Hanu Ancuței

Mihail Sadoveanu
-eseu-

Mihail Sadoveanu face parte din marii povestitori Români, precum Ioan
Neculce și Ion Creangă. A scris o operă în timpul celor două războaie mondiale,
care se caracterizează prin vastitatea ei, și este considerat a fi fondatorul
romanelor istorice literare românești. Prețioase sunt și scrierile sale sociale,
inclusiv colecția de povestiri Hanu Ancuței. Publicat în 1928, volumul Hanu
Ancuței reprezintă pentru creația lui Mihail Sadoveanu „capodopera de la
răscruce”
Povestirile Iapa lui Vodă", Haralambie", Balaurul", „Fântâna dintre
plopi", „Cealaltă Ancuța", Județ al sârmanilor", „Negustor lipscan", „Orb sărac",
Istorisirea Zahariei Fântânarul" creează un cadru prielnic, în care cititorul se
simte bine-venit și parcă este martor la fiecare dintre zicerile care aparțin unui
ritual irepetabil. S-a spus adesea despre Sadoveanu că este un mare povestitor:
ceea ce povestește el sunt o mie și una de nopți ale românilor. Povestirea
sadoveniană oprește timpul, creând in jurul omului - povestitor sau ascultător-un
spațiu magic care-l protejează" (N. Manolescu)
Povestirea Fântâna dintre plopi face parte din volumul Hanu Ancuței de
Mihail Sadoveanu. Realizat prin tehnica povestirii în ramă, volumul „e un fel de
Decameron în care câțiva obișnuiți ai unui han spun anecdote”( G. Călinescu).
Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanței narative. Dar ciclul nu
este doar o suită de nouă povestiri narate de nouă povestitori, ci un ansamblu
armonios pe tema povestirii înseși, în care unificator este ritualul zicerii: „Hanu
Ancuței e cartea povestirilor, a istorisirilor de demult, a inițierii în arta
desăvârșită a narațiunii! Căci ciclul acesta are valoarea unei arte poetice pentru
înțelegerea structurii povestirii, pentru decantarea treptelor și etapelor
compoziționale ale genului”( Ion Vlad). Există un povestitor al narațiunii-cadru
care asistă ca martor la seara de la han, devenind ascultător al fiecărei narațiuni
rostite de ceilalți naratori, acesta fiind comisul Ioniță de Drăgănești care promite
de fiecare dată că va povestii o întâmplare cum nu s-a mai auzit.
Reperele spațiale sunt exacte; hanul, are drept corespondent o locație reală
din Moldova; in plan ficțional, acesta devine un loc simbolic cu valoare de
motiv literar, prin siguranța și confortul pe care le oferă călătorilor „căci hanul
acela al Ancuței nu era han-era cetate, și în care se depozitează întâmplările,
care se aud din om in om", derivând din înțelepciunea populară cu rol
moralizator. Reperele temporale prezintă două coordonate: trecutul, timpul
narațiunii-cadru, in care drumețul poposește la han și ascultă întâmplări
desfășurate într-un timp povestit, anterior celui al povestirii propriu-zise. Timpul
narațiunii este doar sugerat, fixat aproximativ, prin repere vagi, într-o epocă
arhaică înfloritoare. Seria poveștilor din volum începe într-o după-amiază și se
sfârșește după trei zile, la miezul nopții.
Coeziunea textuală se realizează și prin prezenta hangiței, care are același
nume ca și mama sa, dar și aceeași îndeletnicire, fiind la fel de ospitalieră cu
călătorii, știind să le împartă bucate alese, râsete și vorbe bune", să întrețină
atmosfera sărbătorească a momentelor festive ale întâlnirii. Motivul hangiței
simbolizează permanenta unității de la han, moștenirea unei îndeletniciri
străvechi cu implicații puternice sufletești. Hanul devine astfel un nucleu al
spiritualității românești, care adună reprezentanți din toate categoriile sociale,
dominat de armonie și voie bună, un spațiu liminal plasat între lumea reală și
universul ficțiunii.
Incipitul operei se referă la un timp mitic prielnic povestirilor și fixează
perspectiva narativa subiectivă a naratorului printr-o marcă specifică, anume
verbul la persoana 1: Într-o toamna aurie am auzit multe povestiri la Hanul
Ancuței. Fântâna dintre plopi" este cea de-a patra povestire dintre cele nouă care
compun culegerea. Ea este relatată de căpitanul de mazili Neculai Isac și are ca
idee centrală iubirea, un sentiment profund cu implicații tragice în contextul
relatări
Rama povestiri conturează o atmosferă meditativă, întrucât ascultătorii de
la han se află încă sub impresia întâmplărilor fantastice, cu care ii captivase
anterior Moș Leonte Zodierul. Șirul gândurilor este întrerupt de o apariție ca din
basm, dintr-un univers fabulos: un călăreț, învăluit în lumină și-n pulberi", care
lunecă" spre han și care parcă venea de demult, de pe depărtate tărâmuri". Ajuns
la han, acesta își dezvăluie identitatea. Numele lui este Neculai Isac și este
„căpitan de mazâli", reprezentant al cavaleriei formate din boieri. Portretul său
se conturează din perspectiva naratorului povestirii-cadru, în mod direct și
subiectiv: „Era un om ajuns la cărunțită. Obrazu-i smad cu mustăcioara tunsă și
barba rotunjită, cu nas vulturesc și sprâncene întunecoase, arăta încă frumusețe
și bărbăție.".
