Analiză literară – Povestirea ,,Haralambie” din Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu

În volumul alcătuit din nouă povestiri ,,Hanul Ancuței” de Mihail Sadoveanu, autorul recurge
la tehnica literară numită poveste în poveste sau povestire în ramă, ori narațiune în narațiune,
deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin istorisiri relatate de fiecare dată de un alt
oaspete venit la hanul Ancuței, așadar un alt narator, acesta particularizându-se printr-un stil
propriu în arta povestirii. Personajele naratori sunt fie participanți direcți, fie martori ai
întâmplărilor istorisite cu plăcere și cu ambiția că povestirea fiecăruia să fie mai impresionantă
și mai emoționantă decât cele anterioare.
Titlul operei este format din substantivul comun "hanu", substantiv ce dezvăluie încă de la
început locul unde se va petrece "acțiunea", de fapt, locul unde drumeții vor face un popas și
unde "toate poveștile se aud din om în om", și din substantivul propriu "Ancuței", aflat în cazul
genitiv, arătând faptul că Ancuța este posesoarea acestui loc unde istoria este recreată. Hanul
este de fapt un topos central în lumea sadoveniană. Fiecare dintre povestitorii de la han , spun
povești din tinerețea lor, povești care au avut loc la han. Acestea îi dau un caracter mitic,
evidențiindu-i-i vechimea și continuitatea. Timpul se transforma în spațiu , iar spațiul hanului ,
fiind mitic cum e și timpul se caracterizează prin repetare. Are de asemenea o dublă natură,
reală și mitică: ziua porțile se deschid spre drumuri și existențe umane, iar noaptea se închid,
definind un spațiu întors asupra lui însuși, ca un tărâm al imaginației. "Hanul , ca motiv literar
, nu este o descoperire a lui Sadoveanu. Prin recurență însă, prin semnificații și prin funcții ,
hanul devine o temă literară doar odată cu Sadoveanu."(George Călinescu)
,,Hanul Ancuței” se evidențiază prin complexitatea istorisirilor continuate în cele nouă capitole.
Unul dintre aspectele pe care le putem remarca în aceste povestiri, este gradul de implicare a
naratorilor. Fiecare istorisire are ca povestitor un alt personaj ce vine în lumina focului și
participă la ,,turnirul narativ”. Cei nouă naratori sunt garanția faptului ca ,,Hanul Ancuței” nu
va fi în totalitate nici plin de umor sau de prea multă seriozitate, melancolic sau trist, plin sau
lipsit de suspans, fiecare dintre ei punându-și amprenta pe câte un capitol. Al zecelea, cel mai
important, naratorul principal, asigură continuitatea dintre istorisiri, fiind unul dintre
ascultători. Fie ca sunt naratori personaj sau naratori martor, discursul narativ va fi întotdeauna
prezent, îmbinându-se cu diegeza, predominând fiecare în funcție de criteriu, și anume tipul
naratorului. Un alt aspect ce poate fi comentat este felul în care aceștia își ales istorisirile,
rămânând ca apoi să fie stabilite procedeele narative de care aceștia s-au folosit. De asemenea
putem observa în fiecare capitol o scurtă caracterizare a acelui ce vine în lumina focului pentru
a-și face cunoscută întâmplarea.
În cea de-a doua povestire a operei, intitulată ,,Haralambie”, care vine în continuarea primei
istorisiri ,,Iapa lui Vodă”, îl întâlnim ca protagonist și narator intradiegetic-homodiegetic al
propriei povestiri pe Călugărul Gherman. Călugărul Gherman începe acest capitol, prin a
spune câteva cuvinte despre destinul său.
În continuare acesta pare a povesti o întâmplare la care a fost martor , pentru ca în finalul ei să
dezvăluie faptul că personajul principal era chiar tatăl său. Aceasta este cauza pentru care
călugărul poate fi considerat și un narator personaj, întrucât istorisirea se dovedește a fi chiar
povestea vieții lui.
