il vede
diferit de sotul ei. Perpectia se contureaza tot mai mult cand Ghita incepe sa se instraineze si spaimele lui ies
la iveala. Sotul se transforma atunci in muierea in haine de barbat datorita faptului ca Ana il desconsidera. La
randul sau, cade in capcana Samadaului si atractia fata de el ii este fatala. Statutul final o indica fiind o sotie
adulterina decazuta din punct de vedere moral si parcurgand acelasi traseu alaturi de sotul ei. Pentru a nu fi
umilita mai mult, este ucisa de Ghita, incapabil sa infrunte adversarul. Ultimele momentente ale femeii o arata
agatata cu unghiile de fata Samadaului ca intr-un gest de revolta, dar si de admiratie pentru barbatul care a
distrus-o.
Batrana, mama Anei, este personaj secundar al operei, considerat un alterego al naratorului. Femeia
reprezinta intelepciunea populara , vocea experientei care nu crede in rau si care in mod simetric in prolog si
epilog reia motivul destinului. Ca o umbra, ii insoteste pe cei doi tineri fiind constienta ca Dumnezeu le va
calauzi pasii. Din pacate, nu percepe schimbarea negativa a fetei si generelui ei, finalul surprinzandu-i
aceeasi inocenta prin care considera ca hotii sunt vinovati de soarta lor.
Moduri de expunere
Modurile de expunere au rol complex. Dialogul contribuie la caracterizarea personajelor, iar descrierea ofera
o imagine a reperelor spatio-temporale.
Limbajul
Limbajul este regional, popular si arhaic. In text exista zicale si proverbe (mai ales ale batranei) la inceput si
la sfarsit.
Concluzie
In concluzie, opera literara “Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvela psihologica deoarece are
trasaturile unei vieti de familie si importanta banului.
Opinie
In opinia mea, textul impresioneaza prin faptul ca personajul principal, Ghita, parcurge absolut toate treptele
decaderii.
……………

Tema acestei nuvele o constituie urmarile negative, consecintele nefaste, pe care setea de
imbogatire le are asupra vietii sufletesti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se afla
convingerea autorului ca goana dupa bani zdruncina tihna si amaraste viata omului, genereaza numeroase
rele, iar in cele din urma duce la pierzanie.
Compozitia nuvelei este clasica, conflictul se desfasoara liniar si ascendent, faptele fiind distribuite in
cele 17 capitole, respectandu-se ordinea cronologica a desfasurarii lor. Unitatea intregului, a feliei de viata
autentica este sugerata de cuvintele batranei, cu care se inchide si se deschide cartea (“Omul sa fie multumit
cu saracia sa, caci daca e vorba, nu bogatia ci linistea colibei tale te face fericit”, “Simteam eu ca nu are sa
iasa bine; dar asa le-a fost dat”).
Saracia, pretuita de Slavici in alte nuvele pentru puterea ei miraculoasa de a mentine echilibrul
sufletesc al omului, linistea vietii lui, devine la inceputul nuvelei “Moara cu noroc” motiv de puternice
framantari, dand lui Ghita un sentiment de inferioritate. El identifica saracia cu lipsa de demnitate si doreste
sa se imbogateasca nu pentru a trai bine, ci pentru a fi cineva, pentru a fi respectat. Nemultumit de conditia sa
sociala, el simte ca ar putea face si altceva, mai rentabil, decat sa carpeasca cizmele satenilor. Si, in ciuda
rezervelor exprimate de soacra sa (care intruchipeaza in nuvela intelepciunea varstei si a experientei) se
hotaraste sa abandoneze linistea colibei din sat si sa ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc. La inceput
totul mergea bine si viata era prospera. Momentul intrigii, ce declanseaza conflictul si intreaga desfasurare a
actiunii il constituie aparitia la Moara cu noroc a lui Lica Samadaul, stapan temut al acestor locuri. Ana,
nevasta lui Ghita, cu un simt feminin caracteristic, intuieste ca Lica este “om rau si primejdios”. In sinea lui, si
Ghita avea aceeasi banuiala, dar intelege ca pentru a ramane la Moara cu noroc trebuie sa devina omul
Samadaului. Conflictul psihologic se amplifica treptat, pe masura ce Ghita intra in mecanismul necrutator al
afacerilor necinstite ale lui Lica. Stapanit de setea de bani, Ghita se va instraina treptat de Ana si se va lasa
manevrat de Lica, devenindu-I complice. Depune marturie falsa la proces in legatura cu omorul si jaful din
padure, scapandu-l pe Samadau de pedeapsa binemeritata a legii.
De acum, prabusirea lui Ghita este inevitabila. Eroul este aprins de setea de razbunare, dupa ce Lica
il necinsteste si in viata familiala. Astfel, Ghita se hotaraste sa-l dea prins pe Lica jandarmului Pintea. Cei doi
se hotarasc sa-I intinda o cursa, aruncand-o pe Ana drept momeala. Dar onoarea familiei sale este din nou
stirbita, iar Lica scapa fara sa fi fost dovedit vinovat.
Intorcandu-se la Moara cu noroc, Ghita isi ucide sotia si este, la randul lui, ucis din comanda lui Lica.
Adept al unei morale intransigente, Slavici isi pedepseste exemplar toate personajele nuvelei amestecate in
afaceri necinstite: arendasul este pradat si batut, femeia cea tanara, banuita de Lica a avea “slabiciune de aur
si de pietre scumpe” este asasinata prin sufocare, Buza-Rupta si Saila-Boarul sunt osanditi pe viata; iar Lica
se sinucide izbindu-se cu capul de un stejar uscat. Iar pentru a purifica locul afacerilor necurate un incendiu
mistuie carciuma.
Surprinzand viata si moravurile unei lumi, Slavici creeaza personaje complexe si verosimile, al caror
destin este dirijat de puterea de seductie a banilor. Ele sunt la inceput personaje antitetice, care evolueaza
paralel, devenind complementare. Analiza psihologica, monologul si dialogul, faptele si gandurile
protagonistului, opiniile celorlalte personaje, dezvaluie procesul devenirii lui Ghita, tragismul vietii lui. Om
onest la inceput, el este incpabil sa reziste tentatiei de a se imbogatii dupa ce se muta la Moara cu noroc.
Ghita va deveni complice si partas la faptele necinstite ale Samadaului, sub inraurirea caruia prabusirea sa
morala este inevitabila. Autorul surprinde, cu real talent de analist, framantarile lui Ghita, oscilatiile de lumina
si umbra, momentele de insingurare, dar si cele de omenie cand isi aduce aminte de nevasta si copii, macinat
de remuscari. Fricos si las, el se implica tot mai mult in faptele marsave puse la cale de Lica. Jura fals la
judecata, iar dezumanizarea sa se manifesta in toata amploarea. De la complicitate la crima nu a mai ramas
decat un pas. Ghita cade invins de propriul sau destin, caci patima de bani nu poate fi stapanita.
Ana, prin destinul ei tragic, este o victima a incapacitatii sale de a se raporta la simtul masurii si al
echilibrului in tot ceea ce intreprinde. Cu o intuitie deosebita, ea isi da seama de la inceput de firea ticaloasa
si patimasa a lui Lica si isi avertizeaza sotul. Facand din bani o unica pasiune, Ghita refuza sa mai comunice
sincer cu sotia sa. Ana, lipsita de sprijinul moral al sotului, si indemnata tot de el, “simti tragere de inima
pentru Lica”.
In prezentarea evolutiei Anei, Slavici se dovedeste un fin cunoscator al psihologiei feminine. Cand ea
era supusa acestui zbucium sufletesc, se mai afla la varsta la care cantecul si jocul nu dispar inca, facand-o
capabila de emotii, simtaminte si vibratii pure. Tradarea barbatului nu este pentru ea un gest necugetat, un
capriciu superficial. Cand iubirea pentru Ghita dispare, in sufletul Anei se aprinde dispretul. Ultimele zvacniri
din final, cand este ucisa, sugereaza ura si dispretul pentru Ghita, setea de razbunare si patima pentru Lica.
Lica Samadaul exercita asupra tuturor o dominatie fascinanta. El este un erou unic in literatura
noastra prin chipul sau demonic (“Tu nu esti om Lica, ci diavol”).
Slavici il caracterizeaza indirect, prin apartenenta la acea categorie a pastorilor, specifica economiei
ardelenesti din vremea sa. In aceasta categorie, Samadaul ocupa un loc aparte, fiind: “om cu stare, care
poate sa plateasca grasunii pierduti ori pe cei furati”. Lica este individualizat printr-un portret fizic alcatuit din
trasaturi caractersistice: “un om ca de 36 de ani, inalt, uscativ si supt la fata cu mustata lunga, cu ochi mici si
verzi si cu sprancenele dese si impreunate la mijloc”. Autoritate suprema, stapan al locurilor, este un caracter
plin de contradictii, fiind darz si hotarat, dar in acelasi timp, sadic si amenintator sau cu izbucniri de autentica
duiosie. El se caracterizeaza prin faptele savarsite si prin impresiile ce le lasa asupra celorlalte personaje.
Asprimea de om primitiv a lui Lica este insa asociata cu un fel de noblete salbatica; el este generos cu cei ce-l
sprijina in afaceri iar la petreceri devine vesel si bun.
Prin personalitatea sa puternica, Samadaul are asupra celorlalti efecte catastrofale. In final va cadea
si el, atingand calea sinuciderii.
Spre deosebire de scriitorii dinaintea lui, Slavici nu impune personajelor o comportare rigida, dictata
de prejudecati, ci le da libertatea de a se manifesta, in imprejurarile in care le pune viata, dupa propriile
indemnuri, dupa imperativele sufletului lor. Ni se releva astfel, nu numai caractere gata formate, ci si felul in
care ajung oamenii sa fie asa cum sunt. A creea personaje prin care sa arati ca, asupra predispozitiilor
psihice innascute, societatea in care traiesc si intamplarile vietii lor exercita influente ce le transforma
caracterul reprezinta pentru vremea lui Slavici o noutate in literatura romana si un punct avansat al aplicarii
metodei realiste in arta literara. Scriitorul pune accentul pe evolutia artistica a personajelor epice, acordand o
atentie deosebita evenimentelor aflate in legatura directa cu personajele, precum si interventiei lor nemijlocite
in desfasurarea intamplarilor.
Slavici nu infrumuseteaza cu nimic viata personajelor sale, fiind un observator fara partinire, cu spirit
realist desavarsit.
In conceptia autorului viata fiecarui personaj este vazuta ca un destin propriu, care oricum se va
implini. De aceea el nu se simte in nici un fel obligat sa explice nimic, ci numai sa descrie cat mai fidel
intamplarile ce il imping pe fiecare personaj pe drumul destinului (“simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa
le-a fost data”).
Definitorie pentru arta realizarii personajelor la Slavici este o mare putere de interiorizare. Aceasta a
facut ca eroii sai sa fie infatisati in zbuciumul lor launtric, nu numai in manifestarile lor exterioare.
Originalitatea artei portretistice consta in faptul ca personajele au insusiri numeroase, pozitive si negative, cu
vointa si slabicini, se comporta asemeni unor fiinte reale. Desi portretul fizic este concis, redus la esential,
accentul cade pe adjectivele cu rol de epitet caracterizator (“Ana era inteleapta si asezata… Ana era tanara si
frumoasa, Ana era frageda si subtire, Ana era sprintena si mladioasa”).
Scriitor obiectiv, Slavici da o mare atentie felului in care se exprima personajele. Dialogurile, fiind
reflectari ale intimitatii omului, au o mare putere de caracterizare psihica. Remarcabile sunt insa si expresiile,
zicatorile si proverbele.
Povestea lui Harap –Alb
de Ion Creanga
Povestea lui Harap-Alb este un basmu cult publicat in revista Convorbiri literare la
1. August.1877 si apartine celui mai de seama narator din Epoca Marilor Clasici- Ion Creanga.
Prin scrierile sale Ion Creanga se inscrie in realismul taranesc deoarece remarcabilul povestitor s-a inspirat
din inepuizabila comoara a literaturii populare.
Definitia data basmului de marele critic G. Calinescu „o oglindire a vietii in moduri fabuloase” incadreaza
Povestea lui Harap-Alb printre capodoperele genului.
Basmul cult este specia genului epic, in proza, cu personaje numeroase, simbolice, cu o
actiune ampla implicand fabulosul, supranaturalul care infatisaza parcurgerea unui drum initiatic de
catre erou.
Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza Povestea lui Harap-Alb in specia literara basm cult,
mentionam:
=>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate
=>intalnim motive specifice basmului -calatoria initiatica a eroului, dorinta acestuia de a ajunge imparat, probe
, obstacole la care acesta este supus;
=>stilul folosit de autor este unul elaborat imbinand naratiunea cu descrierea si dialogul
=> personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii – antagonistul – Spanul, ajutoarele
fantastice -calul, Sfanta Duminica, cei cinci tovarasi –Setila, Gerila, Flamanzila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila,
donatorii – albinele, furnicile.
=>avand ca sursa de inspiratie basmul popular intalnim formule tipice basmului (initiale, mediane si finale).
Prin intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o conventie potrivit careia in basm totul
este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin formula de final.
Basmul, inclusiv cel cult, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la inceput pana la
final cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate conventiile ei.
Tema basmului este reprezentata de lupta dintre bine si rau. In plus, in aceasta opera, Creanga evidentiaza
formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza.
Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila,
Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi
pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in
calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Reperele spatio-temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut: „Amu cica
era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al
fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un
taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila,
fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul,
regina albinelor, regina furnicilor.
Compozitia basmului -actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de
echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si
revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o
scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni
imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea
daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il
va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina
sa accepte tovarasia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel
porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din
urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise
numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate
din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata
Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea
Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face
pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina
furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al
basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor
acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult.
Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb:
„Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de formula initiala:
„Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa
accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile
neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi,
imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are
bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu inceputul ca intr-
o rima.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau.
Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap”,
care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta
l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la
varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii aduc
foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat
inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de
prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta
la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de
experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o
constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o
intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de
unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena
semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de
fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste
ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept
consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui
Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa
hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca
aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si
astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un
prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii
demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum
iti oferi celor din jur ajutorul.
Viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin tema, cat
si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este
un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are
niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a
sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se
maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin
crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale
autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e
pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”
Povestea lui Harap-Alb,
de Ion Creangă

