FANTANA DINTRE PLOPI

Mihail Sadoveanu
-relatie-

Mihail Sadoveanu, scriitor reprezentativ al epocii interbelice, s-a impus in literatura

romana atat prin debutul sau mai putin obisnuit (trei volume de povestiri si un roman), cat
si prin intreaga sa opea de peste 100 de volume. El isi organizeaza cele noua povestiri din
Hanu-Ancutei (1928) in formula povestirilor in rama (,,O mie si una de nopti, G.
Boccaccio,,,Decameronul’’). Volumul a fost considerat ,,o capodobera la rascruce’’ de
catre Nicolae Manolescu.

Povestirea este o naratiune subiectivizata( relatarea este făcută din unghiul

povestitorului) care se limitează la nararea unui singur fapt epic. Se acordă importanță
naratorului și actului narării, iar interesul pentru situații și întâmplări îi conferă caracterul
etic, exemplar. Povestirea se situează între un plan al trecutului, principala sa
caracteristică fiind evocarea.

Povestirea în rama este o categorie a genului epic numită și povestirea în povestire sau
povestirea cu cadru, formă de încadrare a uneia sau mai multor narațiuni intr-o altă
narațiune, prin procedeul inserției, având ca trăsătură holomorfismul (calitatea unei opere
de a-și păstra, desfacuta în fragmente, coerența și capacitatea de a exprima). Povestirea în
ramă beneficiază și de un spațiu privilegiat și ocrotitor, un topos , în care mai mulți
povestitori relatează întâmplări pilduitoare, respectând în ceremonial prestabilit și
desfășurănd o arta a discursului memorabil.

Tehnica povestirii in rama presupune ca primă trăsătură duplicarea instanţei narative. In

"Hanul Ancutei" exista un povestitor al naratiunii-cadru care asista ca martor la seara de la
han, devenind ascultător al fiecărei naraţiuni rostite de ceilalti naratori. Prezenta sa este
redata prin utilizarea persoanei I in naratiune si conferă iluzia autenticitatii. Ceilalti
naratori, personaje in naratiunea-cadru si, pe rand, ascultatori, au in povestirile relatate de
ei roluri diverse: naraior-martor, personaj-naralor, de unde varietatea diegezei si caracterul
polifonic. Ei aparţin unor categorii sociale diferite. Naraţiunea-cadru este răsfirata de-a
lungul întregului text si include cele noua povestiri. Interesul ascultătorilor este susţinut
intre povestiri de promisiunea comisului Ionita de a spune "o poveste cum n-am mai
auzit".

0 altă trăsătură o constituie existenţa unui ceremonial al istorisirii. Acesta

reprezintă sistemul de convenţii care consta în crearea atmosferei specifice, care
stimulează evocarea. Se conturează un cadru prielnic povestirii, drumeţii fiind in jurul
focului, serviţi de frumoasa Ancuţa cu mancaruri alese si cu vin vechi în căni noi. Se
captează atenţia ascultătorilor prin formule de adresare precum: "Domnilor şi fraţilor, (...)
ascultaţi ce mi s-a întâmplat", se regizează tensiunea epică, stimulându-se interesul
ascultătorilor, criteriul de apreciere fiind, aşa cum afirmă comisul Ioniţă, capacitatea dc a
impresiona: "Cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare".
 Cea de-a patra povestire a volumului este "Fântâna dintre plopi". Secvenţa-ramă îl
aduce în prim-plan pe căpitanul de mazili. Neculai Isac, personajul-narator. Dominanta
afectivă a discursului său, nostalgia, precum şi clementele de portret sunt reliefate prin
comentariul naratorului ordonator, comisul loniţă: „calare! învăluit in lumina si pulberi",
'luneca spre noi", "călăreţul parca venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri",
proiectându-1 într-o aură mitică.

Intâmplarea neobişnuită pe care o narează Neculai Isac are ca temă iubirea tragică, aşa
cum afirmă Octav Botez: "Evocarea iubirii tragice se amestecă cu regretul nostalgic pentru
lucrurile care au fost ţi nu mai pol fi. "

Titlul, metaforic şi anticipativ, defineşte toposul diegezei, fântâna devine simbol bivalent,
conotând atât viaţa, cât şi moartea, atât erosul, cât şi thanatosul, iar plopii sunt simbol al
morţii, al suferinţei, al sigurătăţii.

