Fisa de lectura

~ Hanu Ancutei (Cealalta Ancuta) ~

Am inceput lectura la data de 3 septembrie si am terminat lectura la data de 3 septembrie.

Titlul este “Hanu Ancutei” iar subopera se numeste “Cealalta Ancuta”

Autor: Mihail Sadoveanu. Acesta a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier,

academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori
români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a
cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși
autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura
României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice.

O parte din operele sale sunt:

 “Șoimii” (1904)
 “O istorie de demult” (1907)
 “Apa morților” (1911)
 “Neamul Șoimăreștilor” (1915)
 “Umbre” (1919)
 “Strada Lăpușneanu” (1921)
 “Oameni din lună “(1923)

Opera a fost publicata pentru prima data in anul 1928 si respecta tehnica povestirii in rama.
Este alcatuita din 9 povestiri si o poveste cadru. Aceasta face parte dintr-o colectie de
povestiri.

1. “Iapa lui Voda” cu narator-personaj Comisul Ionita

2. “Haralambie" - narator-martor: călugărul Gherman;
3. „Balaurul" - narator-martor: moş Leonte Zodierul;
4. „Fântâna dintre plopi" - narator-personaj: Neculai Isac;
5. „Cealaltă Ancuţă" - narator-martor: Ienache coropcarul;
6. Judeţ al sărmanilor" - narator Constandin Motoc;
7. ,,Negustor lipscan" - narator-personaj: Dămian Cristişor;
8. Orb sărac" - narator-personaj: Constandin;
9. „Istorisirea Zahariei Fântânarul" - doi naratori: Zaharia Fântânarul şi lita Salomia.

Sursa de inspiratie a acestei opere se afla pe Drumul European 85, mai exact la Hanul
Ancutei.

Se incadreaza in genul epic, in specia povestire, utilizandu-se tehnica povestirii in rama

deoarece 9 naratiuni sunt incadrate intr-o alta naratiune.
Tema principală: Deși „Hanu Ancuței” este o colecție de povestiri cu tematici diferite,
acestea sunt unite printr-o temă comună: nevoia și dorința de comunicare ce se naște între
oameni, în ciuda diferențelor care par a-i separa. Astfel, oricât de mare ar fi distanța care ne
separă, nevoia de unitate, de a rezona cu ceilalți, de a învăța de la ei (și invers) va rămâne
prezentă. La fel se întâmplă și cu tendința oamenilor de a manifesta curiozitate față de tot
ceea ce este nou, străin, îndepărtat. Cu toate acestea, similitudinile existente între noi vor avea
mereu darul de a ne uni (nu degeaba se află hanul „la răscruce de drumuri”).

Rezumat: Volumul intitulat „Hanu Ancuței” se compune din nouă povestiri separate, unite

prin întâlnirea tuturor povestitorilor în același punct (hanul). Prima povestire, „Iapa lui
Vodă”, este relatată de către Ioniță „comisul”, un răzeș aflat între două vârste, sosit la han
călare pe un cal slab, de care era, însă foarte mândru. Motivul mândriei sale era acela că
animalul se trăgea dintr-o iapă pe care o privise cu admirație chiar și Vodă Mihalache Sturza.

Cea de-a doua povestire, intitulată „Haralambie”, se oprește asupra stilului de viață
haiducesc și este istorisită de călugărul Gherman. Sosit la han de la munte, el îl întrerupe pe
comisul Ioniță, care se pregătea să mai spună o poveste, și, închinând oala cu vin în cinstea
tuturor cei prezenți la masă, istorisește despre Haralambie, haiducul care-i fusese tată.

Cea de-a treia povestire, „Balaurul”, este povestită de Moș Leonte, care învățase, la vârsta
de douăzeci de ani, practici specifice vracilor și „zodierilor” de la tatăl său. În acea perioadă,
el văzuse „balaurul”, care părea a fi răsărit dintr-o furtună. Acesta povestește cum boierul
Năstasă Bolomir, care își omorâse cu sânge rece primele două neveste, se căsătorise cu o a
treia. Aceasta a reușit să-i supraviețuiască bărbatului său.

Rezumat scurt: Volumul intitulat „Hanu Ancuței” se compune din nouă povestiri separate,

unite prin întâlnirea tuturor povestitorilor în același punct (hanul). Prima povestire, „Iapa lui
Vodă”, este relatată de către Ioniță „comisul”, un răzeș aflat între două vârste, sosit la han
călare pe un cal slab, de care era, însă foarte mândru. Motivul mândriei sale era acela că
animalul se trăgea dintr-o iapă pe care o privise cu admirație chiar și Vodă Mihalache Sturza.

Cea de-a doua povestire, intitulată „Haralambie”, se oprește asupra stilului de viață
haiducesc și este istorisită de călugărul Gherman. Sosit la han de la munte, el îl întrerupe pe
comisul Ioniță, care se pregătea să mai spună o poveste, și, închinând oala cu vin în cinstea
tuturor cei prezenți la masă, istorisește despre Haralambie, haiducul care-i fusese tată.

