POVESTIREA

clasa a X-a
Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu

Prof. Cornescu Aurelia

Definiţie: specie a genului epic în proză, o naraţiune subiectivizată (adică scrisă la

persoana I), făcută din punctul de vedere al povestitorului, fie participant, fie martor sau
mesager la acţiune.
In sens general, povestirea se confundă cu naraţiunea ca modalitate de existenţă a
genului epic, ca semn distinctiv al acestuia. Identificarea povestirii cu naraţiunea se bazează
pe identitatea de sens a verbelor “a povesti”/”a nara”.
Caracteristicile povestirii:
 ca dimensiuni, povestirea se situează între nuvelă şi schiţă;
 naraţiunea povesteşte un singur fapt epic;
 accentul este pus pe întâmplări, pe evenimente şi nu pe personaje;
 construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în nuvelă sau în schiţă;
 timpul faptelor relatate este în trecut;
 existenţa ceremonial al “istorisirii”, adică sistemul de convenţii, arta de a
povesti, care presupune: crearea atmosferei evocatoare, captarea atenţiei,
motivarea deciziei de a istorisi, tehnica amânării, suspansul.
Clasificarea povestirii:
1. după formă: povestire în versuri şi în proză, povestirea în ramă.
2. după conţinut: satirică, fantastică, filozofică, romantică, pentru copii.
Reprezentanţi:
 în literatura universală: N.Gogol, E.A.Poe, Turgheniev, G.Flaubert, E.Zola etc.
 în literatura română: M.Sadoveanu, V.Voiculescu.
Povestirea în ramă este o categorie a genului epic numită şi povestirea în povestire sau
povestirea cu cadru, forma de încardare a uneia sau mai multor naraţiuni într-o altă naraţiune,
ce are o lungă tradiţie, din literatura antică până la cea actuală şi fiind ilustrată de lucrări
precum O mie şi una de nopţi, Decameronul lui Boccacio, Povestirile din Canterbury de
Geoffrey Chaucer, Hanu-Ancuţei sau Divanul persian de M.Sadoveanu. Timpul narativ se
situează într-un plan al trecutului, modalitatea preferată de relatare fiind evocarea
(zugrăvirea prin cuvinte imaginea unui lucru cunoscut, dar petrecut demult). „Povestirea în
ramă” beneficiază şi de un spaţiu privilegiat şi ocrotitor (un topos), în care mai mulţi
povestitori relatează întâmplări pilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit si
desfăşurând o artă a discursului memorabil.

Hanu-Ancutei
Apariţie: volumul compus din 9 povestiri diferite, cu teme, motive si structuri
autonome apare in 1928. Cele 9 povestiri sunt relatate intr-un singur loc, la Hanul-Ancutei, de
catre taranii modoveni ce poposeau aici pentru odihna si petrecere.
Elemente de unitate:
 locul de popas şi de petrecere este hanul Ancuţei, unde se şi întâmplă majoritatea
faptelor relatate în povestiri – motivul hanului;
 toate întâmplările se petrec în timp mitic romanesc, un timp al credinţelor
strămoşeşti, când oamenii se conduc după legi nescrise, dar bine înrădăcinate in