Pasiunea lui Ion Creangă pentru literatura populară a făcut posibilă scrierea unor basme în care autenticitatea
folclorică se îmbină în mod miraculos cu plăsmuirea artistică a realităţii, fantasticul fiind umanizat şi puternic
individualizat. Povestea lui Harap-Alb a apărut la 1 august 1877, în revista junimistă „Convorbiri literare”, fiind
apoi reprodusă de către Mihai Eminescu în ziarul „Timpul”.

Povestea lui Harap-Alb se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult, deoarece are un
autor identificat, pe Ion Creangă.

Fantasticul
Fantasticul este construit prin împletirea elementelor realiste cu cele fabuloase, ca specific ancestral
(străvechi) al basmelor, însă, în această proză narativă, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea
realistă a satului moldovenesc, de unde reiese şi originalitatea a acestei creaţii. Personajele sunt reale şi
fabuloase, iar relaţia acestora cu protagonistul reflectă sprijinul acordat pentru învingerea răufăcătorilor
(personaje antagoniste) şi se numesc donatori (eroi supranaturali care-i oferă un obiect miraculos pentru a-l
ajuta la nevoie) sau ajutoare/mistagogi (personaje năzdrăvane care-l sprijină necondiţionat).
Protagonistul (personajul principal) este în conflict cu antagonistul (personajul malefic / răufăcătorul /
antieroul) şi iese totdeauna învingător în lupta privind cultivarea valorilor morale şi spirituale ancestrale ale
poporului român. Formulele iniţiale, mediane şi finale, precum şi obiectele miraculoase argumentează, alături
de îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi descrierea, specia literară a basmului cult.
Povestea lui Harap-Alb poate fi şi un bildungsroman, întrucât fiul craiului evoluează de la adolescentul naiv,
cu încredere excesivă în propriile calităţi, la tânărul chibzuit şi destoinic, maturizat prin depăşirea tuturor
piedicilor ivite în cale şi neapărat necesare dobândirii experienţei de viaţă.

Semnificaţia titlului
Semnificaţia titlului „Harap-Alb” reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână:
„Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-l
trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi
schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: „D-acum înainte să ştii că te
cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu”.
Numele este un oximoron, având sensul de „rob alb”, deoarece „harap” înseamnă „negru, rob”. Devenit sluga
Spânului, îşi asumă şi numele Harap-Alb pe care i-l dăduse acesta, dovedind în acelaşi timp loialitate şi
credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-ţigan (până la jumătatea secolului al
XIX-lea în Moldova şi Ţara Românească ţiganii erau robi), deşi era alb, ajungând în cea mai umilă ipostază
umană.
Construcţia şi momentele subiectului
Ca în orice basm, acţiunea se derulează linear, cu eroi şi motive populare, iar ca modalitate narativă, incipitul
este reprezentat de formula iniţială tipică: „Amu cică era odată...”. Povestea lui Harap-Alb este însă un basm
cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient
(heterodiegetic). Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu planul real, armonizând eroii fabuloşi
cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin
absenţa mărcilor formale ale naratorului şi focalizarea „din spate” sau focalizare zero.

Acţiunea
Acţiunea reliefează conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul
evidenţiază triumful valorilor pozitive asupra celor negative, toate aceste elemente fiind specifice basmului.
Expoziţiunea
Expoziţiunea reflectă fabulosul, prin plasarea acţiunii într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul
lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic
şi a spaţiului imaginar nesfârşit: „Amu cică era odată într-o ţară” un crai care avea trei feciori şi un singur „frate
mai mare, care era împărat într-o ţară mai îndepărtată”, pe nume Verde Împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră
de multă vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare era „tocmai la o
margine a pământului”, iar fratele mai mic trăia „la altă margine”. În acest cadru spaţio-temporal mitic se
derulează - într-o înlănţuire cronologică - întâmplările realiste şi fabuloase în care sunt implicate personajele
basmului.
Verde Împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită „grabnic pe cel mai vrednic” şi viteaz dintre fiii săi, ca să-i
urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la încercare, pentru a vedea care dintre feciori „se
simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca aceea”, craiul se îmbracă într-o piele de urs
şi se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care,
dezamăgit de neputinţa lor, rosteşte moralizator, „nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine”, ceea
ce evidenţiază elementele realiste ale basmului.
Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină „să plângă în inima sa”. O bătrână îi cere
pomană şi, după ce fiul craiului o miluieşte cu un ban, îl sfătuieşte să ceară tatălui său „calul, armele şi
hainele cu care a fost el mire”, deşi acestea sunt într-o stare degradată, apoi să pună o tavă cu jăratic în
mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni „la jăratic să mănânce”. Urmând întocmai sfaturile babei,
mezinul pleacă la drum, luând carte din partea tatălui şi, prin dreptul podului, „numai iaca îi iesă şi lui ursul
înainte”.
Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în dar,
împreună cu sfatul ca în călătoria lui să se ferească „de omul roş, iară mai ales de cel spân”. Ca trăsături ale
basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei, care fac posibilă depăşirea primei probe
de către eroul principal. Podul este simbolul trecerii de la adolescenţă spre maturitate, de la o etapă
existenţială la alta, traversarea fiind posibilă într-un singur sens, fără putinţă de întoarcere. Preţuirea valorilor
morale străvechi este ilustrată de hainele, armele şi calul cu care craiul fusese mire, semnificând faptul că
eroul moşteneşte experienţa spirituală a tatălui.
Intriga
Intriga se defineşte, mai ales, în planul real al întâmplărilor. Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul
continuând cu formule mediane tipice, „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă” până când
întâlnesc în codru „un om spân” care se oferă drept „slugă la drum”. Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia
oară spânul îi iese în cale „îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos” tocmai când fiul craiului se rătăcise prin
codrii întunecoşi.
Se poate identifica aici motivul labirintului, încrucişarea încurcată a cărărilor presupune capabilitatea
drumeţului de a găsi calea cea bună, ieşirea la lumină. Deprins să urmeze sfatul părintelui său, acela de a nu
se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi, el se gândeşte că „aiasta-i ţara spânilor”
şi-l angajează drept călăuză. În această secvenţă narativă este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe
povestirea şi descrie codrii deşi şi întunecoşi, ce conturează un peisaj de basm.
Ajunşi la o fântână care „nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”, Spânul
intră înăuntru, umple plosca, apoi îl îndeamnă pe fiul craiului să coboare şi el ca să se răcorească. Tânărul îl
ascultă pe Spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-l ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul
despre el, „cine eşti, de unde vii, şi încotro te duci”, acolo îi vor putrezi oasele.
Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură „pe ascuţişul paloşului” că va fi sluga supusă a Spânului, care se
va da drept nepotul împăratului şi că va păstra taina „până când va muri şi iar va învia”, anticipând astfel
finalul basmului, procedeu numit prolepsă. Spânul îi dă voinicului numele Harap-Alb, care-l va sluji cu
loialitate, respectându-şi jurământul făcut. Motivul fântânii situate în interiorul labirintului simbolizează taina
naşterii/renaşterii protagonistului care capătă o nouă identitate: înăuntrul puţului a intrat feciorul de crai şi a
ieşit sluga Spânului, pe nume Harap-Alb.

