FANTANA DINTRE PLOPI

Mihail Sadoveanu
-caracterizare-

Mihail Sadoveanu, scriitor reprezentativ al epocii interbelice, s-a impus in literatura romana
atat prin debutul sau mai putin obisnuit (trei volume de povestiri si un roman), cat si prin
intreaga sa opea de peste 100 de volume. El isi organizeaza cele noua povestiri din Hanu-
Ancutei (1928) in formula povestirilor in rama (,,O mie si una de nopti, G.
Boccaccio,,,Decameronul’’). Volumul a fost considerat ,,o capodobera la rascruce’’ de catre
Nicolae Manolescu.

Povestirea este o naratiune subiectivizata( relatarea este făcută din unghiul povestitorului)
care se limitează la nararea unui singur fapt epic. Se acordă importanță naratorului și actului
narării, iar interesul pentru situații și întâmplări îi conferă caracterul etic, exemplar.
Povestirea se situează între un plan al trecutului, principala sa caracteristică fiind evocarea.

Povestirea în rama este o categorie a genului epic numită și povestirea în povestire sau
povestirea cu cadru, formă de încadrare a uneia sau mai multor narațiuni intr-o altă narațiune,
prin procedeul inserției, având ca trăsătură holomorfismul (calitatea unei opere de a-și păstra,
desfacuta în fragmente, coerența și capacitatea de a exprima). Povestirea în ramă beneficiază
și de un spațiu privilegiat și ocrotitor, un topos , în care mai mulți povestitori relatează
întâmplări pilduitoare, respectând în ceremonial prestabilit și desfășurănd o arta a discursului
memorabil.

Tehnica povestirii in rama presupune ca primă trăsătură duplicarea instanţei narative. In

"Hanul Ancutei" exista un povestitor al naratiunii-cadru care asista ca martor la seara de la han,
devenind ascultător al fiecărei naraţiuni rostite de ceilalti naratori. Prezenta sa este redata prin
utilizarea persoanei I in naratiune si conferă iluzia autenticitatii. Ceilalti naratori, personaje in
naratiunea-cadru si, pe rand, ascultatori, au in povestirile relatate de ei roluri diverse: naraior-
martor, personaj-naralor, de unde varietatea diegezei si caracterul polifonic. Ei aparţin unor
categorii sociale diferite. Naraţiunea-cadru este răsfirata de-a lungul întregului text si include
cele noua povestiri. Interesul ascultătorilor este susţinut intre povestiri de promisiunea
comisului Ionita de a spune "o poveste cum n-am mai auzit".

0 altă trăsătură o constituie existenţa unui ceremonial al istorisirii. Acesta reprezintă

sistemul de convenţii care consta în crearea atmosferei specifice, care stimulează evocarea. Se
conturează un cadru prielnic povestirii, drumeţii fiind in jurul focului, serviţi de frumoasa
Ancuţa cu mancaruri alese si cu vin vechi în căni noi. Se captează atenţia ascultătorilor prin
formule de adresare precum: "Domnilor şi fraţilor, (...) ascultaţi ce mi s -a întâmplat", se
regizează tensiunea epică, stimulându-se interesul ascultătorilor, criteriul de apreciere fiind,
aşa cum afirmă comisul Ioniţă, capacitatea dc a impresiona: "Cine le spune mai frumos, acela
are laudă mai mare".
 Cea de-a patra povestire a volumului este "Fântâna dintre plopi". Secvenţa-ramă îl aduce
în prim-plan pe căpitanul de mazili. Neculai Isac, personajul-narator. Dominanta afectivă a
discursului său, nostalgia, precum şi clementele de portret sunt reliefate prin comentariul
naratorului ordonator, comisul loniţă: „calare! învăluit in lumina si pulberi", 'luneca spre noi",
"călăreţul parca venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri", proiectându-1 într-o aură
mitică.

Intâmplarea neobişnuită pe care o narează Neculai Isac are ca temă iubirea tragică, aşa
cum afirmă Octav Botez: "Evocarea iubirii tragice se amestecă cu regretul nostalgic pentru
lucrurile care au fost ţi nu mai pol fi. "

Titlul, metaforic şi anticipativ, defineşte toposul diegezei, fântâna devine simbol bivalent,
conotând atât viaţa, cât şi moartea, atât erosul, cât şi thanatosul, iar plopii sunt simbol al morţii,
al suferinţei, al sigurătăţii.

