Hanul Ancutei

Povestirea se confunda uneori cu naratiunea, din perspectiva identitatii semantice a

verbului: “a povesti”, “a nara”.

Povestirea este o naratiune subiectivizata, in care atentia nu se focalizeaza asupra

personajului ci asupra atmosferei, ori asupra intamplarilor.

Faptele sunt relatate d.p.d.v. al unui narator care este martor sau
participant la evenimentul povestit.

Principalele caracteristici ale povestirii:

o oralitatea: naratiunea se face la persoana I; se creaza aparenta de dialog

intre narrator si receptor (aparenta de interpelare a lectorilor);

o ceremonialul: dialogul este intretinut de un sistem de conventii (pretextul

care declanseaza povestirea, formulele de adresare ect.);

o atmosfera: contextual stimuleaza si alimenteaza asteptarea, sunt regizate

tensiunea, suspansul etc.

Povestirea “Fantana dintre plopi” face parte din romanul lui M. Sadoveanu “Hanu
Ancutei”, realizat prin tehnica povestirii “in rama” (prin procedeul insertiei, se include o
povestire in interiorul alteia) sau a povestirii in povestire (un personaj al naratiunii
principale intrerupe firul actiunii printr-o istorisire proprie, preluand astfel rolul de
narator).

“Capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare” dupa cum sustinea G. Calinescu,

“Hanu Ancutei” se constituie din noua povestiri (“Iapa lui Voda”, “Haralambie”,
“Balaurul”, “Fantana dintre Plopi”, “Cealalta Ancuta”, “Judet al sarmanilor”, “Negustor
lipscan”, “Orb sarac”, “Istorisirea Zahariei fantanarul”), spuse de naratori diferiti, a zecea
povestire fiind cea care le incadreaza pe cele noua, adica “rama”.

In spatiul protector al hanului, “ca o cetate, cu ziduri groase si cu portile ferecate”,

poposesc calatori din Moldova si din afara ei, dornici nu doar sa se odihneasca si sa se
ospateze din bucatele alese ale Ancutei, ci si sa povesteasca intamplari deosebite, pe
care le-au trait direct sau la care au fost martori.

In acest cadru legendar, oamenii se pretuiesc dupa ……… , dupa rostirea memorabila a
unei istorisiri iesite din comun: “Cine le spune mai frumos, acela are lauda mai mare.“
Timpul, omul si locul se contopesc intr-o unitate de viata, in care reconstituirea devine un
muzeu viu al istoriei unui popor, istoria este traita ca varsta de aur.

Tehnica narativa din povestirea “Fantana dintre plopi” pastreaza regulile traditionale ale
geniului: alcatuirea instantelor narative si a atmosferei specifice, introducerea in scena a
personajului narator, principala modalitate de expunere este naratiunea care se imbina
cu dialogul si cu secventele descriptive, faptele sunt relatate din perspectiva personajului
narator in atentia cititorului se aduce un singur fapt (o trista veste de iubire care a avut
rol de initiere pentru tanarul de alta data) iar interesul se concentreaza asupra situatiei.

“Fantana dintre plopi” este a patra povestire din ………. are ca tema iubirea tragica a
capitanului de mazili Niculai Isac, devenit acum personaj – narator. Acesta evoca o
intamplare trista, traita in tinerete. Astfel, intr-o toamna, Niculai Isac pe drumurile sale
prin tinutul Sucevei, face un popas la Hanu Ancutei, pentru a se ospata si pentru a se
odihni. In timp ce se plimba pe malul raului Moldova, intalneste un grup de tigani, in care
il remarca pe batranul Hasanache si pe frumoasa tigancusa Marga. Capitanul le da celor
doi cate un ban de argint, dupa care, a doua zi, fata il cauta, pentru a ii arata pantofi pe
care si ia cumparat cu banii primiti.