Desfăşurarea acţiunii
Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea celor doi eroi la palatul împăratului Verde, unde Spânul se dă
drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la grajduri, să aibă grijă de cal,
că altfel va fi „vai de pielea ta”, dându-i şi o palmă - „ca să ţii minte ce ţi-am spus”-, că altfel „prinde mămăliga
coajă”. De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou
ca slugă a Spânului până la împărăţia unchiului său, naratorul obiectiv sugerând numai că aceasta s-a
efectuat.
Secvenţa narativă
Secvenţa narativă care ilustrează şederea la curtea Împăratului Verde este structurată în mai multe episoade
înlănţuite, care, ca în orice basm, se constituie în tot atâtea probe fabuloase la care este supus protagonistul,
într-o zi, având la masă „nişte salăţi foarte minunate”, care se obţineau cu multă greutate, Spânul îi
porunceşte slugii să-i aducă acele bunătăţi din grădina ursului.
Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească
misiunea şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile, când împăratul îi arată Spânului
nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i aducă „pielea cerbului cu cap cu tot, aşa
bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”.
Din nou, Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau nestematele şi
să le ducă Spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă. Prin urmare, ca în orice basm, eroul
principal are ca ajutoare (personaje năzdrăvane care-l sprijină necondiţionat) pe cei mai buni prieteni, calul
fabulos şi Sfânta Duminică. De altfel, fiecare dintre aceşti doi eroi poate avea şi rol de mistagog (care îndrumă
neofitul, maestru spiritual), aşa cum se relevă în unele exegeze (interpretări) literare .
După un timp, împăratul dă un ospăţ în cinstea nepotului său, la care invită împăraţi, crai, voievozi „şi alte feţe
cinstite”. În timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre fata împăratului Roş, Spânul îi porunceşte lui
Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această tânără, că altfel „te-ai dus de pe faţa pământului”. Harap-Alb,
gândindu-se la sfatul pe care i-l dăduse tatăl său, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, este
înspăimântat, plângându-se calului: „parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta”,
apoi pornesc împreună către Roşu împărat.
Secvenţa narativă a călătoriei
Secvenţa narativă a călătoriei, combinând realul cu fabulosul, este alcătuită din mai multe episoade, în care
se manifestă altă trăsătură specifică basmului şi anume aceea a prezenţei donatorilor. Acestea sunt fiinţe de
basm, pe care protagonistul le ocroteşte în calea sa şi care-i dau un obiect, o unealtă cu efect miraculos,
care-l ajută în depăşirea probelor sau chiar îi salvează viaţa. Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de
furnici şi trece prin apă ca să curme „viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”. Regina furnicilor îi dă voinicului o
aripioară, pentru ca atunci când va crede că are nevoie de ea să-i dea foc.
După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci,
Harap-Alb îşi scoate pălăria, o aşează pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo. Voinicul
ciopleşte un buştean şi le face adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-
Alb să-i dea foc şi ea îi va veni în ajutor. Regina furnicilor şi crăiasa albinelor sunt, aşadar, personaje donatori.
Acest al doilea pod marchează trecerea spre o nouă etapă a existenţei şi anume cunoaşterea sentimentului
de iubire, experienţă ce se acumulează prin rezolvarea conflictului cu omul roş şi depăşirea probelor impuse
de el.
Ca în orice basm, acţiunea continuă cu formule mediane - „Mai merge el cât merge”- şi Harap-Alb întâlneşte,
pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-
Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi este plină de peripeţii, că „pe unde treceau, pârjol
făceau”. Harap-Alb le este tovarăş „şi la pagubă şi la câştig” şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea
că va avea nevoie de ei la curtea împăratului Roş, „un om pâclişit (negru la suflet) şi răutăcios la culme”.
Flăcăul consideră că „la unul fără suflet”, cum era împăratul, era nevoie de „unul fără de lege”, sperând că,
„din cinci nespălaţi” câţi erau, i-o veni „vreunul de hac”, conform proverbului: „Lumea asta e pe dos, / Toate
merg cu capu-n jos / Puţini suie, mulţi coboară, / Unul macină la moară”.
Într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - secvenţa narativă de la curtea împăratului Roş fiind introdusă de
formula mediană „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, unde împăratul Roş îi
supune la probe fabuloase şi foarte periculoase, care se constituie în episoade. Mai întâi, îi găzduieşte într-o
casă de aramă, căreia i se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, „cu buzişoarele sale cele iscusite”
şi casa rămâne „nici fierbinte, nici rece”, tocmai bună de dormit într-însa.
Următoarea probă este un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă Ie fac să
dispară într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că „moare de foame” şi celălalt „că crapă de sete”,
spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor. Peţind încă o dată fata, Harap-Alb este supus
unei alte probe, să separe macul de nisip din zece baniţe. Flăcăul îşi aminteşte de regina furnicilor, dă foc
aripioarei şi, într-o clipă, o droaie de furnici, „câtă frunză şi iarbă”, au ales „năsipul de o parte şi macul de artă
parte”, fiind şi aceasta o scenă supranaturală specifică basmelor.
Împăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată noaptea, iar „dacă
mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau”, altfel „v-aţi dus pe copcă”. Cei şase prieteni s-au
aşezat de pază, rânduiţi de la uşa iatacului până la poarta împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri
supranaturale, se preface într-o păsărică şi „zboară nevăzută prin cinci străji”. Ochilă şi Păsărilă se ţin după
ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o aducă înapoi, în odaia ei.
Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fiică adoptată, care seamănă perfect cu fata pe care o peţea
voinicul. Dacă va depăşi această probă şi le va deosebi, „ferice de tine va fi”, dar dacă nu va reuşi, vor pleca
imediat de la curtea împărătească, deoarece „nu vă mai pot suferi”. Harap-Alb dă foc aripioarei de albină,
care-l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi această încercare cu bine, împăratul, „ovilit (ofilit) şi
sarbăd (palid) de supărare şi ruşine”, îi urează voinicului să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din
toată inima.
Fata vrea şi ea să-l supună la o probă fabuloasă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aducă
„trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă” dintr-un loc numai de ea ştiut, acolo
„unde se bat munţii în capete”. Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre
palatul împăratului Verde, călăuziţi de formula mediană specifică basmului: „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul
din poveste, înainte mult mai este”.
Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă „şi plină de vină-ncoace” şi nu ar vrea
s-o ducă Spânului, „fiind nebun de dragostea ei”. Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti
ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei,
ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le
facă faţă.
Punctul culminant
Între timp, împăratul Verde făcea pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş, pe care, văzând-o Spânul cât
este de frumoasă, se repede să o ia în braţe, dar ea îl respinge şi-i spune că a venit acolo pentru Harap-Alb,
căci „el este adevăratul nepot al împăratului Verde”. Turbat de furie că a fost dat în vileag, Spânul se repede
la Harap-Alb „şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş”, strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi
încalcă jurământul. Atunci, calul lui Harap-Alb se repede la Spân, îl înşfacă de cap, „zboară cu dânsul în
înaltul ceriului” de unde îi dă drumul şi acesta se face „praf şi pulbere”.
Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri miraculoase,
pe Harap-Alb. Ea îi pune la loc capul şi, prin ritualuri străvechi cu „cele trei smicele de măr dulce” şi cu apa
moartă, i-l lipeşte de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc, fata îl sărută cu drag, apoi
îngenunchează amândoi în faţa împăratului Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul
altuia.
Deznodământul
Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria
adevărului asupra imposturii, aşa că nunta începe „ş-apoi dă, Doamne, bine!”. S-a strâns lumea să privească,
ba chiar „soarele şi luna din ceriu râdea”. Au fost poftiţi la nunta împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor,
crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi, oameni importanţi „Ş-un păcat de povestariu (povestitor) /
Fără bani în buzunariu”. S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: „Veselie mare între toţi era, / Chiar şi sărăcimea
ospăta şi bea!”.
Finalul
Finalul este fericit şi deschis, ilustrat prin formula tipică, deoarece veselia a ţinut „ani întregi şi acum mai ţine
încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi
rabdă”.
Ca orice basm, Povestea lui Harap-Alb ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi
crai, Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături de personaje realiste
aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei creaţii originalitate inconfundabilă.
Basmul cultivă înalte principii morale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, răbdarea, ospitalitatea,
generozitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive şi condamnă nedreptatea, răutatea, minciuna
întruchipate de zmei, balauri sau spâni.

Limbajul personajelor
Limbajul personajelor cuprinde un registru stilistic amplu şi complex, de la duioşie la grotesc. Harap-Alb, fiind
un melancolic, se lamentează, se văicăreşte ori se plânge calului, într-o exprimare tipic ţărănească: „parcă
dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta”. De altfel, aşa vorbesc toţi eroii basmului,
craiul îşi mustră fiii mai mari ca un tată humuleştean: „Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a întâmplat vorba ceea:
apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”. Spânul se comportă ca un stăpân absolut, dispreţuind slugile: „Eu
ştiu, moşule, că sluga-i slugă şi stăpânul e stăpân. [...] Mie unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş; când văd
că mâţa face mărazuri, ţ-o strâng de coadă, de mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are încotro...”.
Basmul cult Povestea lui Harap-Alb are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează
motivele (călătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personajele fabuloase, ajutoarele şi donatorii, ce
contribuie la victoria binelui, formulele tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului
(fabulosului) prin comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor.

Registrul stilistic
Registrul stilistic al basmului Povestea lui Harap-Alb este presărat cu zicători, proverbe şi fraze rimate,
personajele vorbind limba moldovenească autentică, presărată cu multe regionalisme şi cuvinte / expresii
populare: „să-l văd când mi-oi vedea ceafa”, „Poftim, pungă, la masă, / Dacă ţi-ai adus de-acasă...”; „Poate că
acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă,
peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”.
În concluzie, Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experienţă de viaţă, pe care a povestit-o „sub formă de
memorial; a învăluit-o în mit şi a sugrumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă pentru om în genere; şi el a
luptat cu spânii, cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punţile vieţii, iar nemurirea
şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a creaţiei lui artistice”. (Pompiliu Constantinescu)
DRAMATURGIA

Genul dramatic cuprinde acele opera literare destinate reprezentarii scenice. De aceea, opera dramatic
impune anumite limite privind amploarea in timp si spatiu a actiunii reprezentate. Ideile si sentimentele
autorului sunt transmise indirect, prin intermediul actiunii si al personajelor, interventia autorului se reduce la
didascalii.
Cele mai importante specii dramatice sunt – comedia, tragedia, drama

O scrisoare pierduta
de I.L.Caragiale

Reprezentata pe scena in 1884, comedia O scrisoare pierduta de I.L.Caragiale este a treia dintre cele
patru scrise de autor, fiind o capodopera a genului dramatic.

Opera O scrisoare pierduta este o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspect ale societatii
contemporane autorului, fiind inspirata din farsa electoral din anul 1883.
Comedia- este o specie a genului dramatic care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor
tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Personajele comediei sunt inferioare. Conflictul
comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta.

Textul operei “O scrisoare pierduta” este structurat in patru acte alcatuite din scene, fiind construit sub
forma schimbului de replici intre personaje.
Titlul pune in evident contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru puterea politica se
realizeaza, de fapt, prin lupte de culise, avand ca instrument al santajului politic “o scrisoare pierduta”-
pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât „o” indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea
ei.

Fiind destinata reprezentarii scenice, creatia dramatic impune anumite limite in ceea ce priveste amploarea
timpului si a spatiului.
Actiunea este plasata “in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, adica la sfarsitul sec al XIX-lea, in
perioada campaniei electorale intr-un intervat de trei zile.

Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în circumstanţele
tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un
fel sau altul, în farsa electorală.

O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de tensiuni şi
conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute.
În construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de dramaturg a lui Caragiale:
-piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o stare
de agitaţie şi nervozitate;
-nu există propriu-zis o acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului;
-chiar dacă începutul şi finalul piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că
atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi
cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Reperele spatio-temporale
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte
amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se desfăşoară în „capitala unui
judeţ de munte”, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.
Actul I
Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc
ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile.
Pretextul dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este pierderea de către
Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată lui Tipătescu, prefectul
judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de
acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Comicul de situaţie constă aici între
calmul lui Zaharia Trahanache, soţul înşelat, care crede însă că scrisoarea este un fals, şi zbuciumul
celor doi amanţi care încearcă să găsească soluţii pentru a recupera scrisoarea.
Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse: reprezentanţii
partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, preşedintele grupării locale a
partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios
avocat şi proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea
ce vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă.
Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului.
O serie de procedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie,
introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări) menţin tensiunea dramatică, prin complicarea şi
multiplicarea situaţiilor conflictuale.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea
prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin felul cum evoluează
încercarea de şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă la acceptarea condiţiilor cerute de
Caţavencu, Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii în schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedează. Dacă,
în zarva acestui conflict, Zaharia Trahanache pare a fi convins că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi
Brânzovenescu bănuiesc o trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru.
În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc
discursurile candidaţilor.
Moment de maximă încordare, în care cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc discursuri
antologice. Într timp, Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe care intenţionează să o
folosească pentru contra-şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă
Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea candidatului, astfel
încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În încăierare, Caţavencu pierde
pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.
Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea revine la Zoe, prin
intermediul Cetăţeanului turmentat.
Trimisul de la centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea ploitică a candidatului-
surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoare
compromiţătoare. Caţavencu este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului ales, şi totul se
termină într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare.
Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea tensiunii dramatice. În
fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având intervenţii
involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care găseşte
scrisoarea din întâmplare, în două rânduri, face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în
final „adrisantului”, coana Joiţica. Dandanache este elementul-surpriză prin care se
realizează deznodământul, el rezolvă ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau
canaliei Caţavencu.
Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul trimis de la
centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.

Fiind o comedie „O scrisoare pierduta” imbina numeroase caracteristici ale acestei specii. Cea mai
semnificativa caracteristica este prezenta tipurilor de comic: de nume, de limbaj, de caracter, de situatie, de
moravuri.

Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de conflictul dintre aparenţă şi
esenţă.
Contrastul comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de atitudini: bunăvoinţă, amuzament,
înduioşare, dispreţ. Comicul implică existenţa unui conflict comic (contrastul), a unor situaţii şi personaje
comice.
Comicul de situaţie tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme comice
clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv, răsturnarea de statut a lui Caţavencu, teama exagerată de
trădare a grupului Farfuridi-Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui
Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a forţelor adverse.
Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: „Ai puţintică răbdare”, „Curat...”, tautologia: „O
soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”, stâlcirea cuvintelor: „momental”, „nifilist”,„famelie”, clişeele
verbale, negarea primei propoziţii prin a doua: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar
lipseşte cu desăvârşire”, „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră”. Limbajul este
principala modalitate de individualizare a personajelor. Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea
indirectă. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două categorii de personaje: parveniţii, care îşi
trădează incultura prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului şi personajele „cu carte” (Tipătescu şi
Zoe), ironizate însă pentru legătura extraconjugală.
Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru disimulare, în timp
ce comicul de moravuri cuprinde mai ales relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, dar şi practicarea şantajului politic şi
a falsificării listelor electorale.
Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia (zaharisitul, ramolitul) Trahanache (derivat de la
cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae (populistul, păcălitorul păcălit) Caţavencu (demagogul
lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul carghios al celebrului nume Agamemnon, purtat de eroul
homeric) Dandanache (derivat de la dandana, încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor politicieni),
Farfuridi şi Brânzovenescu (prin aluziile culinare sugerează inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă (slugarnic,
individul servil şi umil în faţa şefilor) Pristanda (numele unui dans popular în care se bate pasul pe loc).