Un element relevant pentru relatie îl constituie relaţiile temporale şi spaţiale definite în

incipit, întrucât fixează coordonatele desfăşurării acţiunii dintre protagonisti. Timpul
povestirii este magic pentru că reconstituie prin forţa cuvântului o lume şi stă sub semnul
vârstei de aur. Cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul povestirii/ al naratorului
anonim, care evoca nostalgic toamna aurie "intr-o deparatata vreme" a tinereţii sale, timpul
povestirii, al toamnei aurii cand se spun toate povestirile si timpul evocat, al celeilalte
Ancute. In povestirca-cadru, se observa impresia de atemporalitate, illo lempore: ,,intr-o
deparatata vreme, demult". Dar misterul timpului mitic este dezlegat de indici temporali
istorici precum războiul ruso-turc: "împăratul alb şi/a ridicat muscalii lui împotriva limbilor
păgâne’’. Este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spaţio-temporale relativ
precise îndărătul unor imagini ce par să ţină de fabulos. In povestirea lui Neculai Isac, durata
evenimentelor este concentrată - trei zile -, timpul fiind însă indeterminat „într-o toamnă ca
asta", „De-atunci au trecut peste douăzeci şi cinci de ani".

Spaţiul povestirii are valoare mitica, imagine a paradisului pierdut: "Taberele de cara nu se
mai istoveau. Lautarii cântau fara oprire. " Spre deosebire de I.L. Caragiale şi de I. Slavici,
Mihail Sadovcanu conferă conotaţii pozitive hanului. Aşezat la răscruce de drumuri
(destine), hanul este un loc dc popas si de petrecere, ocrotitor ca o cetate si cunoscut
calatorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancute. Valoarea simbolica a hanului este aceea
a unui centrum mundi, loc de intalnire a diferitelor destine si povesti ale unor oameni
aparţinând diferitelor categorii sociale. Zidurile au valoarea simbolică a graniţelor dintre
lumea reală şi lumea povestirii. Este cadrul unora din întâmplările relatate şi un suprapersonaj
ce rezonează la trăirile povestitorilor : "Il simţise şi hanul, căci se înfiora prelung’’. In
povestire, spaţiul întâmplărilor este determinat geografic („duceam vinuri la ţinutul Sucevei",
„la malul Moldovei").

Subiectul este construit pe principiul cronologic, relatându-se un singur fapt epic. O trista
poveste de iubire care a avut, rol dciniuerc pentru tânărul de odinioară.

Un alt element relevant îl constituie conflictul întrucât dezvăluie trăirile personajelor

justificând atât alegerile, cat şi acţiunile lor. Conflictul exterior constă în încercarea lui
Hasanache şi a şatrei de a-1 atrage pe tânărul necugetat într-o
cursă, cu ajutorul unei ţigâncuşe, Marga, pentru a-l jefui. Conflictul interior, psihologic este
trăit mai ales de Marga, cea care se zbate între iubirea sinceră pentru Ncculai Isaac şi
loialitatea faţă de grupul cărnii îi aparţine. Protagonistul va fi urmărit toată viaţa de vina de a
nu-şi fi putut salva femeia iubită, ochiul stins fiind un martor permanent al întâmplării
tragice.

Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neştiutor, dar

reprezentarea faptelor este insotita de analiza si condamnarea lor, din perspective maturului,
accentuând consecinţele tragice. Acesta foloseşte cuvinte dure pentru autoaracterizare: "Eram
un om buiac si ticălos. /.../Om nevrednic nu pol sa spun c-am fost. Aveam oi si imasuri si
negutam toamna vinuri; dar imi erau dragi ochii negri, si pentru ei călcam multe hotare ".

Tânărul Neculai Isac are defectele specifice vârstei: neştiinţa (lipsa experienţei de viata)
si nesocotinţa (incapacitatea de a prevedea urmările faptelor săvârşite).
Protagonistul este Neculai Isac, personaj rotund, atipic speciei prin complexitatea portretului
moral si prin evolutia spirituala de la postura nestatornica a Donjuanului la dragostea tragica
de tip Tristan. Este surprins intr-o dubla ipostaza: a tanarului supus initierii si a maturului
care se autoanalizeaza cu un ochi critic, fiecare perspectiva fiind corespondenta unui plan
epic.

Introducerea in scena a personajului se realizează printr-o aura de mister, venind dintr-

un trecut indepartat(,,calaret învăluit in lumina si pulberi", "luneca spre noi","calaretul
parca venea spre noi de demult, de pe depanate tărâmuri") se constituie într-o modalitate de
caracterizare directă.