Un element relevant pentru caracterizare îl constituie relaţiile temporale şi spaţiale

definite în incipit, întrucât fixează coordonatele desfăşurării acţiunii prin intermediul careia
protagonistul evolueaza. Timpul povestirii este magic pentru că reconstituie prin forţa cuvântului
o lume şi stă sub semnul vârstei de aur. Cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul
povestirii/ al naratorului anonim, care evoca nostalgic toamna aurie "intr-o deparatata vreme" a
tinereţii sale, timpul povestirii, al toamnei aurii cand se spun toate povestirile si timpul evocat, al
celeilalte Ancute. In povestirca-cadru, se observa impresia de atemporalitate, illo lempore: ,,intr-
o deparatata vreme, demult". Dar misterul timpului mitic este dezlegat de indici temporali
istorici precum războiul ruso-turc: "împăratul alb şi/a ridicat muscalii lui împotriva limbilor
păgâne’’. Este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spaţio-temporale relativ precise
îndărătul unor imagini ce par să ţină de fabulos. In povestirea lui Neculai Isac, durata
evenimentelor este concentrată - trei zile -, timpul fiind însă indeterminat „într-o toamnă ca
asta", „De-atunci au trecut peste douăzeci şi cinci de ani".

Spaţiul povestirii are valoare mitica, imagine a paradisului pierdut: "Taberele de cara nu se mai
istoveau. Lautarii cântau fara oprire. " Spre deosebire de I.L. Caragiale şi de I. Slavici, Mihail
Sadovcanu conferă conotaţii pozitive hanului. Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul
este un loc dc popas si de petrecere, ocrotitor ca o cetate si cunoscut calatorilor din vremurile
vechi, ale celeilalte Ancute. Valoarea simbolica a hanului este aceea a unui centrum mundi, loc
de intalnire a diferitelor destine si povesti ale unor oameni aparţinând diferitelor categorii
sociale. Zidurile au valoarea simbolică a graniţelor dintre lumea reală şi lumea povestirii. Este
cadrul unora din întâmplările relatate şi un suprapersonaj ce rezonează la trăirile povestitorilor :
"Il simţise şi hanul, căci se înfiora prelung’’. In povestire, spaţiul întâmplărilor este determinat
geografic („duceam vinuri la ţinutul Sucevei", „la malul Moldovei").

Subiectul este construit pe principiul cronologic, relatându-se un singur fapt epic. O trista
poveste de iubire care a avut, rol dciniuerc pentru tânărul de odinioară.
Un alt element relevant îl constituie conflictul întrucât dezvăluie trăirile personajului,
justificând atât alegerile, cat şi acţiunile lui. Conflictul exterior constă în încercarea lui
Hasanache şi a şatrei de a-1 atrage pe tânărul necugetat într-o
cursă, cu ajutorul unei ţigâncuşe, Marga, pentru a-l jefui. Conflictul interior, psihologic este trăit
mai ales de Marga, cea care se zbate între iubirea sinceră pentru Ncculai Isaac şi loialitatea faţă
de grupul cărnii îi aparţine. Protagonistul va fi urmărit toată viaţa de vina de a nu-şi fi putut salva
femeia iubită, ochiul stins fiind un martor permanent al întâmplării tragice.

Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neştiutor, dar

reprezentarea faptelor este insotita de analiza si condamnarea lor, din perspective maturului,
accentuând consecinţele tragice. Acesta foloseşte cuvinte dure pentru autoaracterizare: "Eram un
om buiac si ticălos. /.../Om nevrednic nu pol sa spun c-am fost. Aveam oi si imasuri si negutam
toamna vinuri; dar imi erau dragi ochii negri, si pentru ei călcam multe hotare ".

Tânărul Neculai Isac are defectele specifice vârstei: neştiinţa (lipsa experienţei de viata) si
nesocotinţa (incapacitatea de a prevedea urmările faptelor săvârşite).
Protagonistul este Neculai Isac, personaj rotund, atipic speciei prin complexitatea portretului
moral si prin evolutia spirituala de la postura nestatornica a Donjuanului la dragostea tragica de
tip Tristan. Este surprins intr-o dubla ipostaza: a tanarului supus initierii si a maturului care se
autoanalizeaza cu un ochi critic, fiecare perspectiva fiind corespondenta unui plan epic.