Caracterizarea personajelor

Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de
prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele în propriile lui interese.
În acelaşi timp, el întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez. Prietenul cel mai bun al
lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, femeia cochetă, încă din momentul în
care ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă cu naivitate soţul: „pentru mine să vie să
bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri,
trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi
niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind spre deosebire de toţi
ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv, după cum îl caracterizează în mod direct şi
Trahanache: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”
În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este nevoit să o împartă cu altcineva,
sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă acelaşi Trahanache: „Credeţi d-voastră că ar fi
rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la drept
vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...”
Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui Caţavencu, încălcând
chiar legea. Abuzul de putere este principala sa armă: îi dă mână liberă lui Pristanda, controlează scrisorile de
la telegraf şi dispune să nu fie transmis niciun mesaj fără ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu diferite posturi
importante, pentru ca apoi, la refuzul acestuia şi conştient că alegerile sunt o farsă, să cedeze.
Pus în situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când Trahanache îi aduce
vestea existenţei scrisorii, se preface a nu şti nimic; în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu ia poză de victimă a
propriei sale sensibilităţi pentru partid, iar în relaţia cu Nae Caţavencu este perfid şi violent. Personajul nu are
ambiţii politice, postul de prefect oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată doar de pierderea scrisorii.

Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată o

damă „simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie foarte bine ce vrea şi care
îi manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe.
Spre deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci încearcă să rezolve situaţia cu Caţavencu cât mai
repede posibil, deşi face paradă de iubirea pentru Tipătescu şi de sacrificiile ei pentru el, în fapte ea nu a
jertfit altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare, sacrificiul fiind făcut de fapt de Tipătescu.
Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine
de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind „un om căruia îi place să joace pe faţă”, după cum el însuşi
mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial compromisul politic şi îi propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se
pregătit să renunţe la tot pentru ea: „Să fugim împreună...” Ea intervine însă energic şi
refuză „nebunia”, deoarece nu doreşte să renunţe la poziţia sa de primă doamnă a oraşului. De aceea îi
răspunde ferm prefectului: „Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar
aprinde pe urmele noastre?...”
Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului iubit: „Cum or să-şi smulgă toţi
gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an de zile n-au să mai vorbească
decât de aventura asta... În orăşelul acesta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât
bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv... şi ce motiv, Fănică! Ce vuiet!... ce scandal! Ce cronică
infernală!”
Replica ei la întrebarea lui Tiptescu ascunde o ironie amară: „Zoe! Zoe! Mă iubeşti? / Te iubesc, dar scapă-
mă”.
În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui Caţavencu, prefectul este cel care
cedează până la urmă de dragul Zoei: „În sfârşit, dacă vrei tu... fie!... Întâmplă-se orice s-ar întâmpla...
Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu!...
Poimâine eşti deputat!...” Crispată, încordată, pe parcursul întregii comedii, Zoe devine, la sfârşitul piesei,
generoasă, fermecătoare, spunându-i lui Caţavencu: „Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acum
sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru că eşti
rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acuma.”

Zaharia Trahanache, nenea Zaharia, este tipul încornoratului dar şi al ticăitului(după trăsătura dominantă). El
este un încornorat simpatic, deoarece refuză să creadă - din convingere, sau din „enteres” şi diplomaţie – în
autenticitatea scrisoriide amor şi în adulterul soţiei.
După cum precizează autorul, Trahanache este „prezidentul Comitetul permanent, Comitetul electoral,
Comitetul şcolar, Comitetul agricol şi al altorcomitete şi comiţii”, el fiind unul dintre stâlpii locali ai partidului
aflat la putere,alături de Farfuridii şi Brânzovenescu, aşa cum el însuşi pretinde.
Trăsătura dominantă este „ticăiala” (încetineala) ilustrată în atât deremarcabila formulă rostită şi în rarele
momente de enervare „Aveţi puţinică răbdare !”, cât şi de la numele Trahanache, provenit de la „trahana”- o
cocă moale, şi Zaharia care ne duce cu gândul la zahariseală, sugerând vertusitatea.„Venerabilul”este calm,
liniştit, imperturbabil, cu o gândire plată şi cu un temperament formal, dar este viclean, de o viclenie
rudimentară şi în acelaşi timp periculoasă pentru că ştie să disimuleze şi să manevreze cu abilitate intrigi
politice.
Astfel, când el şi ai săi sunt şantajaţi nu se agită, ci, abil, răspunde cu un contraşantaj descoperind o poliţă
falsificată de Caţavencu.
Cu aceeaşi abilitate politică îi combate şi pe Farfuridi şi pe Brânzovenescu care îl bănuiesc pe prefectde
trădare şi care ajung apoi să creadă despre Trahanache: „E tare…tare de tot…solid bărbat” Recunoaşte
imoralitatea şi corupţia la nivelul societăţii „o societate fără moral şi fără prinţip”, dar politica, înşelăciunea şi
frauda falsificând listele dealegători şi pronunţându-i lui Dandanache umanitate în alegeri.
El nu admite însă imoralitatea în sânul familiei şi de aceea nu crede în autenticitatea scrisorii pecare o
consideră o „plastografie”.
Credulitatea lui poate fi pusă pe seama unei convingeri ferme sau poate fi considerată un act de diplomaţie,
prin care vrea să păstreze onoarea familiei şi să nu-şi strice relaţiile cu prefectul.
De fapt, principiul lui politic este de a respecta ordinele celor de la Centru :„noi votăm candidatul pe care-l
pune partidul întreg, pentru ca de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de binele ţării atârnă binele nostru”.
Motivul acestei atitudini este, bineînţels, „binele nostru”, prin care noi, cititorii, trebuie să înţelegem binele
personal al „venerabilului” şi al celor asemenea lui. Este neinstruit, căci stâlceşte neologismele, se exprimă
confuz, fiind prezente deopotrivă truismul, tautologia şi politica se rezumă la spusele fiului său, care exprimă,
în fond, tot o platitudine : „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o societate fără prinţipuri, va să zică că nu le
are”.
O SCRISOARE PIERDUTĂ
de ION LUCA CARAGIALE

1) COMEDIA
Comedia este specia genului dramatic în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin
surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un final fericit şi,
deseori un rol moralizator. Conflictul comic presupune contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Personajele
comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a capacităţilor intelectuale sau a statutului social.
2) COMICUL
Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de conflictul dintre
aparenţă şi esenţă.
Contrastul comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de atitudini: bunăvoinţă,
amuzament, înduioşare, dispreţ. Comicul implică existenţa unui conflict comic (contrastul), a unor situaţii şi
personaje comice.
Comicul de situaţie tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme
comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv, răsturnarea de statut a lui Caţavencu, teama
exagerată de trădare a grupului Farfuridi-Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe
când lui Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a forţelor adverse.
Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: „Ai puţintică răbdare”,
„Curat...”, tautologia: „O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”, stâlcirea cuvintelor:„momental”,
„nifilist”, „famelie”, clişeele verbale, negarea primei propoziţii prin a doua: „Industria română este admirabilă, e
sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în
ţara noastră”. Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Prin comicul de limbaj se
realizează caracterizarea indirectă. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două categorii de
personaje: parveniţii, care îşi trădează incultura prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului şi
personajele „cu carte” (Tipătescu şi Zoe), ironizate însă pentru legătura extraconjugală.
Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru disimulare, în
timp ce comicul de moravuri cuprinde mai ales relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, dar şi practicarea şantajului
politic şi a falsificării listelor electorale.
Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia (zaharisitul, ramolitul) Trahanache (derivat
de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae (populistul, păcălitorul păcălit) Caţavencu
(demagogul lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul carghios al celebrului nume Agamemnon, purtat
de eroul homeric) Dandanache (derivat de la dandana, încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor
politicieni), Farfuridi şi Brânzovenescu (prin aluziile culinare sugerează inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă
(slugarnic, individul servil şi umil în faţa şefilor) Pristanda (numele unui dans popular în care se bate pasul pe
loc).
3) O SCRISOARE PIERDUTĂ
Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută este a treia dintre cele patru scrise
de autor, fiind o capodoperă a genului dramatic. Piesa este o comedie de moravuri în care sunt satirizate
aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată de farsa electorală din anul 1883.
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista
cu Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile, singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Piesa
este structurată în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între
personaje. Principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăui intenţiile,
sentimentele, opiniile. Prin dialog se prezintă evoluţia acţiunii dramatice, se definesc relaţiile dintre personaje
şi se realizează caracterizarea directă sau indirectă.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă. Pretinsa luptă pentru putere
politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare
pierdută”, pretext dramatic al comediei. Articolul nehotărât „o” indică atât banalitatea întâmplării, cât şi
repetabilitatea ei.
Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în
circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi capacităţile celor
angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală.
O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de
tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În
construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de dramaturg a lui Caragiale: piesa începe
după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o stare de agitaţie şi
nervozitate; nu există propriu-zis o acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului; chiar dacă
începutul şi finalul piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă
din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic.
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte
amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se desfăşoară în„capitala unui
judeţ de munte”, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.
Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul Răcnetul
Carpaţilor şi numără steagurile. Pretextul dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează
conflictul, este pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost
adresată lui Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de
Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Comicul de
situaţie constă aici între calmul lui Zaharia Trahanache, soţul înşelat, care crede însă că scrisoarea este un
fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care încearcă să găsească soluţii pentru a recupera scrisoarea.
Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Conflictul dramatic principal
constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere
(prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia
acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al
zairului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară
personajele, între aparenţă şi esenţă. Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie
deprocedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie,
introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări) menţin tensiunea dramatică, prin complicarea şi
multiplicarea situaţiilor conflictuale. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu,
care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii,
prin felul cum evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă la acceptarea
condiţiilor cerute de Caţavencu, Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii în schimbul scrisorii, dar adversarul
nu cedează. Dacă, în zarva acestui conflict, Zaharia Trahanache pare a fi convins că este vorba de o
plastografie, Farfuridi şi Brânzovenescu bănuiesc o trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru.
În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde
au loc discursurile candidaţilor. Moment de maximă încordare, în care cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi
Caţavencu, rostesc discursuri antologice. Într timp, Trahanache găsşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe
care intenţionează să o folosească pentru contra-şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut
de comitet: Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea
candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În încăierare,
Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce
destinatarei.
Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea revine la Zoe,
prin intermediul Cetăţeanului turmentat, trimisul de la centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat.
Propulsarea ploitică a candidatului-surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o
scrisoare compromiţătoare. Caţavencu este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului ales,
şi totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare.
Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea tensiunii
dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având
intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care
găseşte scrisoarea din întâmplare, în două rânduri, face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în
final „adrisantului”, coana Joiţica. Dandanache este elementul-surpriză prin care se
realizeazădeznodământul, el rezolvă ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau canaliei
Caţavencu. Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul
trimis de la centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.
4) PERSONAJELE: ŞTEFAN TIPĂTESCU, ZOE TRAHANACHE. RELAŢIA DINTRE CELE
DOUĂ PERSONAJE
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale este
considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se
încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertotiu fix de trăsături. În
comedia O scrisoare pierdută se întâlnesc următoarele clase tipologice: tipul încornoratului (Zaharia
Trahanache), tipul primului-amorez şi al donjuanului (Ştefan Tipătescu), tipul cochetei şi al adulterinei (Zoe),
tipul politic şi al demagogului (Tipătescu, Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache),
tipul cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat), tipul funcţionarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda,
Tipătescu, Brânzovenescu), tipul raisonerului (Pristanda). Un alt mijloc de caracterizare
este onomastica. Numele personajelor sugerează trăsătura lor dominantă.
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de
prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele în propriile lui interese. În acelaşi
timp, el întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia
Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, femeia cochetă, încă din momentul în care ea se
căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă cu naivitate soţul: „pentru mine să vie să bănuiască cineva
pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani,
o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am
găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind spre
deosebire de toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv, după cum îl caracterizează
în mod direct şi Trahanache: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face
pentru un prefect.” În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este nevoit să o împartă
cu altcineva, sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă acelaşi Trahanache: „Credeţi d-
voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi
la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...”
Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui Caţavencu,
încălcând chiar legea. Abuzul de putere este principala sa armă: îi dă mână liberă lui Pristanda, controlează
scrisorile de la telegraf şi dispune să nu fie transmis niciun mesaj fără ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu diferite
posturi importante, pentru ca apoi, la refuzul acestuia şi conştient că alegerile sunt o farsă, să cedeze. Pus în
situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când Trahanache îi aduce vestea
existenţei scrisorii, se preface a nu şti nimic; în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu ia poză de victimă a propriei
sale sensibilităţi pentru partid, iar în relaţia cu Nae Caţavencu este perfid şi violent. Personajul nu are ambiţii
politice, postul de prefect oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată doar de pierderea scrisorii.
Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată o
damă„simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie foarte bine ce vrea şi care îi
manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe. Spre deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci
încearcă să rezolve situaţia cu Caţavencu cât mai repede posibil, deşi face paradă de iubirea pentru
Tipătescu şi de sacrificiile ei pentru el, în fapte ea nu a jertfit altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare,
sacrificiul fiind făcut de fapt de Tipătescu.
Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea,
puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind „un om căruia îi place să joace pe faţă”, după cum el
însuşi mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial compromisul politic şi îi propune Zoei o soluţie disperată,
arătându-se pregătit să renunţe la tot pentru ea: „Să fugim împreună...” Ea intervine însă energic şi
refuză„nebunia”, deoarece nu doreşte să renunţe la poziţia sa de primă doamnă a oraşului. De aceea îi
răspunde ferm prefectului: „Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar
aprinde pe urmele noastre?...” Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului
iubit: „Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an de
zile n-au să mai vorbească decât de aventura asta... În orăşelul acesta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au
altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv... şi ce motiv, Fănică! Ce vuiet!... ce
scandal! Ce cronică infernală!” Replica ei la întrebarea lui Tiptescu ascunde o ironie amară:„Zoe! Zoe! Mă
iubeşti? / Te iubesc, dar scapă-mă”.
În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui Caţavencu, prefectul
este cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: „În sfârşit, dacă vrei tu... fie!... Întâmplă-se orice s-ar
întâmpla... Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al
meu!... Poimâine eşti deputat!...” Crispată, încordată, pe parcursul întregii comedii, Zoe devine, la sfârşitul
piesei, generoasă, fermecătoare, spunându-i lui Caţavencu: „Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc.
Acum sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru că
eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acuma.”
Finalul comediei aduce împăcarea tuturor. Odată ce intră în posesia scrisorii, Zoe devine
triumfătoare, se comportă ca o doamnă, îşi recapătă superioritatea la care renunţase pentru scurt timp, face
promisiuni pentru Caţavencu („Fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!”), în timp ce Tipătescu se retrage ca
şi mai înainte în umbra ei.
Deşi nu sunt sancţionate prin comicul de limbaj, personajele „cu carte” sunt ironizate pentru
legătura extraconjugală, semnificative în acest sens fiind numele lor de alint, Fănică şi Joiţica
POEZIE
EPICA: FABULA

