POVESTIREA

HANU ANCUȚEI – MIHAIL SADOVEANU

FÂNTÂNA DINTRE PLOPI

Apărut în 1928 *Hanu Ancuței* deschide seria marilor capodopere sadoveniene

fiind considerat *un roman epopee închinat memoriei unui popor* (I. Vlad) și
*capodopera de la răscruce* (N. Manolescu).
Aici regăsim toate marile teme anterioare: lumea țărănească, natura, idilicul.
Toate cele 9 povestiri (Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi,
Cealaltă Ancuță, Negustor Lipscan, Orb sărac, Istorisirea Zahariei, Fântânarul)
plaseasă cititorul întrun timp mitic al originilor, întrun spațiu al fericirăă lumești ce
atinge dimensiuni fabuloase. Povestirorii sunt câțiva drumeți poposiți la han *întro
toamnă aurie*, *întro îndepărtată vreme*.
Povestirea este operă epică de întindere medie care prezintă o întâmplare din
punctul de vedere al naratorului implicat ca personaj, martor sau doar mesager al
întâmplării. Interesul este centrat mai mult asupra situației decât al personajului și de
aici rezidă caracterul etic, exemplar al povestirii.
Povestirea *Fântâna dintre plopi* face parte din volumul *Hanu Ancuței*
realizat prin tehnica povestirii în ramă. Ciclul nu este doar o suită de 9 povestiri de
sine stătătoare, ci un tot armonios pe tema povestirii înseși în care unificator este
ritualul zicerii. Cartea cultivă procedeul povestirii în ramă, întrucât prin inserție, cele 9
povestiri de sine stătătoare sunt încadrate întro narațiune cadru care apare în prima
povestire (Iapa lui Vodă) și este reluat de mai multe ori pe parcursul celorlalte
povestiri.
Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanței narative. Există un
povestitor al narațiunii cadru care asistă ca martor la seara de la han, devenind
ascultător al fiecărei povești narate. El nu are nume, dar este acceptat de ceilalți.
Prezența sa este resimțită prin utilizarea persoanei I și conferă autenticitate faptelor.
Aceasta este vocea narativă delegată de autor pentru a-l reprezenta ceea ce-l
îndreptățește pe N. Malonescu să afirme *vocea anonimă care înfățișează obiceiurile
dse la han, la începutul cărții, este a autorului.*
Ceilalți naratori, personaje în narațiunea cadru devin pe rând ascultători în
povestirile ulterioare având roluri de: narator-martor, personaj-narator, de unde
caracterul polifonic. Ei aparțin unor categorii sociale diferite: comisul, Ionită,
călugărul (Haralambie), moș Leonte zodierul (Balaurul), căpitan de mazili – Neculai
Isac, cioban (Județ al sărmanilor) sau negustor( Negustor lipscan)
Povestirile se situează întrun plan al trecutului și cu ajutorul evocării prezintă o
lume apusă a *celeilalte Ancuțe*. Ele transfigurează prin cuvânt experiențe personale,
mărturii ale unui vechi mod de viață și ridică aceste experiențe la rang de cultură
dându-i valoarea perenității.
 Narațiunea cadru este răsfirată de-a lungul întregului text. Începutul fixează
coordonatele spațio-temporale ca întâlnirea povestitorilor *într-o toamnă aurie* la
hanul Ancuței. Interesul ascultătorilor este susținut de promisiunea comisului Ioniță de
a spune *o poveste cum n-am mai auzit* neonorata până la sfârșit, sugerând astfel că
povestea poveștilor este aceea niciodată rostită. Se acordă astfel valoare absolută și
misterului inaccesibil. Finalul narațiunii cadru și al volumului sugerează ideea de
crepuscul al unei civilizații salvată de forța creatoare a povestirii.
Timpul povestirii este magic pentru că reconstituie prin cuvânt o lume și stă sub
semnul vârstei de aur. Există în text un timp al povestirii/ al naratorului anonim
(autorul), evocator nostalgic al vremurilor *întro depărtată vreme* tinereții sale,
timpul povestit/ al *toamnei aurii* când se spun poveștile la Han și timpul evocat al
celeilalte Ancuțe.
În povestirea – cadru se observă impresia de atemporalitate *într-o depărtată
vreme, demult*. Misterul timpului mitic cu personaje fantastice, balaurul negru pe