In ramă se remarcă prosopografia eroului, construită prin tehnica detaliului semnificativ

de către narator: ,,om ajuns la cătruneţă, dar se ţinea drept şi spinten pe cal", cu „obrazu-i
smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase", cu
„ochiu drept stîns şi închis", iar „ochiul cel viu, mare şi neguros". Comisul loniţă îl descrie
ca „voinic şi frumos".

Din punct de vedere social, N I este căpitan de mazâli, vestimentaţia fiind sugestivă:
„ciubote de iuft cu turtecii nalte ş-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint",
„blăniţa cu guler de jder", „pălăria de pâslă neagră", „pistoale la coburi" şi „torbâ de piele
galbene’’. Acestea indica, alături de apelativul „căpitan de mazili", poziţia socială
privilegiată, de mic boier. Aspectul general al personajului inspiră „frumuseţă şi bărbăţie",
întărite de o aură de mister: „învăluit în lumină şi-n pulberi". In tinereţe se ocupa cu negoţul,
ducând vin în ţinutul Sucevei.

Din punct de vedere psihologic, tânărul de odinioară avea defectele specifice vârstei:
lipsa de experienţă, „pe atuncea nu cunoşteam, ca acuma, sufletul femeilor", naivitatea,
lăsându-se uşor atras în capcana întinsă de ţigani. Maturul este dominat de experienţa care 1-a
marcat fizic şi sufleteşte, întâmplarea trăită are rol de iniţiere spirituală, prin care eroul
capabil de sentimente profunde cunoaşte dragostea adevărată, pasională, dar şi consecinţele
ireparabile ale faptelor sale.

Din punct de vedere moral, are un spirit aventurier, cutreierând ţinuturile în căutarea
dragostei, după cum el îasuşi afirmă: "pentru nişte ochi care-mi erau dragi, călcam multe
hotare". Caracterizarea morală a personajului se realizează atat mod direct, prin intermediul
descrierii şi dialogului, cât şi în mod indirect. In ramă, Neculai „zâmbeşte cu prietenie’’,
sociabilitatea reiesind si din usurinta cu care se integreaza in atmosfera hanului, din dorinta
,,sa spuie intamplarea lui de demult’’ si din limbaj, prin autocaracterizare: ,,mie mi-a placut
totdeauna sa beau vinul cu tovarasi’’. Ionita il descrie ca ,,un om cum nu erau multi in tara
Moldovei’’, ,,si rau’’, care ,,isi punea totdeauna viata’’ pentru femeie ,,care-i era draga’’, in
timp ce naratorul il numeste ,,om cum ne place noua’’.

Frumoasa Marga este eroina tragica a acestei povesti de iubire.

Din punct de vedere social este o ţigăncuşă de 18 ani, cu o condiţie umilă, jucând rolul
ispitei impus de unchiul Hasanache, conducătorul şatrei, pentru a-i jefui pe calatorii dornici
de aventuri.

Din punct de vedere psihologic şi moral, este capabilă de o iubire profundă, dusă până
la sacrificiu, in momentul în care simte că dragostea îi oferă statutul demnităţii umane. Astfel,
evoluează în plan spiritual sub imperiul iubirii: de la fata lipsită de voinţă care acţiona ca o
marionetă, ascultând de şeful şatrei, la cea care dobândeşte conştiinţă de sine, se percepe ca
fiinţă demnă, înnobilată de sentiment, capabilă de sacrificiu. Aflata in siluatia-limita de a se
supune legii nescrise a cetei primitive sau de a-l salva pe bărbatul iubit, ea alege jertfa de
sine.

O secvenţă semnificativă o reprezintă prima întâlnire cu ţiganii si cu Marga. Episodul