Câinele şi căţelul - de Grigore Alexandrescu

„Cât îmi sânt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sânt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelu Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capriţii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
„Gândirea voastră – zise – îmi pare minunată.
Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”
– „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson, plin de mânie.
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”
– „Dar ziceaţi…” – Şi ce-ţi pasă ţie? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”
Acestea între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.
LIRICA

MODERNISMUL
Testament
de Tudor Arghezi
Considerat al doilea mare poet dupa Mihai Eminescu, Tudor Arghezi creeaza o opera originala, care
a influentat literature vremii. Plecand de la aspectele traditionale, ofera alternative poetice(idei, atitudini,
modalitati lirice)modern. Personalitate creatoare controversata, Arghezi realizeaza o opera apreciata
superlativ sau dimpotriva, revendicata de clasici si moderni deopotriva. Opera sa impresioneaza prin varietate
si inovatie.
Testament, de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii romane din
perioada interbelica si a fost asezata in fruntea primului volum arghezian, Cuvinte potrivite-1927,
avand rol de program (manifest) literar, realizat insa cu mijloace poetice.
Este o arta poetica deoarece autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara, despre
menirea literaturii, despre rolul artistului in societate.
Este de asemenea o arta poetica moderna deoarece in cadru ei apare o tripla problematica, specifica
literaturii modern: transfigurarea socialului in esthetic, estetica uratului, raportul dintre inspiratie si tehnica
poetica.
Se poate vorbi despre o permanenta a preocuparii argheziene de a-si formula crezul poetic, Testament fiind
prima dintre artele poetice publicate –Flori de mucigai, Epigraf, Frunze pierdute etc.
Tema poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug lasat mostenire unui fiu spiritual.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual caruia ii este lasata drept unica
mostenire “cartea”-metonimie care desemneaza opera literara.
Titlul poeziei are o dubla acceptiune: una denotative-actul juridic intocmit de o persoana in care aceasta isi
exprima dorintele ce urmeaza a-I fi indeplinite dupa moarte si una conotativa ce face referire la cele doua parti
ale Bibliei, Vechiul si Noul Testament in care sunt concentrate invataturile prorocilor si apostolilor pentru
omenire.
Astfel creatia argheziana devine o mostenire spiritual adresata urmasilor-cititori sau viitorilor truditori ai
condeiului.
Discursul liric este structurat in sase strofe cu numar inegal de versuri, incalcarea regulilor prozodice fiind
o particularitate a modernismului.
Incipitul poeziei este conceput ca o adresare directa a eului lyric catre un fiu spiritual si contine idea
mostenirii spiritual “Nu-ti las drept bunuri dupa moarte/ Decat un nume adunat pe-o carte”
Poetul se infatisaza ca o veriga in lantul generatiilor carora , incepand cu fiul evocat, le transmite mostenire
opera sa literara.
In cea de-a doua strofa “cartea” este numita “hristovul vostru cel dintai”, cartea de capatai a urmasilor, un
document fundamental al marturisirii existentei si trudei stramosilor.
Ideea central in cea de-a treia strofa este transformarea poeziei intr-o lume obiectuala, poetul fiind un
nascocitor ce transforma “graiul lor cu-ndemnuri pentru vite in cuvinte potrivite”.
In strofa a patra poetul transforma trecutul intr0un indreptar moral pentru urmasi “Am luat cenusa mortilor
din vatra / Si am facut-o Dumnezeu de piatra”
Cea de-a cincea strofa reda transfigurarea socialului in esthetic prin faptul ca durerea, revolta sociala sunt
concentrate in poezie, simbolizata prin vioara “Durerea noastra surda si amara/ O gramadii pe-o singura
vioara”
Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza, arta contemplative, pierde in favoarea mestesugului poetic.
Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului, pe care o preia de la scriitorul francez
Charles Baudelaire din volumul “Les fleures du mal”-florile raului.
Conditia poetului in lume este redata in versul “Robul a scris-o / Domnul o citeste”, artistul devenind un
“rob”, un truditor al condeiului ce este aflat in slujba “Domnului”- cititorul.
La nivel lexico-semantic observam in poezie utilizarea unor cuvinte nepoetice, ce dobandesc
valente estetice potrivit esteticii uratului “bube”, “mucegaiuri”, “noroaie”
Ineditul limbajului arghezian provenind din suprapunerea diferitelor straturi lexicale arhaisme –hristov,
regionalism-gramadii, cuvinte populare-rapi, pe branci, uite, termeni religiosi-cu credinta, icoane, Dumnezeu.
Versul “Facui din zdrente muguri si coronae” exprima idea transfigurarii estetice a realitatii degradante.
Materialitatea imaginilor artistice conferind forte de sugestie a ideii poetice se realizeaza la nivel stilistic
unde intalnim:
-epitete rare “seara razvratita”, “Dumnezeu de piatra”
-oximoron –“Veninul strans l-am preschimbat in miere/ Lasand intreaga dulcea lui putere”
-enumeratia –“bube, mucegaiuri si noroi”
Concluzii
 Opera literara Testament este o poezie ce se incadreaza in curentul literar modernism, creatia sa
artistica fiind atat produsul inspiratiei divine cat si al tehnicii poetice.
Un alt argument in favoarea modernitatii poeziei este reprezentat de faptul ca Arghezi introduce in literature
romana prin Testament, estetica uratului.
Incalcarea regulilor prozodice prin vers liber cu metrica si ritm variabil sunt de asemenea argument ce
atesta modernismul.
Poezia este o arta poetica de sinteza pentru orientarile poeziei interbelice, cu elemente traditionaliste si
moderniste.

Tudor Arghezi - Testament Am luat ocara, şi torcând uşure

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
https://Versuri.ro/w/wdy1
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.
Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveşte-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova faurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei
Zace mania bunilor mei.
ROMANTISMUL

Curent literar de amploare europeana, romantismul a aparut in Franta si in Germania in prima jumatate a secolului XIX, s-a
extins in toata Europa si a patruns in literature romana prin scrierile lui Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi
si Vasile Alecsandri.
Primul program de orientare romantic a fost introductia revistei “Dacia literara” in care sunt formulate pentru prima data teme
reprezentative pentru acest current.
Romantismul a aparut ca o reactive impotriva rigorilor clasice si rationalismului illuminist.
Principalul deziderat era axarea pe libertatea gandirii, exprimarea sentimentelor si sinceritatii.
Dintre trasaturile fundamentale ale romantismului precizam:
-introduce noi categorii estetice – uratul, grotescul, macabrul, fantastical, aspiratia spre originalitate;
-se introduce noi specii – drama romantic, meditatia, poemul filozofic, nuvela istorica, cultivarea specificului national prin istorie, folclor
natura;
--romanticii prezinta interes pentru antiteza, fiind figura de stil cel mai des intalnita in creatiile romantice.
-imbogatirea limbii literare prin includerea limbii populare, a arhaismelor, a regionalismelor, a argoului;
-poeziile romantic se axeaza pe contemplarea naturii,ajungandu-se la meditatii asupra universului;
-se insista asupra sentimentelor, in special asupra iubirii, prezentata in concordant cu natura inconjuratoare;
-prezinta libertatea in alegerea speciilor literare, astfel vom intalni poezii ce imbina elemente de pastel, meditatie, satira;
-speciile literare valorificate la maxim erau –nuvela istorica, poemul filozofic si meditatia;
Personajele romantic erau eroi exceptional ice treceau prin intamplari deosebite, spre deosebire de classicism, unde acestia erau
reprezentantii nobilimii, la romantici personajele sunt reprezentanti ai tuturor categoriilor sociale.
-arta devine exclusive rodul sentimentelor si al fanteziei;
Reprezentanti in literature universal – Victor Hugo, La Martine, Musset, Byron, Lepardi, Novalis etc.
In literature aromana romantismul cunoaste trei etape:
 Preromantismul – faza incipient ce corespunde liricii pasoptiste (scriitorii de la 1848- I.H.Radulescu, C.Negruzzi,
M.Kogalniceanu, B.Petriceicu Hasdeu)
 Romantismul eminescian – considerat ultima etapa a romantismului universal
 Romantismul post-eminescian- identificabil in simbolism (Al. Macedonski), semanatorism (O.Goga, B.St. Delavrancea)

Declarat romantic, Mihai Eminescu ilustreaza prin intreaga sa opera estetica acestui current si isi expune ideile artistice in mai multe
poeme (Epigonii, Scrisoarea III) iar in poezia “Eu nu cred nici in Iehova” se autodeclara poet romantic.
Printre temele si motivele romantic intalnite in opera lui M. Eminescu mentionam: geniul, singuratatea, visul, reverie, meditatioa nocturna,
somnul, extazul, melancholia, natura si iubirea, trecutul, viata ca vis, poezia si conditia poetului in lume, timpul, revolta impotriva conditiei
umane, miraculosul, interesul pentru mituri si basme s.a.

