„Fântâna dintre plopi”

de Mihai Sadoveanu Tema și viziunea

despre lume
Date:

Publicat în anul 1928, volumul „Hanu – Ancuţei” reprezintă pentru creaţia lui Mihail
Sadoveanu „capodopera de la răscruce” (N. Manolescu), pentru că face trecerea spre etapa marilor
cărţi sadoveniene, dar este şi o sinteză a elementelor întâlnite în povestirile anterioare: „lumea
ţărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea”

Volumul are forma povestirii în ramă deoarece nouă naraţiuni de sine stătătoare sunt
încadrate într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei. Cele nouă povestiri au fost publicate, mai
întâi, între anii 1924-1925 în revista „Viața românească”, având personaje diferite, un alt povestitor,
precum și o acțiune proprie. Elementele comune, care dau unitate volumului sunt: locul de petrecere
și popas este hanul Ancuței, personajele sunt țărani moldoveni care au plăcerea vorbei, prezența
unor personaje comune (comisul Ioniță și hangița Ancuța), ritualul care se desfășoară la acest han
este același în toate cele nouă povestiri.

„Fântâna dintre plopi”, a patra narațiune din volum, este o povestire în ramă, deoarece face
parte dintr-o narațiune mai amplă, aceea a evocării petrecute demult, tot pe aceste meleaguri, în
timpul celeilalte Ancuțe. Forța cuvântului de a reconstitui lumea trecutului, paradisul pierdut
propune o imagine complexă a relațiilor temporale și spațiale. Pe de o parte, există trei niveluri ale
timpului narativ: timpul povestirii, care evocă nostalgic toamna aurie „într-o depărtată vreme” a
tinereţii sale, timpul povestit când se spun toate povestirile şi timpul evocat, al celeilalte AncuţeEste
utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spaţio-temporale relativ precise îndărătul unor
imagini ce par să ţină de fabulos. Iar, pe de altă parte, spaţiul povestirii este unul privilegiat valoarea
simbolică a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti
ale unor oameni din diverse straturi sociale: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei
nu era han, era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am mai
văzut în zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi habar n-aveai dinspre
partea hoţilor”. Zidurile hanului cetate au valoarea simbolică a graniţelor între lumea realului şi
lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii.
Titlul:

Titlul, din punct de vedere morfologic, este alcătuit din două substantive simple, comune ,
„fântâna” (care este un izvor, un simbol la nașterii) și „plopi” (un simbol pentru singurătate), legate
de prepoziția „dintre”. Împreună ne indică locul de întâlnire dintre cei doi îndrăgostiți. Din punct de
vedere stilistic, titlul este o metaforă, indicând că un eveniment tragic va avea loc. Totodată, fântâna
reprezintă simbolul oglindirii prezentului în trecut, iar cei patru plopi care o înconjoară devin martorii
tăcuţi şi eterni ai poveştii de iubire.
Tema :
 Tema povestirii este iubirea tragică dintre Neculai Isac și Marga. Sadoveanu evidențiază o
concepție tipic țărănească a iubirii, deoarece o compară cu o „băutură tare” care anihilează
comportamentul individului, dominându-l și lăsându-l sub imperiul pasiunii.

Acțiunea este simplă, lineară, centrată pe un singur fapt epic, respectând toate momentele
subiectului.

Intriga marchează momentul în care Neculai Isac o vede pentru prima dată pe Marga.
Întâlnirea dintre cei doi constituie o primă secvență semnificativă în susținerea temei și a viziunii
despre lume. Neculai Isac îşi aminteşte că într-o sâmbătă, după încheierea unei aventuri amoroase,
trist fiind, se plimba călare prin împrejurimile hanului Ancuţei.La o gârlă „ printre nişte ţigani aflaţi la
pescuit, întâlneşte o „fetişcană de optsprezece ani. Îi văzusem – spune căpitanul de mazâli – în apă
trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămaşă şi-n fustă roşă. Am simţit în
mine ceva fierbinte: parc-aş fi înghiţit o băutură tare.”. Hasanache, un ţigan bătrân, văzând interesul
fetei, cu numele Marga, pentru „boier”, o îndepărtează şi îl întreabă dacă el este negustorul de vin
poposit la han; după ce confirmă, Neculai Isac dă ţiganului şi fetei câte o monedă de argint.
Continuând plimbarea, ceva mai departe, la „o fântână cu colac de piatră, între patru plopi naratorul
o zăreşte, ca pe o arătare, în umbra copacilor, pe Marga, dispărută imediat.

