Fântâna dintre plopi, de Mihail Sadoveanu

(comentariu literar)

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu

dimensiuni asemănătoare nuvelei, în care este surprins un singur fapt epic. Povestitorul
este implicat, de obicei, fie ca martor, fie ca personaj al întâmplărilor pe care le narează.
Interesul nu se concentrează, ca în nuvelă, asupra personajului, ci asupra situaţiilor
prezentate într-o manieră ritualică, de ceremonial. Ca formă structurantă, povestirea
poate circula izolat, ca o unitate de sine stătătoare (Gala Galaction, Moara lui Călifar),
sau în ramă, într-o schemă epică amplă, fiind inserate mai multe povestiri ce se
generează reciproc, prin înlănţuire (Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuţei).

Povestirea se deosebeşte de celelalte specii epice prin strategia narativă ce

scoate în evidenţă povestitorul şi punctul său de vedere asupra faptelor relatate, într-o
notă de subiectivitate accentuată. Oralitatea stilului este trăsătura fundamentală a
speciei, motivată de destinaţia către un ascultător prezent, conştient, curios şi cooperant.
În virtutea acestei trăsături, textele sunt presărate cu mărci ale oralităţii: formule de
generare şi de menţinere a interesului, de testare a intenţiei ascultătorului, de creare a
suspansului, de marcare a momentelor esenţiale, de anticipare emoţională, de potenţare
a efectelor.

Mihail Sadoveanu, prin volumul Hanu Ancuţei, consacră această specie în

literatura română şi o desăvârşeşte artistic. Volumul cuprinde nouă texte, incluzând
întâmplări inedite, rostite la Hanu Ancuţei, adevărat topos ritualic, de către nouă naratori
diferiţi. Procedeul compoziţional folosit este cel al povestirii în ramă, constând în
realizarea unui cadru spaţio-temporal ce îmbie la amintire şi ulterior la rostire, urmând
ca, prin inserţie, să fie proiectată o poveste, în general din trecutul naratorului,
rememorată nostalgic şi subiectiv.
Titlul
Titlul include un indice spaţial şi propune revenirea la un motiv des întâlnit în literatură -
hanul -, „adevărat focar al povestirii” (Zaharia
Sângeorzan, Sadoveanu. Teme fundamentale) în cazul lui Sadoveanu. Reperul temporal
este vag, ca o prelungire a realităţii în mit şi legendă: „într-o toamnă aurie... într-o
depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice...”.

Fântâna dintre plopi este a patra povestire a ciclului, avându-l ca narator pe

căpitanul Neculai Isac, de asemenea personajul principal al întâmplării evocate.
Introducerea acestei a patra povestiri se realizează, în ramă, graţie intervenţiei comisului
Ioniţă, personaj-liant al întregului ciclu de naraţiuni, care tocmai se pregătea să
rostească povestirea veşnic promisă şi niciodată spusă, ca o metaforă a „povestirii
perfecte” (Nicolae Manolescu, Imaginarul sadovenian), pretext narativ şi adevărat ritual
de Şeherezada, prin care se întreţin tensiunea epică şi atenţia auditorului.
Prima imagine a căpitanului Isac este învăluită „în pulbere”, în sensul că acesta se
apropie călare de han, pe fundalul luminii în amurg, într-un tablou ce amestecă pictural
prezentul cu trecutul, durerea cu nostalgia. Ajuns la han, este uşor recunoscut de
comisul Ioniţă, prietenul său din tinereţe, astfel încât poate fi introdus şi pretextul
naraţiunii: de când nu s-au mai văzut căpitanul „şi-a pierdut o lumină”.

Ceremonialul
Ceremonialul hanului impunea respectarea unui ritm al rostirii, pe care, treptat, şi l-a
asumat „noul povestaş”: închină vin cu cei prezenţi, contemplă focul, ce devine un motiv
de inspiraţie, ascultă o doină de jale cântată de lăutari şi intră încet în „neagra fântână a
trecutului”.

Planuri compoziţionale
Se insinuează deja existenţa celor două planuri compoziţionale: al prezentului rostirii,
sinonim cu evocarea dureroasă, şi al trecutului trăit, povestit. Căpitanul îşi începe
relatarea printr-un autoportret realizat din perspectiva trecerii timpului.