care, rod in mod biblic în vii, este dezlegat de indici ai timpului istoric (războiul ruso-
turc) *Împăratul alb și-a ridicat muscalii împotriva limbilor păgâne*. Sadoveanu
folosește tehnica homerică a ascunderii datelor spațio-temporale precise în spatele
unor imagini fabuloase.
Spațiul povestirii are valoare mitică a paradisului pierdut *taberele de cară nu se
mai slăveau, lăutarii cântau și frigeau hartane de berbeci și de vițel*. Belșugul
roadelor face posibilă întâlnirea călătorilor într-un spațiu unic, starea de beatitudine
furnizează plăcerea narării. Ospățul=un ceremonial al împărtășaniei al comunicării
care favorizează povestirea. Așezat la răscruce de drumuri (destine) hanul este un loc
de petrecere, ocrotitor ca o cetate, cunoscut călătorilor din vremea celeilalte Ancuțe.
El simbolizează *centrul lumii*, loc de întâlnire a destinelor și poveștilor din diferite
straturi sociale. Zidurile hanului cetate au valoarea granițelor dintre lumea reală și
lumea povestirii, iar hanul devine un topos al povestirii devenind chiar personaj *îl
simțise și hanul – căci se înfioară prelung*.
*Fântâna dintre plopi* (a4a povestire) are ca temă iubirea tragică, personaj
narator fiind căpitanul de mazili Neculai Isac. Narațiunea la persoana I-a ( focalizare
internă implică două planuri: reprezentarea evenimentelor trăite în tinerețe (tema
naratorului) și autoanaliza faptelor din perspectiva maturității (tema narațiunii).
Naratorul evocă ascultătorilor o întâmplare trăită de el în urmă cu 25 de ani *pe
aceste meleaguri*.
În povestire apare un singur fapt epic, o poveste tristă de iubire cu rol de inițiere
pentru tânărul de odinioară. Atmosfera povestirii este una de suspans întreținută
constant de povestitor. Acțiunea se derulează alert.
Expozițiunea surprinde reperele spațio-temporale. Intr-o toamna, căpitanul
Neculai Isac ducea vinuri în ținutul Sucevei și se oprește la Hanu Ancuței. Plimbându-
se călare pe malul râului Moldova vede un grup de țigani scăldându-se. Este
întâmpinat de bătrânul cersetorHasanache care o alungă din calea boierului pe
țigăncușa Magda (18 ani).
Cauza care declanșează întâmplarea (intriga) este faptul că tânărul este tulburat
de frumusețea fetei și le dă celor doi un ban de argint.
A doua zi, fata vine la han pentru a-i arăta ciubotele cumpărate pe banul primit
și cei doi își petrec noaptea la fântâna dintre plopi promițându-și o nouă întâlnire la
întoarcerea lui de la Pașcani, unde trebuia să-și vândă marfa. Finalul celei de-a doua
întâlniri este tragic. Fata îndrăgostită îi spune că Hasanache . o trimisese la han pentru
a-l seduce, planul fiind ca țiganii să-l omoare și să-i ia banii. Conștientă că va fi
omorâtă pentru că i-a trădat, Magda îl avertizează pe căpitan. Acesta fuge salvându-și
viața, dar o prăjnă aruncată de urmăritori îi scoate un ochi (punctul culminant).
Deznodământul este scena finală, în care tânărul revine la fântâna dintre plopi
însoțit de tovarășii de la han, iar sângele de pe pietre vestesc omorârea tinerei fete și
aruncarea ei în fântână pentru trădare.
Autenticitatea narațiunii este realizată prin povestirea la persoana I-a, dar și prin
intervenția tinerei Ancuța care ascultă și recunoaște că știe întâplarea de la mama ei.
Personajul narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neștiutor, dar
prezentarea faptelor este însoțită de analiza și condamnarea lor din perspectiva omului
matur datorită consecințelor tragice. El se autocaracterizează *eram un om buiac.și
ticălos. Om nevrednic nu pot sa spun c-am fost....dar imi erau dragi ochii negri si
colindam multe hotare”.
Tanarul Neculai Isac are defectele varstei: lipsit de experienta varstei nu se
gandeste la consecintele faptelor sale (naiv, nesocotit). Prima intalnire cu fata
imbracata in fusta rosie e relatata din perspectiva tanarului care care nu vede capcana