Cea de-a treia povestire, „Balaurul”, este povestită de Moș Leonte, care învățase, la vârsta
de douăzeci de ani, practici specifice vracilor și „zodierilor” de la tatăl său. În acea perioadă,
el văzuse „balaurul”, care părea a fi răsărit dintr-o furtună. Acesta povestește cum boierul
Năstasă Bolomir, care își omorâse cu sânge rece primele două neveste, se căsătorise cu o a
treia. Aceasta a reușit să-i supraviețuiască bărbatului său.

Cea de-a șaptea povestire, „Negustor lipscan”, este istorisită de Dămian Cristișor, un
negustor care ducea marfă de la Lipsca și se îndrepta către Iași. Fiind pasionat de călătorie și
de contactul cu oameni și culturi diferite, el călătorise până la Liov, iar acum le povestea
oaspeților de la han despre stilul de viață al germanilor: trenurile, casele, portul național,
obiceiurile. 

Penultima povestire, „Orb sărac”, este relatată de un bătrân care, ajuns la han, începe să
cânte din cimpoi balada „Miorița”. Încercând să explice de ce alesese această baladă, el
ajunge să spună o întreagă poveste. Astfel, le spune drumeților cum, plecând din satul natal,
se stabilise pe lângă niște ciobani, care l-au învățat să cânte „Miorița” și l-au pus să promită
că n-o va uita niciodată și că va începe mereu cu ea oricând va mai cânta cuiva. 

Ultima dintre povestirile incluse în volumul de față se numește „Istorisirea Zahariei

fântânarul” și este relatată de Lița Salomia. Astfel, mai demult, Zaharia fusese chemat de
către boierul Dimachi Mârza din Păstrăveni, și însărcinat cu săparea unei fântâni. Când
termină de săpat, el observă că fiica boierului plângea și, întrebând-o ce o supăra, află că fata
îl iubea pe Ilieş Ursachi, dar tatăl ei se împotrivea acestei iubiri. Nemaiștiind ce să facă, fata
hotărâse să se sinucidă, aruncându-se în fântână. Cu toate acestea, Zaharia îi ajută pe cei doi
tineri, însă, iar boierul este acord ca cei doi să se căsătorească.

Fiind o povestire, în „Fântâna dintre plopi” se acordă o deosebită atenţie actului narării,
dar și relației dintre narator și ascultători. Astfel, putem observa faptul că povestea lui
Neculai debutează cu o formulă care poate fi considerată marcă a oralității: „domnilor și
fraților, ascultați ce mi s-a întâmplat…”. În această manieră, personajul-narator atrage atenția
tuturor ascultătorilor săi, aceștia devenind curioși să afle întâmplarea soldată cu pierderea
unui ochi. De asemenea, este utilizat un limbaj presărat cu regionalisme – „imaș”, „roșă” –
fapt care conferă autenticitate narațiunii. Nu lipsesc nici arhaismele („mazili”), acestea
creând o atmosferă specifică evocării unei povești ascunse în trecutul îndepărtat.
Evocarea întâmplării este însoțită și de o serie de comentarii ale naratorului, acesta din urmă
regretând faptul că nu a realizat la timp pericolul, ba mai mult, a fugit, lăsând-o pe Marga să
înfrunte singură consecințele: „Eram un om buiac și ticălos.”. Prin aceste observații, naratorul
îi ajută pe ascultători să înțeleagă mai bine povestea, facilitându-le accesul la propriile trăiri și
regrete. După terminarea poveștii, ascultătorii cad pe gânduri, naratorul anonim notând
reacțiile acestora. Vizibil afectat de cele povestite, căpitanul de mazili conștientizează faptul
că sentimentul de vinovăție nu va putea fi șters niciodată.

Timpul are două coordonate: trecutul povestirii, acesta aparținând narațiunii-cadru – „într-o
toamnă aurie” – și trecutul povestit, specific fiecărei narațiuni spuse de drumeții de la han. În
„Fântâna dintre plopi”, întâmplările povestite de Neculai Isac au avut loc cu peste douăzeci și
cinci de ani în urmă, în tinerețea protagonistului care, în momentul povestirii, era „om ajuns
la cărunțeală”. Spațiul descris în narațiunea amplă este cel al hanului, loc de odihnă pentru
trecătorii veniți din toate colțurile ținutului. Povestea spusă de Neculai Isac se petrece „pe
aceste meleaguri”, prin urmare, tot în zona hanului, destinul drumețului fiind legat de acest
spațiu misterios. Nu întâmplător autorul alege ca titlu pentru volumul său numele de „Hanu
Ancuței”, locul fiind propice ritualului povestirii, ba mai mult, îndeplinind adesea un rol
important în cadrul povestirilor rostite.

