Particularitățile de construcție ale unui personaj în opera ,,Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu-

Nicolai Isac
Publicat în anul 1928, în perioada interbelică, volumul ,,Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu
reprezintă o capodoperă a scriitorului, ,,un fel de Decameron în care câțiva obișnuiți ai unui han spun
anecdote” (G. Călinescu). Volumul ,,Hanu Ancuței” este reprezentativ pentru ilustrarea
particularităților textului narativ sadovenian. Volumul conține nouă povestiri, aparent independente
diegetic căci prezintă întâmplări diferite, au titluri și naratori diferiți, dar ele formează în fond un tot
unitar, dând aproape caracter de roman volumului, fiind închegate de prezența unui unic narator
central, ipostază imaginară chiar a autorului, care apare și el ca drumeț poposit la Hanu Ancuței printre
ceilalți călători. El asistă la relatarea tuturor celor nouă întâmplări de demult, se inițiază prin aceste
povestiri și le transmite mai departe cititorului. Pe de altă parte, locul și timpul în care se relatează
toate cele nouă întâmplări nemaiauzite sunt aceleași, la hanul Ancuței, ,,într-o toamnă aurie, într-o
depărtată vreme, demult”, într-o atmosferă cu conotații mitice, fabuloase, atmosferă specifică actului
inițiatic. Unitatea volumului este asigurată și de circulația unor personaje prin mai multe povestiri,
precum și de utilizarea aceluiași stil narativ. Holomorfismul este trăsătura principală a volumului,
opera păstrându-și coerența chiar dacă e desfăcută în fragmente care pot fi analizate independent, cele
nouă nuclee ilustrând un turnir narativ al cărui maestru de ceremonii este comisul Ioniță. Opera
conține povestiri care sunt narate la persoana I și au naratori subiectivi și non-omniscienți, procedeul
folosit de Sadoveanu fiind tehnica povestirii în ramă. Temele abordate sunt diverse, de la iubire la
probleme sociale. Volumul ,,Hanu Ancuței” este reprezentativ pentru ilustrarea particularităților
textului narativ sadovenian.
Una dintre cele mai frumoase povestiri rostite la han, ,,Fântâna dintre plopi”, îi aparține
căpitanului Niculai Isac, prietenul din tinerețe al comisului Ioniță, ,,maestrul de ceremonii” de la han.
Statutul de narator-personaj îi dă căpitanului prilejul de a recrea prin cuvânt lumea dispărută a tinereții
sale aventuroase. Talentul de povestitor este exersat în compania tovarășilor, oameni cu aceleași valori
spirituale- ,,un om cum ne place nouă”, iar istoria relatatăm deși cu un grad de subiectivitate, dă
impresia de autenticitate. Introducerea în scenă a personajului, învăluit într-o aur de mister, dă
impresia unui erou excepțional, legendar, care poate călători pwete timp, care vine dintr-un trecut
îndepărtat ca să aducă în prezent adevăruri uitate și istorii fabuloase- ,,se vedea venind un călăreț
învăluit în lumină și-n pulberi (...) călărețul pe cal parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate
tărâmuri”. Portretul fizic noului oaspete conține atât referințe directe, cât și indireste, derivate din
vestimentație și atitudine- ,,Era un om ajuns la cărunțeală, dar se ținea drept și sprinten pe cal”.
Sadoveanu este un maestru al portretului. Pe un spațiu minim, scriitorul reușește să indivualizeze un
personaj surprinzând în tușe simple, dar sigure, particularități fizionomice și vestimentare dintre cele
mai sugestive. Tema povestirii ,,Fântâna dintre plopi” este iubirea tragică.
Din punct de vedere social, Nicolai Isac este un căpitan de mazili din Balabănești, din ținutul
Tutovei. Din portretul fizic se deduce statutul social de mic boier- „purta ciubote de iuft cu turetci
înalte şi ilic de postav cu nasturi rotunzi de argint”, „cu o blăniţă cu guler de jder” atârnată „într-un
lănţujel”.
Din punct de vedere psihologic, acesta este ilustrat în dublă ipostază, cea a omului matur, care
își amintește și comentează evenimentele din trecutul îndepărtat din perspectiva vârstei sale și cea a
tânărului fără experiență în viață, ,,buiac și ticălos”, așa cum se autocaracterizează. Acesta dă dovadă
de inteligență bătrânească ,,glas moale și blând” și poftă de viață ,,ascultă cu plăcere lăutarii și o
prinde de mână pe Ancuța”. Episodul reîntâlnirii cu comisul Ioniță, vechi prieten, relevă și un alt
aspect al firii sale, sensibilitatea.
În ceea ce privește portretul moral, Nicolai Isac este sociabil, zâmbind cu prietenie se
integrează între drumeții de la Hanu Ancuței. În relație cu tânăra țigancă, ,,o fetișcană de vreo
optsprezece ani”, Isac se dovedește naiv, concentrându-se doar asupra frumoasei povești de dragoste,
omite proveniența socială a fetei și semnalele negative primite încă de la început de la familia acesteia.
După atâția ani, naratorul îi păstrează fetei un real respect și o puternică recunoștință.
 O primă scenă în care se demonstrează naivitatea personajului este momentul în care o
cunoaște pe Marga. Pe parcursul povestirii sale, dragostea căpitanului se trădează mai ales în
exactitatea cu care acesta rememorează detalii adânc întipărite în memoria sa. Tigăncușa îi apare la
început ca ,,o fetișcană cu fustă roșă”, care își scutura capul gol ,,și-și steclea dinții” privindu-l uimită.
Fata îl tulbură profound: ,,ochii iuți mă tulburară deodată. Am simțit în mine ceva fierbinte: parcă aș fi
înghițit o băutură tare”. Chipul Margăi îl farmecă, îl obsedează ,,și eu mă gândeam la fel de fel de
lucruri, în care amestecam pe țigăncușa cu fustă roșă”. Eroul continuă să trăiască o stare de vrajă, de
încantare, din care lumea înconjurătoare nu reușește să-l scoată: ,,nu v-aș putea spune ce-am grăit cu
oamenii pe unde am trecut, nici ce-am văzut, căci aveam în mine chipuri și vedenii care mă duceau ca-
n zbor aiurea”. Naivitatea sa este plătită cu ,,lumina” unui ochi, un handicap cu care își duce mai
departe existența, dar care îl va face să se inițieze în tainele vieții, păstrând în minte amintirea vie a
acelei întâmplări.