Subiectul
Subiectul aduce în faţa cititorului un timp revolut, consumat, ce are în centru figura
protagonistului.

Expoziţiunea
Expoziţiunea fixează întâmplarea cu 25 de ani înainte, când căpitanul era un tânăr
aventurier, veşnic rătăcitor pe drumurile Moldovei, în căutarea iubirilor trecătoare şi a
experienţelor inedite. Într-o asemenea împrejurare, fiind în drum spre Paşcani pentru a
face comerţ cu vin, ajunge într-o toamnă - anotimp al melancoliei şi al aducerilor-aminte -
la Hanul Ancuţei.

Intriga
Intriga marchează momentul în care Neculai Isac zăreşte scăldându-se în apa Moldovei
o ţigăncuşă oacheşă, de care se îndrăgosteşte imediat.

Desfăşurarea acţiunii
Desfăşurarea acţiunii cuprinde relatarea aventurii spectaculoase în care sunt implicate,
în principal, cele două personaje, căpitanul şi Marga. Bărbatul îi oferă fetei un ban de
argint, din care aceasta îşi va cumpăra o pereche de cizmuliţe roşii, pe care i le arată la
han. După ce îi promite fetei că-i va aduce din drumurile sale o scurteică de vulpe,
căpitanul pleacă, dându-i întâlnire, sub umbrele nopţii, la fântâna dintre plopi, loc de
taină, unde aveau să-şi mărturisească iubirea reciprocă.

Punctul culminant
Punctul culminant coincide cu tragica revelaţie a protagonistului, care află de la Marga
de planurile şatrei sale de a-l prăda. Apar ţiganii, se iscă o luptă în care căpitanul îşi
pierde un ochi, iar fata este ucisă şi aruncată în fântână.

Deznodământul
Deznodământul arată ecourile dureroase ale întâmplării nocturne, sângele de pe fântână
fiind dovada de netăgăduit a dispariţiei fetei.

Tematica
Tematica povestirii îmbină dual iubirea şi moartea, erosul şi thanatosul, într-o povestire
romantică având inflexiuni shakespeariene, prin similitudinea cu
tragedia Romeo şi Julieta. Cei doi tineri aparţin unor clase sociale diferite, astfel încât
iubirea lor se dovedeşte a fi imposibilă.
Marga nu reuşeşte să se sustragă unui destin potrivnic, în ciuda faptului că doreşte să-şi
depăşească condiţia prin trăirea pasională a eresului, în timp ce căpitanul Neculai Isac
este blestemat la o durere şi o neîmplinire ce-l vor urmări toată viaţa, asemenea luminii
stinse din ochii lui.

Naraţiunea se încheagă firesc, de la exterior către interior, de la surprinderea

demersurilor efective ale protagonistului până la dispariţia şansei fericirii sale. Putem
vorbi de două scheme epice care se motivează reciproc: una a prezentului şi alta a
trecutului.

Personajul-narator
În acelaşi sens se distinge portretul dublu al personajului-narator ce întruchipează
tipologia aventurierului în tinereţe, dar şi pe cea a înţeleptului, la maturitate. Metafora
care domină semnificativ textul este cea a ochiului, amintindu-ne de mitul lui Oedip: dacă
personajul antic refuză să mai vadă realitatea, scoţându-şi ochii, dar dobândeşte o
capacitate de cunoaştere superioară, depăşind cu mult lumea vizibilă, concretă,
accesibilă celorlalţi, eroul lui Sadoveanu îşi concentrează toată existenţa într-o clipă din
trecut ce i-a pecetluit devenirea şi către care se întoarce pentru a o retrăi. În mod
paradoxal, spre deosebire de alţi povestitori, căpitanul nu găseşte în rostire o eliberare, o
vindecare a rănilor, ci, dimpotrivă, o prelungire a durerilor şi chiar o permanentizare a
acestora prin logos/cuvânt. Pare o autotortură asumată ca pedeapsă pentru „vina
tragică” de a fi pricinuit moartea femeii iubite.