Cei doi tineri petrec o noapte la fantana dintre plopi, unde promit ca se vor intalni in
continuare, dar a doua intalnire are un final tragic. Fata demasca planul tiganilor de a-l
omora si de a ii lua banii si ………. , capitanul avertizat reusind sa fuga calare, desi in
incaierare isi pierde un ochi. Tigancusa va plati pentru tradarea neamului sau fiind
aruncata in fantana.

Neculai Isac, acum “un om ajuns la carunteala”, dar care “se tinea drept si sprinten pe
cal”, a fost un tanar lipsit de experienta vietii, nechibzuit, “un om buiac si ticalos”, cum
se autocaracterizeaza.

Fantana dintre plopi devine in povestire un suprapersonaj si chiar daca “s-a daramat ca
toate ale lumii”, Isac poate vedea cu ochii mintii si-l ajuta sa revada si trecutul.

Povestirea este construita ca o sceneta, aducand in fata lectorilor o intamplare care

antreneaza personaje putine. Placerea ascultarii se naste din aura nostalgica in care este
invaluita, precum si din parfumul evocarii.

Desi deznodamantul este tragic, “Fantana dintre plopi” trebuie perceputa ca o pleduarie
pentru iubire, curaj, generozitate, sacrificiu, valori umane ce pot fi identificate in opera
lui Mihail Sadoveanu.

In ceea ce priveste relatia dintre instantele comunicarii narative, tehnica povestirii “in
rama” presupune duplicarea instantei narative. Astfel, exista un povestitor al naratiunii
cadru, care asista ca martor la seara de la han si care devine ascultator al fiecarei
naratiuni rostite de ceilalti naratori. Aceasta voce, care nareaza la persoana I, este
purtatorul de cuvant al autorului (instante intradiegetice), care sunt personaje in
naratiunea cadru, devin si ascultatori iar in povestirile pe care ei le relateaza au roluri
diferite de narator – martor, personaj - narator.

Capitanul Neculai Isac devine din personaj ascultator, personaj narator, in momentul in
care povesteste tragica intamplare traita in tinerete. Acesta relateaza la persoana I din
perspectiva tanarului nestiutor, dar prezentarea faptelor este insotita de o analiza a
acestora din perspectiva maturului.

Relatia dintre personajul – narator si ascultatori (legatura stransa, in dialog utilizandu-se

atat persoana I cat si persoana a II-a) naratorul se adreseaza ascultatorilor, le solicita
atentia implicandu-i in actul naratiei: “domnilor si fratilor ascultati ce mi sa intamplat …”
iar ascultatorii cu care noi lectorii ne identificam, intervin, in final, cu intrebari si cu
comentarii.

In ceeace priveste spatiul si cadrul povestirii – cadru, magia spunerii, a evocarii, a

reprezentarii este amplificata de valuarea mitica a spatiului, a hanului, vazut ca o cetate
ca un centrum mundi, in care oamenii se simt ocrotiti dar, si de caracterul magic al
timpului povestirii (cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul povestirii, adica al
naratorului anonim, care evoca toamna aurie; timpul povestit, al toamnei aurii cand se
povestesc intamplarile; timpul evocat, al “celeilalte Ancute “).

Asadar autorul foloseste procedeul insertiei sau al povestirii in urma, iar cele doua planuri
ale naratiunii alterneaza. Naratorul creaza atmosfera propice povestirii, evocarii, iar
relatia directa dintre narator si ascultator se realizeaza printr-un veritabil ceremonial,
precum si prin adresarea directa (relatarea se face la pers I , perspectiva fiind actoriala).

Naratiunii si evocarii li se adauga descrierea, care accentueaza atmosfera de legenda, si

dialogul, care pune in evidenta oralitatea exprimarii: constructii exclamative si
interogative (“Nu esti domnia ta prietenul meu Neculai Isac, capitan de mazili?“),
interjectii, constructii in vocativ (“… asculta ce mi s-a intamplat …”) limbaj popular
(“singur ca un cuc“), arhaic (“mazili”) regional (“buiac”, “imas”) etc.