in aceasta intamplare. Fata nu este „ proasta, neiesita in lume” ci se supune grupului,
acceptand sa fie momeala pentru tanarul calator, Tanarul naiv crede ca traieste o idila,
dar se vede prins in capcana intinsa de tigani si plateste nesabuinta cu un ochi.
Inconstient nu recunoaste sacrificiul si profunzimea sentimentelor fetei, pericolul in
care aceasta se afla, pentru a o putea salva.
Portretul fizic al maturului este realizat la intrarea lui in scena(sosirea la
han).Vestimentatia ii reflecta statutul social. Comisul Ionita i se adreseaza
politicos”Neculai Isac, Capitan de mazili” Mazilii erau slujbasii domnesti cazuti in
dizgratie, organizati intr-un corp militar, cu grade militare, dar fara slujba activa.
Aerul demn si tragic se datoreaza rangului nobiliar si tristetii chipului. „ Era un om
ajuns la carunteta, dar se tinea drept si sprinten pe cal”. El povesteste pentru a-si retrai
trecutul, pentru a-l intelege, caci pierderea ochiului ii confera putere vizionara. Desi
fantana dintre cei patru plopi nu mai exista, el o vede cu ochii mintii.Pentru el timpul
interior s-a oprit intr-un prezent eterncand a inteles ca inconstienta inseamna
vinovatie.
Marga este eroina tragica a pocestii.Este frumoasa, tanara ssi se lasa folosita de
grupul nomad pentru a-i folosi pe calatorii inconstienti, dornici de placeri trupesti.
Apare umanizata si metamorfozata prin forta dragostei.Aflata in situatia limita de a
alege intre supunerea fata de legea nescrisa a cetei si iubire, alege iubirea jertfindu-se
pe sine. Fapta ei o plaseaza intr-un plan superior fata de tanarul nesabuit, de unde
caracterul exemplar al povestirii. Ea este caracterizata indirect prin fapte, gesturi si
statut social,si direct de personajul narator.’ Numai in camasa si fusta rosa”, „obrazul
copilaresc, nasul arcuit cu nari largi si ochi iuti”.Ea rasare din apa si va sfarsi in apa.
Semnificatia fantanii cu cei patru plopi- un centru al lumii, loc sacru ce nu-i
protejeaza pe indragostiti., fiind pangarit de vina fiecaruia si sortit pieirii.
Naratiunea se imbina cu dialogul si scurte pasaje descriptive. Relatarea
personajului narator se incheie cu deznodamantul povestirii. Exista un epilog si
cuprinde dialogul ascultătorilor și comentariile naratorului anonim care îngustează
efectele actului narării asupra povestitorului întoarcerea spre bine și spre trecut.
Modalitățile narării sunt: relatarea, reprezentarea, povestirea, iar dominanta
stilistică este oralitatea. Relația narator povestitor, strânsă esate realizată prin folosirea
persoanei I – II. Ceremonialul povestirii se realizează prin felul în care apare intrarea
în scenă a povestitorului, pretextul care declanșează povestirea, formulele de adresare.
Farmecul zicerii este dat de folosirea limbajului popular (singur ca un cuc), arhaic
(catastih, mazili) sau regional (bbuiac, hajma, rosă). Limbajul personajelor (al
țiganilor) contrastează cu al naratorului personaj – boierul indicând diferența socială și
culturală. Expresivitatea limbajului este dată de frumusețea metaforei *catastihul
acelor vremuri a început să nu se încurce*; epitetul *ochi iuți*, *răcni răgușit*,
comparația sugestivă *am simțit în mine ceva fierbinte; parc-aș fi înghițit o băutură
tare*,
*Fântâna dintre plopi* este o povestire, deorece este o narațiune subiectivizată
care se limitează la povestirea unui singur fapt epic, o întâmplare de dragoste din
tinerețe, de fapt o inițiere ratată. Se acordă importanță actului narării care prin evocare
reînvie o lume apusă. Accentul este pus pe întâmplări și situații și de aceea dobândește
caracter etic, exemplar.
*Hanu Ancuței* este o povestire în ramă pentru că naratorul și interlocutorii
apar în același spațiu – han – în același timp *într-o toamnă aurie*, cadru ce
prilejuiește nararea tuturor povestirilor din ciclu.

-//-