Introducerea in scena a personajului se realizează printr-o aura de mister, venind dintr-un

trecut indepartat(,,calaret învăluit in lumina si pulberi", "luneca spre noi","calaretul parca
venea spre noi de demult, de pe depanate tărâmuri") se constituie într-o modalitate de
caracterizare directă.

In ramă se remarcă prosopografia eroului, construită prin tehnica detaliului semnificativ de

către narator: ,,om ajuns la cătruneţă, dar se ţinea drept şi spinten pe cal", cu „obrazu-i smad cu
mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase", cu „ochiu
drept stîns şi închis", iar „ochiul cel viu, mare şi neguros". Comisul loniţă îl descrie ca „voinic
şi frumos".

Din punct de vedere social, N I este căpitan de mazâli, vestimentaţia fiind sugestivă:
„ciubote de iuft cu turtecii nalte ş-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint", „blăniţa
cu guler de jder", „pălăria de pâslă neagră", „pistoale la coburi" şi „torbâ de piele galbene’’.
Acestea indica, alături de apelativul „căpitan de mazili", poziţia socială privilegiată, de mic
boier. Aspectul general al personajului inspiră „frumuseţă şi bărbăţie", întărite de o aură de
mister: „învăluit în lumină şi-n pulberi". In tinereţe se ocupa cu negoţul, ducând vin în ţinutul
Sucevei.

Din punct de vedere psihologic, tânărul de odinioară avea defectele specifice vârstei:
lipsa de experienţă, „pe atuncea nu cunoşteam, ca acuma, sufletul femeilor", naivitatea, lăsându-
se uşor atras în capcana întinsă de ţigani. Maturul este dominat de experienţa care 1-a marcat
fizic şi sufleteşte, întâmplarea trăită are rol de iniţiere spirituală, prin care eroul capabil de
sentimente profunde cunoaşte dragostea adevărată, pasională, dar şi consecinţele ireparabile ale
faptelor sale.

Din punct de vedere moral, are un spirit aventurier, cutreierând ţinuturile în căutarea
dragostei, după cum el îasuşi afirmă: "pentru nişte ochi care-mi erau dragi, călcam multe
hotare". Caracterizarea morală a personajului se realizează atat mod direct, prin intermediul
descrierii şi dialogului, cât şi în mod indirect. In ramă, Neculai „zâmbeşte cu prietenie’’,
sociabilitatea reiesind si din usurinta cu care se integreaza in atmosfera hanului, din dorinta ,,sa
spuie intamplarea lui de demult’’ si din limbaj, prin autocaracterizare: ,,mie mi-a placut
totdeauna sa beau vinul cu tovarasi’’. Ionita il descrie ca ,,un om cum nu erau multi in tara
Moldovei’’, ,,si rau’’, care ,,isi punea totdeauna viata’’ pentru femeie ,,care-i era draga’’, in
timp ce naratorul il numeste ,,om cum ne place noua’’.

O secvenţă semnificativă o reprezintă prima întâlnire cu ţiganii si cu Marga. Episodul

primei întâlniri este intens din punct de vedere afectiv: „Am simţit în mine ceva fierbinte: parc-
aş fi înghiţit o băutură tare". Prin intermediul descrierii, este relevată prosopogralia ţigăncuşei:
„o fetişcană cu fustă roşă’', cu „trupul curat şi frumos", „nasul arcuit, cu nări largi şi ochii iuţi".
Reciprocitatea sentimentelor este subliniată în mod indirect de personajul-narator: „mă privi
uimita, parcă vedea o sălbăticiune rară" Marga nu este „o fată proastă care n-a ieşit încă în
lume" (aşa cum afirmă cerşetorul), ci se supune grupului acceptând rolul de momeală pentru
tânărul călător. Hasanache, unchiul fetei, îşi trădează intenţiile de a-l jefui pe „boierul care-a
poposit la han, cu vin din jos", prin limbajul linguşitor la care apelează, dar şi prin informaţiile
de la „lăutari, care-s de-ai noştri" despre situaţia materială a lui Neculai. Sesizând intensitatea
atracţiei dintre cei doi tineri, el îi atribuie fetei rolul de ispită în planul său. Tânărul îndrăgostit la
prima vedere devine incapabil să analizeze obiectiv şi să întrevadă capcana pusă la cale de
Hasanache, iar lipsa de experienţă îl determină să se angajeze într-o idilă aparent superficială,
fără a-i prevedea urmările. Banul pe care i-1 dă fetei ilustrează generozitatea protagonistului
precum şi promisiunea unei viitoare inâlniri. Semnificativ este elementul acvatic din care apare
fata şi în care va sfârşi, precum şi cromatica. Roşul fustei poate reprezenta iniţial viaţa, iubirea,
pasiunea, ispita, în final dobândind conotaţii thanatice, devenind simbol al sacrificiului, al jertfei.