O altă scenă care demonstrează curajul personajului este confruntarea cu țiganii. Descrierea
cinematografică reușește să sugereze dramatismul situației în care se află personajul (,,și deodată ieșiră
pe laturi înainte…Unul dintre ei rămase pe pământ și facu pieziș din dreapta către mine.Celălalt îmi
căzu și el în stâng …Ridicai pistolul și fulgerai la un pas, între ochi, pe cel ce mă înclăia”) cât și
stăpânirea de sine a acestuia, deși este conștient de pericolul în care se află .Se asistă la înfruntarea
oarbă dintre curajul născut din conștiința pericolului și din experiența unor întâmplări
asemănătoare ,,Însă eram desprins cu de-astea” și setea crimei pentru jefuire de care sunt stăpâniți
urmăritorii (,,Au mai făcut ei fapte de-astea și nu se tem de nimica”). Fluxul narativ devine precipitat,
rupt, alert, iar sintaxa comunicării este caracterizată prin propoziții scurte, principale, prin utilizarea
unor forme infinitivale (,,a răcni”, ,,a gâfâi”, ,,a răspunde”).

Un prim element de structură și compoziție este conflictul. Conflictul exterior este unul social,
preexistent relației dintre personaje: conflictul dintre boieri și grupul marginalizat al țiganilor. A doua
întâlnire a îndrăgostiților marchează izbucnirea acestui conflict, care culminează cu sfârșitul brutal al
Margăi. Conflictul interior derivă din cel exterior, este de natura psihologică și are loc în sufletul
Margăi. Asemenea unei eroine din tragedia greacă, aceasta oscilează între iubirea pentru căpitan și
îndatoririle față de grupul social din care face parte. Drama ei constă în imposibilitatea de a face o
alegere clară între alternativele pe care le are. Punctele vulnerabile exploatate de semenii săi sunt
autominimalizarea si neîncrederea în iubirea lui Neculai Isac. Sacrificiul ei în numele acestei iubiri
denotă o personalitate complexă a unei eroine romantice, evoluând în împrejurări excepționale.
Cel de-al doilea element de structură și de compoziție este reprezentat de
reperele spațio-temporale. Spaţiul este fixat la începutul volumului, la Hanu-Ancutei, ,,care nu era han,
era cetate”. Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de petrecere, ocotitor ca o cetate
şi cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe. Valoarea simbolică a hanului este
aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni din diverse
straturi sociale. Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolică a graniţelor între lumea realului şi lumea
povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate şi are chiar rolul unui personaj ce rezonează
la trăirile povestitorilor: „îl simţise şi hanul - căci se înfiora prelung". Timpul este mitic, astfel,
naratorul plasează poveștile ,,cândva demult”, ,,într-o toamnă aurie “, ,,în anul când au fost ploi
năprasnice de Sânt-Ilie și spuneau oamnii ca au văzut balaur negru deasupra Moldovei”. Indicii
fabuloși prezenți au rolul de a introduce lectorul în atmosfera de poveste, ruptă de contingent , departe
de timpul profan al prezentului.

În concluzie, opera este o capodoperă a literaturii române, Sadoveanu reliefând, cu ajutorul lui
Niculai Isac, tema iubirii tragice.