1
 conştiinţa şi spiritualitatea românească – motivul romantic al întoarcerii în timp
spre trecutul văzut de toţi superior prezenttului decăzut;
 personajele sunt ţărani moldoveni, care au plăcerea vorbei, povestesc cu
voluptate întâmplarile şi evenimentele – motivul istorisirii;
 ritualul ce se desfăşoară la hanul Ancuţei este acelaşi în cele 9 povestiri: lăutarii
cântă între două povestiri, iar înaintea fiecareia se creeaza un moment de linişte,
o atmosferă de vrajă şi emoţie; se aduc pui fripţi pe ţigla, se bea vin în căni noi,
dupa ce se spărgeau cele vechi; plăcintele fierbinţi erau aduse de Ancuţa;
 personajele comune tuturor povestirilor, care se găsesc de-a lungul întregului
volum sunt comisul Ioniţă, care incită mereu la povestire şi hangiţa Ancuţa, care
ştie dinainte toate întâmplările istorisite la han;
Diversitatea celor 9 povestiri constă în câteva elemente care le individualizează:
 subiectul fiecăreia nu are nici o legătură cu al alteia şi fiecare dintre ele are un
titlu de sine stătător;
 fiecare povestitor are modul său specific de a relata întâmplarea şi de a stârni
interesul ascultătorilor.
Structuri narative:
1. Iapa lui Vodă este o snoavă (are caracter umoristic) şi are ca personaj-
narator pe comisul Ioniţă.
2. Haralambie este o povestire cu caracter social spusă de călugărul
Gherman.
3. Balaurul este o povestire de dragoste având ca narator pe moş Leonte
zodierul.
4. Fântâna dintre plopi este o idilă având ca narator pe căpitanul Neculai
Isac de la Bălăbăneşti.
5. Cealaltă Ancuţă este o frumoasă poveste de dragoste având ca povestitor
pe Ienache coropcarul (Reg.= negustor ambulant).
6. Judeţ al sărmanilor este o legendă având ca narator pe Constandin
Moţoc.
7. Negustor lipscan este un reportaj relatat de negustorul Dămian Cristişor.
8. Orb sărac este u portret in proză având ca narator pe orbul Constandin.
9. Istorisirea Zahariei fântânarul este o poveste de dragoste având ca
narator pe Zaharia fântânarul.
Semnificaţii:
Hanul ca nucleu al povestirii, prezentat ca o „cetate cu ziduri groase” si „porţi ferecate”,
ceea ce demonstrează că era un spaţiu securizant. Hanul mai este si un spaţiu al povestirii şi
alpetrecerii, în care hangiţa Ancuţa îşi face mereu simţită prezenţa.
Natura umanizată – in Hanul Ancuţei, natura însoţeşte omul, este „atentă” la tot ceea
ce i se întâmplă pentru că între o şi natură se stabilesc raporturi fireşti, ca de la om la om.
Izvoare folclorice şi surse de inspiraţie: iubirea, setea de dreptate, balada Mioriţa;
motive animaliere (calul, balaurul), paremiologia (=ştiinţa care studiază zicătorile, proverbele,
vorbele de duh).

Fântâna dintre plopi

Subiectul:
In lumina „soarelui auriu” care strălucea într-o „linişte ca din veacuri”, oaspeţii de la
hanul Ancuţei zăresc pe drumul pustiu un călăreţ care, nu peste mult timp, poposi şi el la han.
Avea „nas vulturesc şi sprâncene întunecoase”, iar ochiul drept stătea „stâns şi închis”,
dându-i o înfăţişare stranie. Comisul Ioniţă îl întâmpină cu bucurie, recunoscând in drumeţul