O altă secvenţă narativă este cea a întânirii de la fântâna dintre plopi când Marga îi
dezvăluie planul ţiganilor, asumându-şi riscul de a fi pedepsită. Romantismul descrierii decorului
include imaginea selenară, bolţile înstelate, aspiraţia spre transcendental: „Stelele se aprinseră în
cerul curat... şi câmpurile înţeleniseră în linişte, ca într-o taină". Apare un motiv anticipativ:
batista roşie ca sângele. liste surprinsă gradat, printr-un climax, tensiunea trăirii fetei în
succesiunea exclamaţiilor retorice: „Boierule! Calcă-mă-n picioare, omoară-mă şi zvârle-mă-n
fântână, că nu ţi-am spus mai degrabă!". Interogaţiile retorice, care surprind de asemenea
dramatismul trăirii, definesc starea de culpabilitate şi o autopenitenţă: „De ce nu mă baţi? De ce
nu mă zdrobeşti?". Ultimele cuvinte se constituie ca o concluzie: „De-acu mă omoară, căci m-
au auzit!", ca o sentinţă ce dezvăluie conştientizarea destinului hotărât de cei pe care i-a trădat.
Finalul este dramatic, plin de dinamism conferit de multitudinea verbelor la imperfect specifice
naraţiunii; acesta corespunde epilogului epopeic şi marchează o întâmplare crucială împărtăşită
auditoriului, la care căpitanul a fost protagonist.
 Gestul fetei este impresionant: „n-am mai simţit putere să răspund", ea depăşindu-şi astfel
condiţia. Iniţierea se realizează mai ales prin puterea de sugestie a sacrificiului de sine, marcând
invariabil existenţa eroului, la nivel fizic şi moral: „ochiul stors, pecetluit pe totdeauna într-o
durere". Din punct de vedere simbolic, „lumina" pierdută se constituie în motiv anticipativ
(Boris Tomasevski) este o reiterare a mitului lui Odin, prin paroxismul suferinţei, dar şi prin
refularea vinovăţiei pentru soarta tragică a Margăi. Totodată, semnifică interiorizarea,
întoarcerea spre sacru, dincolo de profanul existenţei empirice, vizibile.

Semnificaţia fântânii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care insa nu-i mai
protejează pe indragostiti. Este suprapersonaj, configurează destinul personajelor. Apa fântânii
se amesteca cu sângele, iar in plan simbolic, iubirea cu moartea, erosul cu thanatosul. Apa este
„un neant substanţial", o imagine a morţii după cum afirma G. Bachelard. Dispariţia fântânii
amintită în final semnifică deriziunea ireversibilă a lumii "s-a dărmat ca toate ale lumii". I.a
nivelul discursului acest topos este evidenţiat ca loc al amintirii şi al trecerii ireversibile a
timpului. Ochiul reconstituie acest imens abis temporal, „in neagra fântână a trecutului"
căpitanul Neculai Isac intuind încă imaginea vie a Margăi, păstrată într-un registru virtual al
memoriei ancestrale.

In concluzie. în aceasta povestire, două coordonate ale vieţii sunt evidenţiate: pasiunea
izvorâtă din iubire şi conştiinţa demnităţii umane. Sentimentele sunt grave, implicarea eroului
este totală, iar dramele pasionale ating concentrarea maximă şi forţa sacrificiului pentru omul
iubit din tragediile lui William Shakespeare.