Portretul său se încheagă treptat, de la exterior către interior şi apoi în sens

invers, urmărindu-se pe chipul său trăirile interioare. La început, naratorul auctorial îi
creionează, prin caracterizare directă, imaginea fizică, împletind detaliul portretistic
propriu-zis cu cel vestimentar: „Era un om ajuns la cărunteţă, dar se ţinea drept şi
sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ş-un ilic de postav civit cu nasturi
rotunzi de argint. Pe umeri, ţinută numai-ntr-un lănţujel, atârna o blăniţă cu guler de jder.
Avea torbă de piele galbănă la şold şi pistoale în coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară
tunsă şi barbă rotunzită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă
frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept strâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu”.

Autocaracterizarea este făcută cu multă obiectivitate, eroul având conştiinţa

faptelor uneori nesăbuite din tinereţe, pe care le filtrează acum, la maturitate, prin sita
experienţei de viaţă: „Eram om buimac şi ticălos”, umblând „bezmetic şi singur ca un
cuc”, fără astâmpăr în căutarea iubirii şi a aventurii. Vorbele sale tihnite şi încărcate de
sens, relaţia pe care o stabileşte cu auditoriul („Domnilor şi fraţilor...”), gesturile ritualice
şi tăcerea adâncă ce îl învăluie după terminarea poveştii reprezintă subtile mijloace de
caracterizare indirectă, care dezvăluie un suflet zbuciumat, mult încercat de viaţă, bântuit
de nelinişti şi ars de patimă.

Arta narativă
La nivelul artei narative se remarcă densitatea detaliilor ce descriu atitudini, stări,
gesturi, tonuri, decorul, auditoriul etc. Naraţiunea la persoana I, subiectivă, perspectiva
de tip împreună cu, focalizare internă, accentuează participarea afectivă a naratorului la
faptul narat. Stilul se caracterizează prin naturaleţe şi oralitate, dar şi prin parfumul
dialectal şi arhaic specific eposului sadovenian. De astfel, criticul Constantin Ciopraga,
constată că „savoarea cărţii stă decisiv în limbă, nu în fabulaţie”.
 Timpurile verbale au un rol deosebit de important în redarea schimbărilor de ordin
exterior şi interior în rândul personajelor. Astfel, perfectul compus, timp al obiectivităţii şi
detaşării, este folosit pentru redarea acţiunilor negustoreşti, practice. Apariţia fetei,
mişcarea sa scenică, gesturile şi atacul ţiganilor sunt redate prin perfect simplu, timp
dramatic prin care se exprimă faptul spontan, neaşteptat. Atunci când vrea să redea însă
stări interioare, sentimente, personajul-narator foloseşte imperfectul, timp al unei acţiuni
trecute, dar neîncheiate, sugestia prelungirii, a permanentizării unor stări omeneşti.

Naratorul ordonator (supranarator, narator scriptural, „naratorul naratorilor” -

Nicolae Manolescu, Imaginarul sadovenian) spulberă în final, prin intervenţia sa, tăcerea
gravă ce se lăsase asupra ascultătorilor, întrebând dacă „mai este în viaţă fântâna cea
cu patru plopi”. Răspunsul nu îi este însă oferit de către protagonist, ci de Moş Leonte
Zodierul, care devine mesagerul sensului filosofic al povestirii: „Nu mai este. S-a dărmat
ca toate ale lumii”. Se insinuează discret motivul vanitas vanitatum, care guvernează
finalmente toate acţiunile omeneşti. Observaţia supranaratorului „Cu toate acestea,
căpitanul de mazâli o vedea” concentrează sensurile povestirii într-o metaforă a iniţierii
prin iubire şi moarte.
Personajele sadoveniene cunosc şi gustă cu neprefăcută plăcere savoarea
cuvintelor. Limba, în cazul lor, nu e doar un mijloc de comunicare, ci o stare, o modalitate
de fiinţare într-un timp şi un spaţiu privilegiate, rupte din cronologia imediată. Este o
limbă ţărănească alcătuită din tonalităţi solemne, pe un amplu fond liric, poematic, în
fraze ce reprezintă ele însele poveşti uitate. „Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul şi
spre a reda viaţa, ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii” (Nicolae Manolescu, Imaginarul
sadovenian).

Fântâna dintre plopi este un text semnificativ nu numai pentru specia povestirii, ci

şi pentru arta sadoveniană în general, atât la nivelul structurilor narative, cât şi la acela al
semnificaţiilor.