Sara pe deal
de Mihai Eminescu
Idila este o specie a liricii peisagiste si erotice, care prezinta in chip idealizat iubirea, intr-un cadru rustic,
fiind ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi interioare, cu predilectie
sentimentul de dragoste.
Poezia "Sara pe deal" a fost scrisa de Mihai Eminescu la Viena, in 1871-1872, mai intai ca o varianta
a poeziei "Ondina" si a fost publicata in revista "Convorbiri literare" abia la 1 iulie 1885, de aceea ea se
incadreaza in prima etapa a poeziei erotice, perioada dominaia de optimism, in care imaginea iubirii este
luminoasa.
"Sara pe deal" este o idila - pastel, construita cu elemente descriptive de natura, in cadrul careia se
manifesta sentimentul de dragoste, exprimat intr-o viziune specific eminesciana.
Tema o constituie aspiratia poetului pentru o dragoste ideala, o poveste de dragoste ce se imagineaza
intr-un cadru natural rustic.
Ideea poetica ilustreaza intensitatea iubirii, dorinta celor doi indragostiti de a fi fericiti prin trairea
deplina a sentimentului, fapt ce inalta dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice si profunde
accente filozofice.
Titlul este specific pastelului si precizeaza timpul "sara" si locul "pe deal", care constituie cadrul
natural in care urmeaza sa se manifeste iubirea.
Structura, semnificatii, limbaj artistic
Poezia este o idila cu puternice note de pastel si este alcatuita din sase strofe si doua secvente
poetice, distribuite astfel: prima secventa cuprinde primele patru strofe, dominate de pastel, in care notele
rustice terestre se impletesc cu elemente ale Cosmosului, ilustrand lirismul obiectiv; secventa a doua (ultimele
doua strofe) este dominata de lirism subiectiv si intensifica accentele de idila, finalul fiind impresionant prin
valoarea absoluta pe care o are iubirea, in numele careia eul liric este gata sa ofere sacrificiul suprem: "...-
Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata?"
Aceeasi idee a sacrificiului suprem in numele iubirii absolute se regaseste si in alte poezii erotice
eminesciene:
"Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire, "O ora sa fi fost amici,
Si pentru toate da-mi in schimb Sa ne iubim cu dor,
O ora de iubire..." S-ascult de glasul gurii mici
("Luceafarul") O ora, si sa mor"
 ("Pe langa plopii fara sot")
Prima secventa poetica. Incipitul il constituie versul de pastel, indicand locul si timpul naturii
personificate: "Sara pe deal buciumul suna cu jale".
Strofa intai a poeziei ilustreaza tabioul inserarii intr-un peisaj natural, in care imaginile vizuale se
impletesc cu cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motiveaza specia literara numita pastei.
Personificarea buciumului care "suna cu jale" si a apelor care "plang" semnifica armonia perfecta a naturii cu
sentimentele poetului, care aspira spre un sentiment de iubire desavarsita. Imaginile vizuale si motorii
"Turmele-1 urc, stele le scapara-n cale" si cele auditive exemplificate mai sus compun cadrul natural in care
urmeaza sa se manifeste sentimentul de dragoste. Ultimul vers al acestei prime strofe este si primul vers al
idilei: "Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine".
Strofa a doua imbina alternativ elementele de pastel, descriptive, predominant cosmice, cu cele de
idila, care exprima sentimente Ia fel de inalte, ce confera o sugestiva deschidere spre Univers. Elemente
simbolice ale Cosmosului "luna pe cer" si "stelele [...] pe bolta senina", care constituie motive romantice, sunt
in relatie semnificativa cu ochii iubitei "Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara", ultimul vers al acestei strofe
accentuand nerabdarea si dorinta arzatoare a trairii sentimentului de iubire: "Pieptul de dor, fruntea de ganduri
ti-e plina".
Strofele a treia si a patra redau imaginea rustica a satului, in stil panoramic, de la nori, raze, la
stresini, case, fantani, stane, fluiere, omul obosit, adica de la general la detaliu: "Nourii curg, raze-a lor siruri
despica,/ Stresine vechi casele-n luna ridica,/ Scartaie-n vant cumpana de la fantana,/ Valea-i in fum, fluiere
murmura-n stana". Imaginea satului se compune din imagini vizuale si imagini auditive, de la oamenii osteniti
care vin de la camp, la toaca si clopotul care, prin personificare, "imple cu glasul lui sara".
Ultimul vers, "Sufletul meu arde-n iubire ca para", accentueaza, printr-o expresie populara tipica
idilei, nerabdarea, intensitatea dorintei de iubire.
Imbinarea armonioasa a planului uman-terestru cu planul universal-cosmic este sugestiv relevata de
prezenta elementelor specifice fiecaruia dintre ele: "stresine", "case", "fantana", "stana" si respectiv "luna",
"nourii". Trebuie remarcate in mod deosebit in aceste strofe de pastel imaginile auditive si cele vizuale, care
compun tabloul pictural al satului in amurg.
A doua secventa poetica (ultimele doua strofe) reveleaza ritualul iubirii specific eroticii eminesciene,
exprimand emotia si nerabdarea eului liric ca stari sentimentale ale fiorului iubirii, redate de interjectia
sugestiva: "Ah!" care se repeta la inceputul primelor doua versuri. Dorinta indragostitilor de a trai in
profunzime sentimentul de iubire este insotita de declaratie erotici: "Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti draga".
Ritualul este revelat si de verbele la viitor, sugerand gesturi tandre, mangaietoare de dragoste, daca ea s-ar
infaptui: "Ne-om rezima capetele unul de altul/ Si surazand vom adormi sub inaltul,/ Vechiul salcam [...]" E
prezenta aici si ideea proiectiei iubirii intr-un viitor, candva, precum si ipostaza naturii ocrotitoare a iubirii, care
izoleaza cuplul erotic de restul lumii: "sub salcam", idee ilustrata si in prima strofa. Poezia are si un usor
optimism, dat de verbul "surazand", sugerand bucuria eventualei impliniri a iubirii ideale.
Ideea sacrificiului suprem in numele iubirii ideale, a perfectiunii in dragoste este sugerata si in finalul
acestei poezii:".. .-Astfel de noapte bogata/ Cine pe ea n-ar da viata lui toata?", sacrificiu de care este capabil
numai omul superior, geniul,, singurul care poate aspira spre idealul de iubire.
Limbajul artistic. Armonia dintre planul uman si planul naturii este realizata de Eminescu prin
personificari (buciumul suna cu jale", "apele plang"), natura umanizata aflandu-se in deplin acord spiritual cu
trairile poetului. Comparatiile -"sufletul meu arde-n iubire ca para"-, metaforele -"stelele nasc umezi"-, epitetele
-"luna [...] "sfanta si clara", "inaltul, vechiul salcam"- dau sentimentului de iubire sensibilitate, emotie,
frumusete interioara, intensificand trairile. Sugestive sunt, de asemenea, imaginile vizuale si imaginile auditive
specifice pastelului, a caror imbinare perfecta compun un emotionant si semnificativ tablou natural, in care
sentimentul de iubire se integreaza in mod desavarsit: - imagini vizuale: "Turmele-i urc, stele le scapara-n
cale", "Luna pe cer trece-asa sfanta si clara", "Si osteniti oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la camp ..."etc., -
imagini auditive: "buciumul suna cu jale", "Scartaie-n vant cumpana de la fantana", "toaca rasuna mai tare",
"Clopotul vechi imple cu glasul lui sara" etc.
Registrul stilistic este predominant romantic, in care motivele poetice - luna, stelele, cerul, noaptea -
ca simboluri cosmice se imbina armonios cu motivele poetice terestre - salcamul, satul in amurg, dealul.
Prozodia este deosebita prin masura versului de 12 silabe, ritmul fiind, in mod cu totul surprinzator,
format dintr-un coriamb, doi dactili si un troheu, iar rima este pereche si feminini (ultima silaba neaccentuata)
da o mare gingasie, delicatete si puritate poeziei.
Poezia eminesciana este dominata, ca la majoritatea romanticilor, de tema iubirii si a naturii, care la Eminescu
se innobileaza cu o inaltare cosmica, spatiu in care se regasesc natura si iubirea deopotriva, ingemanate prin
sensibilitate, emotie, vibrare interioara.
Tabloul al cincilea creeaza, impresia unui epilog si revine Ia motivele romantice initiale: sub
stapanirea atotputernica a lunii, ca astru tutelar si martor, se desfasoara spectacolul naturii eterne si al
umanitatii efemere. in Universul ilustrat prin aceleasi elemente ca la inceputul poemului, "pustiuri", "codri",
"valuri", oamenii sunt muritori si supusi sortii, idee filozofica ce se constituie, parca, intr-o concluzie a poeziei
si a existentei intregii omeniri:
"Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!"

Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalitati uimitoare atat in ceea ce
priveste lexicul, cat si prozodia sau figurile de stil.
Imbinarea surprinzatoare a limbajului popular si a celui intelectual, insa fara abuz de
regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizeaza stilul acestui poem prin cateva trasaturi:
- naturaletea si prospetimea limbajului poetic este data de cuvinte populare, regionalisme si arhaisme
folosite: "gene ostenite", "ceasornicul", "suflu-n lumanare", "feresti", "osebite", "raboj", "prizarita", "colb";
- expresia intelectualizata este prezenta, mai ales, in tabloul cosmogonic, unde Eminescu sugereaza
mituri, idei filozofice, etice, care obliga la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe cand fiinta
nu era, nici nefiinta" trimite la imnurile creatiunii din Rig-Veda sau aminteste de ideile lui Schopenhauer:
"stapanul fara margini peste marginile lumii". De asemenea, sunt prezente expresii livresti, "precum Atlas in
vechime", "microscopice popoare", "ne succedem generatii;
Viziunea contrastanta asupra lumii este realizata prin relatii de opozitie si prin antiteza specifica
poetilor romantici:
- antiteza compozitionala: tabloul cosmogonic cu cel satiric;
- antiteza ideatica: "Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,/ Altul cauta in lume si in vreme adevar";
- antiteza la nivelul vocabularului: "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul si trecutul"; prin
derivare: "fiinta nu era, nici nefiinta";
Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzator sentimentelor
poetului: "miscatoarea marilor singuratate", "galbenele file", "batranul dascal", "timpul mort", "ironica
grimasa", "universul cel himeric";
Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas in vechime", "ca si
spuma nezarita", "ca o mare far-o raza";
Personificarile ilustreaza desavarsita familiaritate a poetului cu natura terestra si cosmica
deopotriva: "luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie", "codru-ascund in umbra stralucire de izvoara",
"timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie";
Metaforele sunt numeroase ca si epitetele si au capacitatea de a vizualiza ideile: "urna sortii", "colonii
de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul unor crieri";
Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. in prima parte a poemului, rima
este feminina, iar in partea de satira rima este masculina, ilustrand tonul retoric. Rima este aici absolut
inedita, fapt ce a starnit reactii impresionante in epoca; Eminescu rimeaza in mod surprinzator substantiv cu
pronume, adjectiv cu pronume sau cu adverb, pronume cu substantiv: "mititel/el", "adanca/inca", "recunoasca-
l/dascal", "iata-I/Tatal".

Mihai Eminescu Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Sara pe deal
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.
Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?
NEOMODERNISMUL

Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin
respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă
tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore
subtile și expresie ermetică.
Neomodernismul s-a conturat în doar 7 numere ale revistei "Albatros" editată în 1941 și condusă de Geo
Dumitrescu. Această nouă formă de manifestare a modernismului ce se prelungește până prin anii '60 este
îndreptată cu fața spre un trecut exemplar. Scriitorii neomoderniști doresc să se despartă de "spiritul
veacului", care este cel al războaielor și să recupereze valorile și modelele.
După Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este al treilea inovator al limbajului poetic în
literatura română.

Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu:

- poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;

- o poetică a existenţei şi a cunoaşterii;
- lupta sinelui cu sinele; confruntarea dintre creator şi gânditor;
- redefinirea poeticului; lupta cu verbul (necuvintele);
- cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie;
- intelectualismul;
- reinterpretarea miturilor;
- reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii;
- ironia, spiritul ludic;
- reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un
imaginar propriu, inedit;
- transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia dintre conştiinţă şi
existenţă;
- ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd; răsturnarea firescului;
ermetismul expresiei;
- subtilitatea metaforei;
- insolitul imaginilor artistice.