primei întâlniri este intens din punct de vedere afectiv: „Am simţit în mine ceva fierbinte:
parc-aş fi înghiţit o băutură tare". Prin intermediul descrierii, este relevată prosopogralia
ţigăncuşei: „o fetişcană cu fustă roşă’', cu „trupul curat şi frumos", „nasul arcuit, cu nări
largi şi ochii iuţi". Reciprocitatea sentimentelor este subliniată în mod indirect de personajul-
narator: „mă privi uimita, parcă vedea o sălbăticiune rară" Marga nu este „o fată proastă
care n-a ieşit încă în lume" (aşa cum afirmă cerşetorul), ci se supune grupului acceptând rolul
de momeală pentru tânărul călător. Hasanache, unchiul fetei, îşi trădează intenţiile de a-l jefui
pe „boierul care-a poposit la han, cu vin din jos", prin limbajul linguşitor la care apelează,
dar şi prin informaţiile de la „lăutari, care-s de-ai noştri" despre situaţia materială a lui
Neculai. Sesizând intensitatea atracţiei dintre cei doi tineri, el îi atribuie fetei rolul de ispită în
planul său. Tânărul îndrăgostit la prima vedere devine incapabil să analizeze obiectiv şi să
întrevadă capcana pusă la cale de Hasanache, iar lipsa de experienţă îl determină să se
angajeze într-o idilă aparent superficială, fără a-i prevedea urmările. Banul pe care i-1 dă fetei
ilustrează generozitatea protagonistului precum şi promisiunea unei viitoare inâlniri.
Semnificativ este elementul acvatic din care apare fata şi în care va sfârşi, precum şi
cromatica. Roşul fustei poate reprezenta iniţial viaţa, iubirea, pasiunea, ispita, în final
dobândind conotaţii thanatice, devenind simbol al sacrificiului, al jertfei.

O altă secvenţă narativă este cea a întânirii de la fântâna dintre plopi când Marga îi
dezvăluie planul ţiganilor, asumându-şi riscul de a fi pedepsită. Romantismul descrierii
decorului include imaginea selenară, bolţile înstelate, aspiraţia spre transcendental: „Stelele
se aprinseră în cerul curat... şi câmpurile înţeleniseră în linişte, ca într-o taină". Apare un
motiv anticipativ: batista roşie ca sângele. liste surprinsă gradat, printr-un climax, tensiunea
trăirii fetei în succesiunea exclamaţiilor retorice: „Boierule! Calcă-mă-n picioare, omoară-
mă şi zvârle-mă-n fântână, că nu ţi-am spus mai degrabă!". Interogaţiile retorice, care
surprind de asemenea dramatismul trăirii, definesc starea de culpabilitate şi o autopenitenţă:
„De ce nu mă baţi? De ce nu mă zdrobeşti?". Ultimele cuvinte se constituie ca o concluzie:
„De-acu mă omoară, căci m-au auzit!", ca o sentinţă ce dezvăluie conştientizarea destinului
hotărât de cei pe care i-a trădat. Finalul este dramatic, plin de dinamism conferit de
multitudinea verbelor la imperfect specifice naraţiunii; acesta corespunde epilogului epopeic
şi marchează o întâmplare crucială împărtăşită auditoriului, la care căpitanul a fost
protagonist.
 Gestul fetei este impresionant: „n-am mai simţit putere să răspund", ea depăşindu-şi astfel
condiţia. Iniţierea se realizează mai ales prin puterea de sugestie a sacrificiului de sine,
marcând invariabil existenţa eroului, la nivel fizic şi moral: „ochiul stors, pecetluit pe
totdeauna într-o durere". Din punct de vedere simbolic, „lumina" pierdută se constituie în
motiv anticipativ (Boris Tomasevski) este o reiterare a mitului lui Odin, prin paroxismul
suferinţei, dar şi prin refularea vinovăţiei pentru soarta tragică a Margăi. Totodată, semnifică
interiorizarea, întoarcerea spre sacru, dincolo de profanul existenţei empirice, vizibile.

Semnificaţia fântânii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care insa nu-i mai
protejează pe indragostiti. Este suprapersonaj, configurează destinul personajelor. Apa
fântânii se amesteca cu sângele, iar in plan simbolic, iubirea cu moartea, erosul cu thanatosul.
Apa este „un neant substanţial", o imagine a morţii după cum afirma G. Bachelard.
Dispariţia fântânii amintită în final semnifică deriziunea ireversibilă a lumii "s-a dărmat ca
toate ale lumii". I.a nivelul discursului acest topos este evidenţiat ca loc al amintirii şi al
trecerii ireversibile a timpului. Ochiul reconstituie acest imens abis temporal, „in neagra
fântână a trecutului" căpitanul Neculai Isac intuind încă imaginea vie a Margăi, păstrată într-
un registru virtual al memoriei ancestrale.

In concluzie. în aceasta povestire, două coordonate ale vieţii sunt evidenţiate: pasiunea
izvorâtă din iubire şi conştiinţa demnităţii umane. Sentimentele sunt grave, implicarea eroilor
este totală, iar dramele pasionale ating concentrarea maximă şi forţa sacrificiului pentru omul
iubit din tragediile lui William Shakespeare.