Perspectiva narativă: În „Hanu Ancuței”, perspectiva narativă este definită printr-o o relație
directă a naratorului cu receptorul. Această relație implică diverse strategii ale discursului
narativ, alături de participarea ocazională a naratorului la evenimentele relatate. Astfel,
naratorul devine personaj, colportor (transmite o poveste pe care a aflat-o dintr-o sursă cu
credibilitate îndoielnică) sau martor, discursul narativ dobândind astfel caracter subiectiv. 

Personaj principal, masculin și individual, Todiriță Cătană este eroul poveștii istorisite de

Ienache coropcarul. Personaj tipic sadovenian, Ienache știe cum să-și atragă ascultătorii,
folosindu-se de arta povestirii, pe care o stăpânește foarte bine. Astfel, figura
protagonistului relatării sale apare din „întunecimea serii”, anticipată de replica „meșterului”
Ienache: „Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost”. Aceasta sugerează existența trecută a
unor oameni mai capabili, mai viteji decât în momentul relatării. 

Neînfricat, Todiriță Cătană nu renunță la femeia iubită și nu se rușinează de fapta comisă,

reprezentând, într-adevăr, o tipologie ce aparține unui timp trecut. Astfel, personajul este
proiectat în sfera excepționalului, prin forța fizică, iscusința și curajul său. Cititorii sunt cu
atât mai impresionați cu cât relatarea este realizată la persoana întâi, de către unul dintre marii
admiratori ai lui Cătană. Este evidențiat astfel statutul său excepțional.

Oamenii împărtășesc tot felul de povești despre protagonist: că luptase în războaie, că stătea
în picioare pe șa timp ce calul gonea, că putea ridica un sac de orz numai cu o mână și că
„bate ca un berbec cu capul și pe care-l pălește îl dă jos fără suflare”. Astfel, Todiriță Cătană
dobândește un statut similar celui al unui personaj de legendă. Vitejia și curajul său erau atât
de vestite încât i se dusese vorba peste tot pe unde fusese. 

Precum declarase chiar el la hanul Ancuței, pentru femeia iubită și-ar fi dat viața „și tinerețele
mele”. Pe cât de puternic era, pe atât de mult o iubea pe aleasa lui. Astfel, aflat pe drumul
către izbândă, își reafirmă intențiile și impresionanta disponibilitate pentru sacrificiu, în
favoarea Varvarei: „ori izbândesc, ori îmi las aici oasele”. Ambițios, statornic și imprevizibil,
el reușește s-o răpească pe Varvara, sora vornicului și aleasa inimii sale.

În concluzie, Todiriță Cătană, eroul povestirii lui Ienache coropcarul, este un personaj central
în opera de față. Caracterizat atât în mod direct, cât și indirect, personajul lui Sadoveanu
reprezintă un ideal al oamenilor din popor, prin vitejia și iscusința sa.

Relevantă în vederea ilustrării temei și a viziunii despre lume a autorului este povestirea a

patra, și anume „Fântâna dintre plopi”.

Viziunea realistă a autorului este dovedită de verosimilitatea faptelor prezentate. Astfel,

povestea spusă de Neculai este credibilă, ea fiind confirmată de Ancuţa, întrucât o auzise de
la mama ei, dar și de lipsa ochiului. Realul se împletește cu elemente romantice, printre
care sacrificiul suprem făcut din iubire de Marga, aceasta dându-și viața pentru a salva
persoana iubită. Evocarea întâmplării este însoțită de o serie de comentarii ale naratorului,
acesta din urmă regretând faptul că nu a realizat la timp pericolul, ba mai mult, a fugit lăsând-
o pe Marga să înfrunte singură consecințele: „Eram un om buiac și ticălos”. După terminarea
poveștii, ascultătorii cad pe gânduri, naratorul anonim notând reacțiile acestora. Vizibil
afectat de cele povestite, căpitanul de mazili conștientizează faptul că sentimentul de
vinovăție nu va putea fi șters niciodată.

Nu pot spune că ''Hanu Ancuței'' m-a impresionat în mod deosebit, dar cele 9 povestiri au fost
destul de interesante, iar Sadoveanu a reușit prin stilul său, să mă facă să simt atmosfera
plăcută de la han. ''Iapa lui Vodă'' a fost povestirea mea preferata în principal pentru că a fost
destul de amuzantă. La polul opus se află ''Balaurul'' pentru că deși este evident că toate
personajele exagerează întâmplările sau chiar le inventează, elementele fantastice din această
povestire nu își prea aveau locul în carte, chiar dacă și povestirea ''Orb sărac'' a avut câteva
elemente fantastice, acelea mi s-au părut mai potrivite.
Mi-a plăcut destul de mult ''Negustor Lipscan'', povestea prin care s-au prezentat diferențele
dintre Occident și Țările Române, diferențe care au fost atât comice cât și triste.
Per total ''Hanul Ancuței'' a fost o lectură plăcută și interesantă.