Firul epic al relatării subiective se încheagă într-un ritm alert, prefațat de
formula de adresare „domnilor și fraților", care denotă respectul și afecțiunea
fată de audiență. Acțiunea povestirii respectă momentele subiectului, debutând
cu expozițiunea. Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, Neculai Isac era negustor
de vinuri în ținutul Sucevei și face un popas la Hanul Ancuței. În timp ce se
plimba călare prin împrejurimile hanului, întâlnește niște țigăni care se scăldau
la râu. Intriga povestirii constă în apariția unei tinere țigănci, pe nume Marga, în
vârstă de optsprezece ani, care îl fascinează pe călător, dar care este gonită din
fața boierului de către Hasanache, reprezentantul grupului. Isac le dă câte un ban
de argint și pleacă, vrăjit fiind de frumusețea fetei. Desfășurarea acțiunii
continuă firul epic. Ziua următoare, fata vine la han să-i arate ce-și cumpărase
din banul primit: niște cizmulițe roșii. Își dau întâlnire într-un loc romantic,
lângă han, la fântâna dintre plopi și petrec împreună o seară de neuitat, cu
promisiunea că se vor vedea din nou, când el se va întoarce de la Pașcani, unde
trebuia să-și vândă marfa. Punctul culminant al povestirii constă în mărturisirea
Margăi, la următoarea întâlnire, că Hasanache plănuiește să-l omoare pentru a-i
fura banii, iar ea fusese trimisă drept momeală. Tânărul fuge, dar tâlharii erau
deja pe urmele lui; în confruntarea cu aceștia, își pierde lumina" ochiului său
drept, dar scapă cu viață. Deznodământul prezintă reîntoarcerea sa la fântână,
însoțit de ajutoare de la han, dar, din păcate, Marga nu mai era în viață. Fusese
omorâtă în mod brutal și aruncată în fântână; urmele de sânge risipite pe piatră îi
înfoiară pe cei prezenți și îl fac pe tânăr să trăiască revelația sacrificiului în
numele iubirii.
Neculai Isac este prezentat în dublă ipostază, cea a omului matur, care își
amintește și comentează evenimentele din trecutul îndepărtat din perspectiva
vârstei sale și cea a tânărului fără experiență de viață, „buiac și ticălos", așa cum
se autocaracterizează. Țiganca Marga se remarcă prin tinerețe și frumusețe, puse
însă în slujba intereselor meschine ale semenilor săi. De altfel, naratorul o
caracterizează în mod direct astfel: „Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit,
cu nări largi, și ochii iuți mă tulburară deodată". Semnificația fântânii cu patru
plopi este de centru al lumii, loc sacru care însă nu-i mai protejează pe
îndrăgostiți, fiind pângărit de vina fiecăruia și sortit pieirii. Apa fântânii se
amestecă .cu sângele, iar în plan simbolic, iubirea cu moartea.
Modalitățile narării prezente în text sunt: relatarea, reprezentarea,
povestirea, iar dominanta stilistică este oralitatea. Relația dintre narator și
receptor (ascultători) este strânsă; se utilizează persoana I și a Ii-a în dialogul
acestora. Ceremonialul povestirii constă în faptul că dialogul presupune un
sistem de convenții (apariția povestitorului, pretextul care declanșează
povestirea, formulele de adresare etc). Naratorul se adresează interlocutorilor
într-un mod ceremonios, adecvat rangului său nobil: „domnilor și fraților,
ascultați ce mi s-a întâmplat...", iar ascultătorii intervin în final cu comentarii,
întrebări, reflecții.
 Remarcabil la Sadoveanu, alături de uimitoarele descrieri, este și rarul dar
de a captiva audienta, atât prin subiectele alese, cât și prin stilul său
inconfundabil de povestitor. Fântâna dintre plopi este povestire deoarece este o
narațiune subiectivizată (relatare din unghiul povestitorului, implicat ca
protagonist al întâmplării), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic, o
întâmplare de dragoste din tinerețe, de fapt o inițiere ratată. Se acordă
importantă actului narării, care are ca efect reînvierea unei lumi apuse.