Leoaica tarara, iubirea

de Nichita Stanescu

Nichita Stănescu a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei
Române si considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori
pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”.
Neomodernismul este o orientare a anilor ’60-’70 ce s-a manifestat si in literatura si aduce
redescoperirea sensibilitatii creatoare, a emotiei estetice si innoirea limbajlui poetic dupa un deceniu in care
literatura fusese cenzurata si ideologizata politic de catre regimul comunist din Romania acelei perioade.
Nichita Stanescu alaturi de ceilalti poeti nemodernisti ai generatiei ’60 precum Marin Sorescu sau Ana
Blandiana, refac legaturile cu literatura poetica modernista interbelica.
“Leoaica tanara, iubirea” face parte din al doilea volum al autorului, intitulat “O viziune a
sentimentelor” si aparut in 1964, fiind o poezie neomodernista in care subiectivitatea, senzorialul si
afectivitatea se impletesc cu puterea expresiva a limbajului, ambiguitatea sensurilor, subtilitatea metaforelor si
ineditul imaginilor artistice.
O caracteristica a poeziei neomoderniste este deschiderea textului spre interpretari multiple. Apartinand
lirismului subiectiv deoarece prezinta marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric, precum verbe
si pronume la persoana 1 singular si adjective posesibve la persoana l, poezia situeaza eul in centrul unui
univers pe care il reconstruieste din temelii, intalnirea eului cu iubirea ca forta transfiguratoare a lumii
favorizeaza dubla receptare a poeziei ca apartinand atat liricii erotice cat si ca fiind o arta poetica.
Poezia este o arta poetica deoarece autorul isi exprima atat propriile convingeri despre aspectele
esentiale ale artei literare contribuind la dezvoltarea acesteia cat si tema si viziunea despre lume din
perspectiva unei estetici neomoderniste, sentimentul poetic fiind acela de contopire cu esenta lumii prin iubire.
Atitudinea fiintei care intalneste iubirea, respectiv inspiratia poetica constituie tema poeziei. Potrivit
autorului, atat iubirea cat si inspiratia poetica navalesc brusc si violent in spatiul sensibilitatii fiintei, modificand
dimensiunile universului si implicit ale fiintei. Discursul liric se structureaza sub forma unei confesiuni:
marturisirea propriei aventuri si descoperirea sentimenului.
 Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv este acela al leoaicei care simbolizeaza
atat iubirea cat si poezia.
Titlul defineste metaforic iubirea, respectiv poezia. Metafora explicita a iubirii imaginate ca o “leoaica
tanara” propune o perspectiva atipica, socanta pentru cititorul de poezie clasica prin ideea de ferocitate pe
care o induce. In “Logica ideilor vagi” autorul observa ca fiecare dintre simturile noastre cuprind doar o fasie
de realitate iar literatura are ca scop incercarea de a acoperi zonele naturii neinregistrate senzorial. Din acest
punct e vedere, intalnirea cu “leoaica” nu este altceva decat intalnirea cu poezia, metafora-titlu fiind metafora
poeticitatii, astfel in acest caz iubirea avand sensul de muza.
Incipitul reia titlul poeziei ca prim vers si din acest moment sugestia violentei este anulata iar
sentimentul va fi situat in sfera de semnificatii a simbolului leului, respectiv putere, forta, agresivitate dar si
eleganta si noblete, simbol care, prin feminizare, capata noi valente imbogatindu-se cu ideea de posesivitate,
leoaica, prin latura ei materna, garanteaza perpetua regenerare iar senzualitatea, gratia si efemeritatea
corespunzatoare varstei - “tanara” ating domeniul inspiratiei poetice al frumosului.
Poezia este alcatuita din 3 strofe si 24 de versuri libere, inegale, cu rima aleatorie si ritm combinat in
cadrul carora spontaneitatea si muzicalitatea reda fluxul ideilor. Eufonia versurilor sugereaza amplificarea
starii de mirare urmata de starea de gratie. De asemenea , forma moderna reprezinta o eliberare de rigorile
clasice, o cale directa de transmitere a ideilor si a sentimentelor poetice.
Compozitional poezia are trei secvente lirice corespunzatoare celor trei strofe:
Prima secventa surprinde momentul intalnirii bruste si dureroase a fiintei cu iubirea, respectiv
inspiratia poetica, sub forma unei impresii provenite din universul cinegetic. Raporturile dintre vanator –
leoaica si prada – eul, sunt multiple, atacul survine camuflarii si este urmat de seductie.
A doua secenta prezinta o descriere cosmogonica a recreierii universului sub influenta
transfiguratoare a iubirii. Nu este vorba doar de o reconfigurare ci de o reconstructie atat a universului exterior
cat si a celui interior, al carei rezultat il reprezinta modificarea fundamentala a perceptiei omului, repsectiv
poetului, asupra realitatii. Cercul reprezinta un simbol al perfectiunii ce are in centru eul creator.
Ultima secventa concretizeaza efectele intalnirii cu iubirea, respectiv muza, fiinta umana fiind scoasa
de sub legile fizicii si proiectata in eternitate. In procesul de recreare a lumii dupa legile iubirii, respectiv legile
ceatiei poetice, este integrata si fiinta poetului.
Simetria se realizeaza prin cele doua imagini ale iubirii – leoaica l inceputul si la sfarsitul textului
poetic care coreleaza cu doua perceptii diferite ale eului asupra lumii ce sugereaza ca transformarea este
totala si ireversibila. Opozitia se manifesta in cea de-a doua secventa poetica la nivelul metaforei fiintei –
durerea muscaturii – si la nivelul universului devenit sferoid.
Sursele expresivitatii si ale sugestiei se regasesc la fiecare nivel al limbajului poetic. Astfel, la nivel
morfosintactic marcile lirismului subiectiv , formele pronumelui personal la persoana l singular, au un dublu
efect, sustinand caracterul confesiv pe de-o parte si punctand sentimentul de uimire, starea de mirare a fiintei
in fata intalnirii neasteptate pe de alta parte.
La nivel morfo-sintactic se observa prezenta terminologiei concrete. Campul semantic al fiintei este realizat
prin termeni si structuri lexicale cu valoare de simbol. Campul semantic al timpului este semnificativ prin
trecerea repere precise spre nedefinit. Figurile de stil si imaginile artistice sunt puse in relatie cu un plan al
existentei fiintei umane aflata in contact direct cu iubirea, respectiv poezia.
Consideram ca poezia “Leoaica tanara, iubirea” de Nichita stanescu este o arta poetica
neomodernista apartinand lirismului subiectiv deoarece sunt prezente caracteristicile neomodernismului,
limbajul fiind unul nou prin care este exprimata sensibilitatea, eul liric fiind situat in centrul unui univers
construit de la zero iar sentimentele in legatura cu literatura sunt exprimate in poezie alaturi de tema si
viziunea despre lume a autorului care potrivit acestuia este una a iubirii, ambele fiind exteriorizate prin
suprapunere, fiecare identificandu-se reciproc una cu cealalta si ambele reprezentand centrul universului.
Nichita Stănescu curcubeu tăiat în două,
Leoaica tânără, iubirea şi auzul o-ntâlni
Leoaica tânără, iubirea tocmai lângă ciocârlii.
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare Mi-am dus mâna la sprânceană,
mai demult. la tâmplă şi la bărbie,
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, dar mâna nu le mai ştie.
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă. Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
Şi deodata-n jurul meu, natura peste care trece-alene
se făcu un cerc, de-a-dura, o leoaică arămie
când mai larg, când mai aproape, cu mişcările viclene,
ca o strângere de ape. încă-o vreme,
Şi privirea-n sus ţişni, şi-ncă-o vreme..
PASTELURI

Iarna
de Vasile Alecsandri

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;

Soarele rotund şi palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,

Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

Un eseu este o piesă de scriere academică care descrie, analizează și evaluează un anumit subiect sau o
problemă. Un eseu conține, în general, o combinație de fapte și figuri și opinii personale, idei ale scriitorului. În
acest articol, vom privi mai întâi câteva tipuri diferite de eseuri și apoi vom evidenția câteva eseuri scrise în
mod obișnuit.

Structura eseului
Un eseu este structurat în trei mari părţi principale:
Partea de început - Introducerea - include poziţia autorului faţă de tema aleasă.
Partea de mijloc - Conţinutul eseului - include argumentul susţinut de dovezi sau
exemple şi este partea în care se demonstrează, argumentează şi susţine poziţia aleasă.
Partea finală – Concluzia.

Eseul structurat
este un tip de compunere scolara, in care se trateaza o tema formulata explicit in cerinta, avand in vedere o
serie de repere (cerinte prestabilite). Evaluarea are in vedere atat modul de tratare a ideilor mentionate in
formularea cerintelor, cat si organizarea ideilor in scris, capacitatea de analiza si de interpretare a ideilor etc.

Eseul structurat este o compunere care tratează o anumită temă, indicată în cerinţă. Acest reper general are,
la rândul său, un număr variabil de cerinţe (3-5) care trebuie respectate în redactare. Ordinea integrării
cerinţelor nu este una obligatorie, prestabilită, cel care scrie eseul având libertatea de a le organiza după cum
doreşte.
Evaluarea unui eseu structurat se face după următoarele criterii:- tratarea tuturor ideilor menţionate în
formularea cerinţelor;- prezentarea logică, însoţită de argumente/ exemple convingătoare;- organizarea ideilor
în scris (text cu structură clară, coerent, echilibru între introducere, cuprins şi încheiere, idei subliniate prin
construcţia paragrafelor, raport corespunzător între ideile principale şi cele secundare);-capacitatea de analiză
şi de interpretare (buna relaţie între idee şi argument, succesiunealogică a ideilor, abilitatea de a formula
judecăţi de valoare şi de interpretare personală);- respectarea normelor de ortografie şi de punctuaţie;-
aşezarea corectă a textului în pagină, lizibilitatea.

Un eseu structurat trebuie sa contina o introducere ce cuprinde date despre autor cat si opera, ipoteza de la
care dezbati subiectul eseului. Apoi urmeaza paragrafele cu -in primul rand-,-in al doilea rand-fiecare contin
argumente pentru ipoteza si dovezi. In conluzie reiei ipoteza si scrii o parere proprie.

Hai să vedem cum să realizăm un eseu de toată isprava

1. Citește cu atenție cerințele. E valabil pentru orice subiect sau examen. Aici vei vedea că ți se cer trei
chestiuni de care trebuie să ții cont în mod obligatoriu pentru a atinge punctajul maxim: să respecți structura
discursului de tip argumentativ, să ai conținutul adecvat argumentării pe tema dată, să respecți normele limbii
literare și precizarea privind numărul de cuvinte. Limbaj prea greoi? Îl traduc în cele ce urmează.

2. Concentrează-te pe ipoteză. Ce conține ipoteza? Două aliniate: în primul vei evidenția un adevăr general
valabil despre tema în discuție, iar, în al doilea rând, îți vei exprima opinia în legătură cu aceasta. Adevărul
general valabil introduce evaluatorul în conținutul eseului tău. Și te ajută să câștigi câteva linii. Poți începe
astfel: „Este binecunoscut faptul că…”, sau „Se știe că…”, sau „Din cele mai vechi timpuri oamenii au înțeles
că…”. Apoi vei formula o opinie despre temă începând un nou aliniat astfel: „În opinia mea…”, sau „Eu cred
că…”, sau „Eu consider că…”. Aici este foarte important următorul lucru: trebuie să inserezi cele două
argumente care vor constitui baza eseului tău prin, hai să le spunem așa, titlurile lor. Cu alte cuvinte vei
condensa cele două argumente în două cuvinte sau expresii legate de conjuncția „și”. Așa, ca să fie vizibile!
Asta înseamnă că nu te apuci repede să scrii, ci te gândești dinainte la întreg eseul, îți faci o schiță mentală
(sau pe ciornă) și rezumi argumentele în ultima parte a ipotezei. O să îți arăt un exemplu la final ca să înțelegi
mai bine.

3. Dezvoltă argumentele. Sunt două. De obicei. Probabil că tot două vor fi o bună bucată de timp de acum
încolo. Odată le vor schimba ei. E bine să le introduci prin: „în primul rând…”, „în al doilea rând…” sau ”Un
prim argument ar fi…”, „Un al doilea argument ar fi…”. Nu îți recomand să apelezi la „Pe de o parte…”, „Pe de
altă parte…” pentru că asta ar însemna că ai un argument și un contraargument. Ce înseamnă argumentare?
Atenție! Unii elevi continuă să emită opinii. Păreri. De parcă ei ar fi niște guru ai filosofiei, niște erudiți ai
științelor sau te miri ce Steve Jobși ai informaticii sau ai antreprenoriatului. Nu. E nevoie de argumente.
Repet, ce înseamnă argumentare? Patru chestiuni: explicații, exemple, ilustrații și, dacă știi, citate. Explicațiile
problematizează argumentul, dar nu sunt de ajuns. Este absolut necesar să oferi exemple: din literatură (ar fi
ideal), din științe, din istorie, din sport sau alte domenii, din viața cotidiană sau chiar din propria-ți viață. Cel
 mai bun exemplu este exemplul personal. Nu uita de ilustrații care nu sunt decât comparații, alegorii sau
povestioare care pot să îți susțină argumentul tău. Iar dacă ai la îndemână și un citat dintr-o personalitate în
domeniu, ei acesta-i cireașa de pe tort. În orice caz, fii onest. Nu încerca să fabrici un citat din te miri ce
scriitor neo-zeelandez sau om de știință coreean. Nu îți poți ruina eseul mai tare decât printr-o minciună. Ce
crezi, profesorii nu vor avea curiozitatea de a da un search pe Google în legătură cu fake-urile astea? Ba da.
Așa că fii atent la ceea ce creezi.