Evenimentele sunt narate si alternează cu dialogul, ceea ce-i creează cititorului iluzia precum
ca ar participa el însuși la povestire, deși totul s-a petrecut cu multă vreme în urma. Fiind
călugăr, obișnuința cu oamenii și cu discuțiile este minima, urmarea este că povestea lui se
bazează în principal pe istorie, pe faptele ce se succed într-o ordine firească, fără abateri
temporale, fără digresiuni. Este de precizat faptul că istorisirea are loc la Hanul Ancuței sub
ochii celorlalte personaje-narator.
În expozițiune, Călugărul Gherman, naratorul-personaj al următoarei povestiri, numita
"Haralambie”, este un personaj necreditabil. Se poate remarca ușor ca el are o rafinată strategie
narativa, relevând mai întâi de unde vine ("Noi, acolo sus, sub stâncile Ceahlăului."),
dezvăluindu-și abia mai târziu identitatea, mărturisind că se îndreaptă către târgul Ieșilor, unde
are de îndeplinit o treaba de la schit. Părintele închina ulcica de vin pentru badea Gheorghiță,
vătav de cărăuși, care este "un om șăgâlnic", pentru "moș Ienachi coropcarul", negustor de
lucruri fine, de "bucurii de fata mare" și pentru Ancuța, hangița de la han. El adresează laude
ceremoniale și lui moș Leonte, care se pricepe că nimeni altul la zodii, lui moș Zaharia
Fântânarul, mare meșter la construirea fântânilor și Ancuței, pentru bunătatea vinului. El se
născuse în satul Bozieni și nu-și cunoscuse tatăl, fusese crescut doar de mama lui, iar când
aceasta murise, a fost trimis la Mânăstirea Durăului ca să răscumpere ,,păcate trecute” ale
părinților săi. Gherman se ducea acum la biserica Sf. Haralambie din Iași, ca să se roage pentru
iertarea păcatelor părinților.
După aceste popasuri de subtila retorica, de <<capatatio benevolentiae>>, povestirea intră pe
făgașul firesc, se desfășoară acțiunea. Haralambie, eroul povestirii sale, a fost mai întâi "arnăut
domnesc", devenind apoi haiduc de codru și lovind conace boierești, drumurile de negoț și chiar
pe oameni simpli. Gherman devine la un moment dat din narator un abstract narator-
martor, lăsând să se înțeleagă ca acel fioros Haralambie este tatăl său. Haiducul Haralambie le
făcuse zile fripte multor boieri și negustori dar și norodului, care avuseră de suferit din cauza
cruzimilor lui.
Intriga este dată de faptul că Voda Ipsilant a dat poruncă sa fie prinși toți vrăjmașii, dar din
nefericire pentru el, Haralambie era mereu cel biruitor, care reușea întotdeauna să se ascundă
prin ,,poteci și munți” numai de el știute. Atunci, Domnitorul a luat hotărârea să-l trimită pe
Gheorghie Leondari, fratele haiducului, care era ,,om cinstit si viteaz”, singurul care putea să-l
prindă, pentru că îi cunoștea obiceiurile. După o hăituire de opt zile, Haralambie se refugiază
acasă la Gherman, care era copil și-l cunoștea, pentru ca venea deseori pe la el și-l mângâia pe
creștet. Abia acum își dă seama copilul că acesta era tatăl lui.
Punctul culminant apare atunci când casa lui Gherman devine înconjurata de oamenii lui Vodă,
conduși de Gheorghie, care, după ce și-a somat fratele să se dea prins, îl pălește ,, cu hamgerul”
și-l omoară. Gheorghie se înfățișează la Divan și pune capul fratelui sau ,,pe năframa rosa, la
picioarele lui Voda”, apoi cere să fie eliberat din armata domnească și lăsat să se retragă pe
,,pământurile lui”.
Povestirea se încheie cu deznodământul următor: pentru durerea și ispășirea sa și pentru
iertarea sufletului cel rătăcit, fratele lui Haralambie a construit o biserică în Iași, cu hramul
Sfântului Haralambie, la care se duce călugărul Gherman să se închine pentru iertarea păcatelor
părinților săi. După ce își revine din tulburarea produsa de istorisirea monahului, comisul Ionița
le spune oaspeților ca o sa le povestească ceva ,,cu mult mai minunat și mai înfricoșător”.