2
singuratic pe capitanul Neculai Isac. Ancuţa o auzise pe mama ei vorbind despre acest, pe care
„erau să-l omoare nişte ţigani”, o „poveste înfricoşată”, pe care nu o mai ţinea minte.
Ancuţa îi aduce oaspetelui „un cofăiel plin” şi o „ulcică nouă”, lăutarii veniseră mai
aproape, „sunând din strune”, iar comisul Ioniţă îl invită „să cinstim cu domnia ta o ulcică de
vin nou” şi-l roagă să le povestească „întâmplarea de demult”. Neculai Isac acceptă să bea
vinul, care este bun în tovărăşie, numai „dragostea cere singurătate”.
Căpitanul îşi începe povestea petrecută în tinereţe, cu 25 de ani înainte, când îi plăcea să
cutreiere Moldova, spre disperarea mamei sale, care dădea leturghii la biserică pentru ca el să
se liniştească de pe drumuri şi să se însoare.
Intr-o toamnă, tot pe vremea celeilalte Ancuţe, pe când duce antale (Reg.=butoi mare de
stejar, mai ales pentru vin şi rachiu) cu vinuri la Suceava, poposise la han şi era „bezmetic şi
singur ca un cuc” pentru că îl părăsise iubita. Intr-o sâmbătă, „pe la toacă”, Neculai mergea
îngândurat pe drumul spre Suceava, când pe malul unei gârle vede o „liotă de ţigani”, care,
incercând să prindă peşte, răcneau şi ţopaiau „ca nişte diavoli”. Tânărul vede „o fetişcană de
optsprezece ani”, cu o fusta roşie, care îl tulbură peste măsură, „parc-aş fi înghiţit o băutură
tare”. Tigăncuşa, Marga, este certată de un ţigan mai bătrân, pentru că fata se uita ţintă la
boier şi nu se cădea o astfel de obrăznicie. Neculai le aruncă fiecăruia câte un bănuţ de argint
şi o porni spre han.
A doua zi, Neculai o întâlneşte pe Marga la „fântâna dintre plopi”, care-l aştepta să-i
mulţumească pentru bănuţul de argint. Neculai şi-a continuat drumul spre Paşcani, urmat de
câinele lui credincios, Lupei, dar gândurile îi erau la frumoasa ţigancă. După ce şi-a terminat
treburile, în miez de noapte a pornit „într-o întinsoare, cu şuier de vânt în urechi” (loc. adv.
într-o întinsoare = a) întruna, fără întrerupere; b) repede, în goană) şi în goana calului s-a
îndreptat spre hanul Ancuţei. Dar ocoleşte hanul şi se duce direct la „fântâna cu patru plopi”,
unde o găseşte, aşteptându-l pe frumoasa ţigancă. Neculai promite fetei că îi va aduce o
„scurteică de vulpe” de la Paşcani, iar ea îi spune că o să-l aştepte cu nerăbdare „ş-am să mor
langa fântână dacă nu vii”. Intors la Paşcani, Neculai vinde bine „antalele de vin”, cumpără o
„blăniţă cu faţa de postav roş”, cu gândul la plăcerea pe care o va vedea în ochii ţigăncuşei şi
se întoarce, cu chimirul (în portul popular bărbătesc=cingătoare lată din piele, ornamentată,
prevăzută cu buzunare) plin, spre hanul Ancuţei, cu intenţia de a se opri mai întâi la fântână.
Cadrul este romantic, „stelele se aprinseseră în cerul curat”, creând o atmosferă de vrajă
pentru întâlnirea erotică. Marga îl aştepta în întuneric şi, când el o ajuta să îmbrace scurteica,
fata îi dastăinuie că unchiul Hasanache o pusese să-l atragă în locul acesta pustiu, pentru ca el
şi cei doi fraţi mai mici să-i fure calul şi banii. Ea se teme că va fi înjunghiată dacă ei îşi dau
seama că i-a trădat, dar „mi-eşti drag” şi „de-acuma înainte nu-mi mai pasă”. Neculai se
aruncă pe cal, în urma lui ţiganii răcneau „ca nişte diavoli negri” şi, la un moment dat, îl
ajunseră şi aruncară cu prăjini în el. Tânărul căzu de pe cal şi, simţind „o lovitură de fier
ascuţit la coada ochiului drept”, începu să tragă cu pistolul, nimerindu-l pe un ţigan între ochi,
în timp ce Lupei „rupea pe celălalt”. Ochiul drept îi era plin de sânge, dar cu ochiul teafăr zari
lumina hanului şi începu să strige cu disperare. Cei aflaţi la han ies cu făclii şi o pornesc cu
toţii înapoi, spre fântâna unde se întâlnise Neculai cu Marga. Pe colacul fântânii, „lucea sânge
proaspăt”, semn că ţiganii omorâseră fata pentru că-i trădase şi o aruncaseră în fântâna.
Ascultătorii acestei istorisiri groaznice rămaseră „tăcuţi şi mâhniţi”, fântâna nu mai
exista, se distrusese „ca toate ale lumii”, sugerând că până şi întâmplările cele mai dramatice
îşi pierd – odată cu trecerea timpului – din profunzime.
Limbajul artistic:
Arta narativă a lui Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu
geniul său poetic. Aşa cum afirma G.Calinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede,
armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o

3
limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii,
păstrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.
Arhaismele si regionalismele sunt folosite cu naturaleţe de către personajele
povestirilor, creând o limbă literară uşor accesibilă, scriitorul ramânând fidel declaraţiei sale
din discursul rostit la Academie, aceea că „ţăranul român a fost principalul meu erou”.
Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte
aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor.
Asfel, despre mustaţile comisului Ioniţa, Sadoveanu spune ca sunt „tuşinate” (Reg. despre păr,
barbă, mustăţi- tuns scurt), epitet care revine de câteva ori pentru a reliefa preocuparea
personajului pentru această podoabă de care este foarte mândru.
De remarcat în mod deosebit în volumul Hanu-Ancutei este muzicalitatea frazelor, prin
care Sadoveanu creează trăiri tulburătoare în sufletele ascultătorilor.