4. Formulează concluzia. Încheie în forță. Lasă o impresie de final puternică. De mare scriitor. Cum? Nu doar
reluând ipoteza în mod nuanțat, ceea ce este chiar necesar; nu doar rezumând argumentele, ceea ce este
important; ci folosind o interogație retorică, o invocație în genul „Cum nu vii tu Țepeș Doamne!?”, o exclamație
fără drept de apel sau un joc de cuvinte. Așa demonstrezi că ai stil. Concluzia trebuie introdusă printr-un nou
aliniat (al cincilea după structura pe care și-o propun) cam așa: „În concluzie…”, sau „Prin urmare…”, sau
„Deci…”, sau „Așadar…” sau, dacă mai ai nevoie de cuvinte, „Având în vedere cele enunțate mai sus…”.

5. Respectă tehnica redactării. Eseul tău trebuie să fie corect, coerent, cursiv și convingător. În ordinea
aceasta. De aceea, te rog să fii atent la corectitudinea celor afirmate d.p.d.v. gramatical, dar mai ales logic.
Folosește conectorii specifici textului argumentativ: consider că, cred că, astfel, spre exemplu, așadar, în
schimb, pentru că, deoarece, dar, însă, totuși, deci etc. După cum am spus mai spus, respectă structura:
ipoteză, argumentare, concluzie. Și păstrează echilibrul între componente. Nu trebuie să ai un argument de
cinci rânduri și celălalt de zece. Abordează un tip de exprimare adecvat discursului argumentativ: nu trebuie
să vorbești nici ca în spatele blocului, nici ca la Academie. Fii rezonabil. încearcă sa eviți cuvintele prea
savante când nu-și au locul precum și cacofonii sau repetiții. Citește, recitește, corectează textul produs. A, un
un ultim lucru: încearcă să atingi numărul maxim de cuvinte. Astfel îl vei depăși cu siguranță pe cel minim.

STRUCTURA UNUI ESEU DE TIP ARGUMENTATIV

Un eseu argumentativ simplu trebuie impartit in segmente clare, dintre care trei trebuie sa fie întotdeauna
prezente.

1. Introducerea:
In cele mai multe tipuri de scriere, primul lucru pe care îl face autorul este de a introduce subiectul pe care
arede gând sa îl prezinte. Scopul primului paragraf este de a capta atenţia cititorului si de a-i da câteva
repere referitoare la subiect. Paragraful iniţial urmează de obicei o serie de paşi, de la situaţii mai generale
înspre situaţia specifica ce urmează sa fie abordata. Deşi nu exista nici o formula pentru redactarea
introducerii, următoarele elemente apar de cele mai multe ori:

Propoziţia de introducere: Prima propoziţie a eseului trebuie sa fie suficient de interesanta pentru a
determina cititorul sa citească mai departe. Aceasta propoziţie ar putea fi una provocativă sau o
întrebare majora. In oricare dintre cazuri, va trebui ca cititorul sa fie introdus in subiect si focalizat asupra
subiectului ce va fi discutat.
Formularea tezei(ipotezei): E de obicei ultima propoziţie a primului paragraf si serveşte ca linie
directoare a eseului. Ea reprezintă ideea care va fi susţinuta de-a lungul întregului eseu. Pentru
mulţi pare ciudata situarea la bun început a concluziei pe care o vor desprinde, ei preferând sa lase pentru
sfîrşitul eseului exprimarea poziţiei lor in argumentare. Cu toate acestea, e firesc si dezirabil ca cititorul sa fie
informat despre teza ce va fi susţinuta in eseu.
2. Cuprinsul: Susţinerea tezei/ipotezei
Odată ce in introducere a fost pregătit terenul pentru discuţie si a fost prezentata poziţia ce va fi adoptata,
urmează partea cea mai extinsa a eseului in care se vor prezenta argumentele menite sa convingă
cititorul. Un eseu bun va convinge cititorul ca întrucât anumite elemente sunt adevărate si pentru ca anumite
convingeri sunt împărtăşite de autor si de cititor, cititorul trebuie prin urmare sa accepte ca valide concluziile
autorului.
Modul cel mai obişnuit de a susţine teza este de a face o aserţiune si de a oferi apoi suporturi,
dovezi, exemple care sa o confirme E, de asemenea posibil, sa se înceapă cu o rezumare a exemplelor
(dovezile) si apoi sa se extragă concluzia .
O practica obişnuita in eseul argumentativ este ca autorul sa îşi prezinte opiniile si apoi sa considere critic
posibilele păreri opuse (contraargumentele). E de asemenea posibil sa se înceapă cu expunerea punctelor de
vedere cu care autorul nu e de acord, sa le critice cu scopul de a face loc părerii sale.
3. Concluziile
In condiţiile in care s-a spus deja in introducere ce părere va fi susţinuta, mulţi autori de argumentari sunt
nesiguri ce sa scrie in concluzie. Concluzia e o parte foarte importanta a eseului pentru ca însumează
 teza si argumentele in favoarea ei, lăsând cititorului o imagine clara asupra poziţiei pe care o adopta
autorul. Nu e recomandat ca la acest stadiu sa se introducă idei noi, care nu au fost abordate in eseu.
E de asemenea neînţelept a folosi concluziile ca loc de exprimare a opiniei proprii, ca loc pentru „ceea
ce cred eu‟. Făcând aşa, cititorul poate avea impresia ca oricine poate gândi ce doreşte. In principiu, ideea e
adevărata. Cu toate acestea, autorul trebuie sa-si amintească scopul pentru care a scris eseul. Acesta e nu
doar de a spune cititorilor care e poziţia sa fata de subiect, ce gândeşte, ci si de a-i convinge de validitatea
argumentelor sale, pe care sa dorească si ei sa le susţină, sau măcar sa le cunoască. De aceea, e absolut
ineficient a spune ca oricare poziţie fata de subiect e in egala măsura de îndreptăţita.

Trasaturile cele mai frecvent intalnite ale concluziei unui eseu argumentativ sunt:
Sinteza argumentului: In concluzie, autorul trebuie sa reformuleze si sa rezume foarte scurt principalele
puncte ale argumentului.
Reformularea tezei: Autorul reformuleaza si susţine importanta tezei, întrucât întregul eseu a gravitat in jurul
demonstrării sale. Unii considera ca a rescrie teza intocmai este o metoda retorica foarte eficienta. Alte
persoane considera ca este bine a se reformula teza.

Propoziţiile de final: Aceasta secţiune semnalează sfârşitul eseului si da o impresie de final cititorului. Iată
câteva posibile moduri de scriere a ultimelor propoziţii:
§ Discuta viitorul subiectului prezentat. Aceasta poate accentua importanta eseului. De asemenea, aceasta
poate ajuta cititorul sa aplice noua informaţie sau sa vadă lucrurile global
§ Da cititorului ceva la care sa se gândească, poate un mod de a utiliza eseul in viata de zi cu zi
§ Revine la primele propoziţii pentru a da o forma circulara eseului
§ Pune întrebări, ori cititorului, ori întrebări generale, care sa ajute cititorul sa obţină o noua perspectiva
asupra subiectului

De-a lungul întregului eseu, autorul trebuie sa aibă in minte cititorul căruia i se adresează si care sunt
aşteptările acestuia. Ţinând seama de aceste lucruri, elaborarea unui eseu va fi mai eficienta.

Va propun si un model de argumentare, creat de o fosta eleva:

Scrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre ură, pornind de la ideea exprimată în
următoarea afirmaţie: „Pe când iubirea, de orişice fel ar fi ea, luminează viaţa şi-o îndulceşte, ura o-
ntunecă, o umple de amărăciune şi-o face nesuferită”. (Mihai Eminescu, Opere)

Introducere:
Cine oare nu a incercat macar o data sa inteleaga dedesubturile iubirii si urii?...
Mă număr printre cei care susţin ideea enunţată în citatul dat şi anume aceea că iubirea, de orice fel, este
sentimentul care luminează şi face viaţa mai frumoasă, pe când ura nu face altceva decât să aducă
amărăciune şi frustrare în viaţa oamenilor.(opinie proprie+ipoteza-atentie, relationare cu citatul!!!)
Cuprins
În primul rând, atât iubirea pe care o dăruim cât şi cea pe care o primim, ne face să privim viaţa şi din alte
puncte de vedere şi să uităm de lucrurile materiale. Aşa, noi oamenii, ne dăm seama că având iubire avem o
viaţă frumoasă şi învăţăm să preţuim momentele cu adevărat minunate. Acest lucru îl poate face orice tip de
iubire, fie ea părintească, pasională, pentru prieteni sau pentru oricare dintre semenii noştri, dar consider că
dacă în viaţa unui om se regăsesc toate acestea, acel om poate spune că este cu adevărat împlinit. Fireşte că
iubirea aduce şi suferinţă, dar numai cunoscând toate trăirile pe care iubirea le aduce ne vom da seama că nu
există sentiment mai înălţător ca acesta.(argument 1 cu exemplificare )
În al doilea rand, sunt de parere că ura nu ar trebui să existe în viaţa noastră întrucât ne face să uităm de
noi, să nu acordăm atenţie lucrurilor frumoase din viaţă şi să ne concentrăm doar pe a le face rău celor din
jurul nostru. Astfel nu vom deveni decât nişte oameni frustraţi care îşi vor da seama în final că viaţa a trecut
 pe lângă ei şi nu s-au bucurat de lucrurile cu adevărat importante.(argument 2/contraargument cu sustinere)
Concluzie
Aşadar, fiecare are dreptul de a alege ceea ce face cu viaţa lui dar în cele din urmă toţi ne vom da seama
că, asa cum am sustinut prin cele afirmate anterior, prin iubire toate lucrurile frumoase sunt posibile, că acest
sentiment ne face mereu să tresărim de emoţii şi ca nu mai există vreunul care să dea mai multă frumuseţe
vieţii, pe când ura ne va aduce doar o viaţă tristă şi întunecată.(reformularea ipotezei+perspectiva
generalizatoare asupra temei eseului)

Va mai aduc in plus o lista utila de conectori(adverbe, locuţiuni adverbiale, conjuncţii sau locuţiuni
conjuncţionale, structuri verbale); acestia ajuta la exprimarea ideilor de:

§ succesiune, continuitate : în primul rând, în al doilea rând, etc, pe de o parte... pe de altă parte, în
plus, de asemenea
§ contrast: dar, însă, ci, în contrast cu, dimpotrivă
§ ierarhizare: înainte de toate, mai presus de toate, mai important decât
§ comparaţie: la fel cu, tot aşa, ca în comparaţie cu, în mod asemănător
§ probabilitate: probabil, posibil, este cu putinţă, s-ar putea ca
§ certitudine: cu siguranţă, desigur, fireşte, nu este nici o îndoială că
§ concesie: deşi, totuşi, cu toate acestea, chiar dacă
§ concluzie: deci, aşa, prin urmare, în concluzie, în consecinţă, la urma urmelor

ESEUL ARGUMENTATIV

Exista doua tipuri de eseu argumentativ: eseul “pro si contra” si eseul de opinie. Eseul argumentativ este un
text abstract pt. ca expune idei si puncte de vedere. Acest eseu testeaza abilitatea elevului de a dovedi un
crez, o interpretare, un principiu.

Structura eseului argumentativ “pro si contra”:

Introducere
Expune subiectul in discutie si introduce cele doua, sau mai multe perspective, din care este vazut subiectul
respectiv.
Cuprins
Aici se vor discuta perspectivele diferite din care este privit subiectul. Se vor aduce argumente si de o parte si
de cealalta, in mod egal. Se vor da exemple. Autorul nu se va implica emotional. Ideile pro si contra se vor
prezenta in paragrafe separate, adica un paragraf pt. fiecare idee.
Concluzie:
Se expune o parere generala despre subiect si se poate da si parerea autorului.
Structura eseului de opinie:
• Introducere:
Aici se prezinta subiectul in discutie si opinia autorului despre acest subiect.

• Cuprins:
Consta in mai multe paragrafe separate in care elevul isi prezinta punctele de vedere sustinute de exemple si
argumente. Se va scrie si un paragraf in care se va prezenta un punct de vedere opus, cu argumente care sa
demonstreze ca acel punct de vedere este neconvingator.
• Concluzie:
Aici se va rescrie pe scurt opinia autorului, dar cu alte cuvinte.

Eseul nestructurat (liber)

este un tip de compunere scolara, care se apropie de eseul literar. Cerinta indica doar tema ce trebuie tratata,
dar selectia aspectelor de urmarit, organizarea si dispunerea ideilor, diferitele asocieri sau trimiteri la opere
literare, artistice, filozofice etc. tin de creativitatea elevului. Evaluarea eseului liber poatae urmari impresia
globala (orginilalitatea ideilor si a exprimarii), dar si capacitatea de sustinere argumentata a unui punct de
vedere.