Punctul culminant coincide cu tragica revelaţie a protagonistului, care află de la Marga de

planurile şatrei sale de a-l prăda. Această întâmplare, reprezintă cea de-a doua secvență
semnificativă pentru tema și vizunea autorului. Marga îl aşteaptă neliniştită în întuneric şi, în timp ce
el o ajută să îmbrace blăniţa, fata îi destăinuie că unchiul Hasanache o pusese să îl atragă în locul
acela pustiu. Hasanache şi doi fraţi ai săi plănuiau să îl ucidă ca să îi ia banii. Când îşi dă seama că
aceştia o auziseră, Marga îl îndeamnă să fugă, cu glasul încărcat de groază. În lupta cu atacatorii,
Neculai îşi pierede un ochi, dar reuşeşte să îl împuşte pe unul dintre ei, în timp ce câinele său, Lupei,
îl „rupea pe celălalt”.
Perspectiva narativa:

La începutul și la finalul povestirii, perspectiva narativă este reprezentată de naratorul

obiectiv, narațiunea fiind realizată la persoană a III-a. Subiectul povestirii este realizat la persoana I,
deoarece avem un personaj narator (Neculai Isac) care relatează ce se întâmplase în urmă cu 25 de
ani.
Dezvoltarea a doua trasturi specifice specie :

Incipitul fixează cadrul sau rama povestirii, oferindu-ne informații despre atmosferă,
ceremonial, ritualul povestirii. Povestirea începe cu imaginea soarelui care „bătea pieziș în hanul
Ancuței, scânteind în geamurile zăbrelite”. Astfel, încă de la început apare un reper spațial la hanul
Ancuței care este un loc privilegiat, un spațiu propice pentru relatarea întâmplărilor. Atmosfera plină
de emoție plutește printre oamenii de la han „gospodarii și cărăușii din Țara de Jos”. Ceremonialul se
distinge prin lăutarii care se sculaseră din cotloanele lor, prin prezența Ancuței care ațâța focul și prin
aluzia pe care o face comisul Ioniță la povestea pe care urma să o spună. Vocea autorului anonim,
personaj martor la han anunță sosirea noului drumeț: „un călăreț învăluit în lumina și pulberi, venit
parcă de pe alte tărâmuri de demult” Ritualul este același în toate cele nouă povestiri și face parte
tot din rama povestirii. Ancuța aduce mâncare și un cofăiel cu vin, lăutarii vin mai aproape de Neculai
Isac cântând din strune, iar comisul Ioniță îl îndeamnă să povestească întâmplarea de demult, din
timpul celeilalte Ancuțe
 Finalul se află în relație de simetrie cu incipitul. Ascultătorii rămăseseră „tăcuți și mâhniți”.
Personajul martor este curios să afle dacă fântâna mai există, însă moș Leonte îi spune că „a fost
distrusă ca toate ale lumii”. Neculai Isac a rămas gândit, cu capul plecat și “cu ochiul cel viu, mare și
neguros privea țintă în jos în neagra fântână a trecutului”. Pe înserat, Ancuța a aprins focul, iar
Neculai Isac a prins-o de mână și a cerut pentru toți „vin vechi în oale nouă”.

In plus, viziunea despre lume se construiește prin intermediul personajului principal,

povestirea “Fântâna dintre plopi” propunând un erou exponențial pe Neculai Isac, un om care și-a
legat viața de locurile de poveste din preajma hanului, denumite de el ,,locuri ale durerii”. El devine
narator homodiegetic, povestind ceva din propriul trecut, devenind tipul Don Juan-ului moldav și
tipul însinguratului.

Mihail Sadoveanu mizează pe un stil elaborat particularizat prin sobrietate, arhaitate, lirism și
muzicalitate. De pildă, oamenii comunică reverențios, respectând cutumele, arhaismele oferă
culoarea locală specifică timpului evocat, iar lirismul este pus în evidență de epitete ,,soarele auriu”,
comparații ”răsărind ca dintr-o amintire”, metafore ”ai pierdut o lumină”.

În concluzie, povestirea „Fântâna dintre plopi” este o creație aparte a lui Mihail Sadoveanu, o
narațiune subiectivă de mică întindere care prezintă un fapt neobișnuit și respectă un ritual al
spunerii. Personajele credibile, vii, conferă textului autenticitate și îi asigură rezistența în timp.