Fanatana dintre plopi este a patra povestire si are ca tema iubirea tragica, iar ca personaj-
narator pe capitanul de mazili Neculai Isac. Naratiunea la persoana I, subiectiva implica doua
planuri: reprezentarea evenimentelor traite in tinerete si autoanaliza faptelor din perspectiva
maturitatii.
Naratorul marturiseste o intamplare traita de el in tinerete, in urma cu peste douazeci si
cinci de ani ,,pe aceste melaguri”. In povestire se relateaza un singur fapt eroic, o trista
poveste de iubire care a avut rol de initiere pentru tanarul de odinioara. Atmosfera povestirii
tine de modul in care naratorul ,,regizeaza” o anumita tensiune, suspansul, pe tot parcursul
povestirii, pentru a capta atentia si interesul ascultatorului/cititorului. Actiunea se deruleaza
alert, fiind identificabile toate momentele subiectului.
Expozitiunea: Intr-o toamna, Neculai Isac duce vinuri in tinutul Sucevei si face popas la
Hanu Ancutei. Plimbandu-se calare pe malul raului Moldova, intalneste un grup de tigani care
se scalda. E intampinat de Hasanache, un batran cersetor, care o alunga fara succes din calea
boierului pe Marga, o tigancusa de optsprezece ani.
Intriga : Frumusetea fetei il tulbura si le da celor doi cate un ban de argint.
Desfasurarea actiunii: Fata il cauta la han a doua zi pentru a-i arata ciubotelele cumparate cu
banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fantana dintre plopi si isi promit o noua intalnire
de dragoste la intoarcerea lui de la Pascani,unde trebuia sa vanda mafra. A doua intalnire la
fanatana are un final tragic. Indragostita, fata ii marturiseste ca Hasanache o trimisese la han
sa-l seduca, iar planul era ca tiganii sa-l omoare si sa-i ia banii de pe marfa.
Punctul culminant : Desi fata este constienta ca o vor omori pentru ca i-a tradat, fata il
avertizeaza asupra pericolului. Tanarul fuge calare, scapa cu viata, dar o prajina aruncata de
urmaritori ii scoate un ochi.
Deznodamantul: Insotit cu faclii de carausii de la han care auzisera strigatele sale, revine la
fantana dintre plopi , unde sangele proaspat de pe colacul de piatra este semnul ca fata fusese
ucisa cu cruzime si aruncata in fantana.
Autenticitatea naratiunii este sustinuta prin relatarea la persoana I si prin interventia
Ancutei, unul dintre ascultatori, care adevereste intamplarea stiuta de la mama ei.
Personajul-narator relateaza intamplarea din perspectiva tanarului nestiutor, dar
reprezentarea faptelor este insotita de analiza si condamnarea lor, din perspectiva maturului,
din cauza consecintelor tragice. Acesta foloseste cuvinte dure pentru autocaracterizare.
Tanarul Neculai Isac are defectele specifice varstei: nestiinta(lipsa experientei de
viata) si nesocotinta (incapacitatea de a prevede urmarile faptelor savarsite). Prima intalnire
cu tiganii si cu fata care umbla prin apa in fusta ei rosieeste relatata din perspectiva tanarului,
care nu vede capcana din aceasta ,, intamplare”. Marga nu este asa cum afirma cersetorul, ,,o
fata proasta, care n-a iesit din lume”, ci se supune grupului, acceptand rolul de momeala
pentru tanarul calator. Comportamentul ei este imprevizibil pentru indragostitul naiv. Tanarul

4
crede ca traieste etapele unei idile superficiale, dar se vede prins in capcana intinsa de tigani.
Plateste nechibzuinta sa cu lumina unui ochi. Scapa cu viata tot datorita tineretii.Tanarul este
caracterizat in mod indirect, prin limbaj, fapte, comportament si gesturi.
Frumoasa Marga este insa eroina tragica a acestei povesti de iubire. Conditia ei umila,
tigancusa care se lasa folosita de grupul nomad pentru a-i jertfi pe calatorii dornici de aventuri
trupesti, este umanizata de puterea dragostei adevarate. Personaj romantic, actioneaza in
situatii exceptionale. Legatura simbolica dintre fiinta ei si elementul acvatic este prezenta la
fiecare intalnire cu paersonajul-narator. Fata rasare din apa si va sfarsi in acelasi element. Apa
fantanii se amesteca cu sangele, iar in plan simbolic, iubirea cu moartea.
Naratiunea se imbina cu dialogul si scurte pasaje descriptive.Naratorul se adreseaza
interlocutorilor intr-un mod ceremonios, adecvat rangului sau nobil ,,domnilor si fratilor,
ascultati ce mi s-a intamplat...”, iar ascultatorii intervin in final cu comentarii, intrebari,
reflectii. Limbajul personajelor (tiganii) contrasteaza cu cu al naratorului-personal (boierul),
indicand diferenta sociala si culturala.
Fantana dintre plopi este povestire, deoarece este o naratiune subiectivizata, care se
limiteaza la relatarea unui singur fapt epic, o intamplare de dragoste din tinerete, povestirea se
situeaza intr-un plan al trecutului, principala lui caracteristica fiind evocarea. Accentul este
pus pe intamplari si situatii.
Hanu Ancutei este o povestire in rama pentru ca naratorul si interlocutorii sunt
prezenti in acelasi spatiu-hanul, in acelasi timp - ,,intr-o toamna aurie”, cadru care prilejuieste
nararea tuturor povestirilor din ciclu.