Moromeții

de Marin Preda

Romanul Moromeții semnat de Marin Preda a fost publicat în anul 1955, iar cel de-al doilea
volum vede lumina tiparului în 1967 și este receptată de critica literară ca o operă reprezentativă
pentru perioada postbelică. Având la bază schița Pârlitu și nuvelele din Întâlnirea din pământuri,
romanul Moromeții demonstrează că „țărănimea e capabilă de reacţii sufleteşti nebănuite” (Al. Piru).
Opera lui Marin Preda se încadrează în paradigma realismului, care s-a dezvoltat în secolul al
XIX-lea, continuând în forme specifice până astăzi şi reunind scriitori cu principii de creaţie comune.
Teoretician al realismului în secolul al XIX-lea este considerat scriitorul francez Jules Husson
(Champfleury). Realismul refuză, în numele prezentului, idealizarea trecutului, abordând cu precădere
subiecte din contemporaneitate sau din trecutul foarte apropiat. Dar regimului totalitar comunist –
după cum observă Sanda Cordoș în studiul Literatura între revoluţie şi reacţiune – „suprimă dinamica
proprie a actului cultural şi impune oamenilor de cultură obligaţii, sarcini şi misiuni politice”. Odată
cu romanul Moromeţii, critica literară vorbeşte despre o altă vârstă a romanului realist-obiectiv. Se
resimte influența socialismului pe fundamentul veridicității, al mimetismului, al verosimilității, având
un caracter monografic. În plus, pământul și țăranul sunt tratați cu mijloacele artei moderne,
accentuându-se rafinamentul, valorile contemplative, sentimentele sublime și dezinteresul material.
Tema și viziunea despre lume a autorului se nuanțează prin ideea că romanul se identifică
întru totul cu spiritul lui Marin Preda, fiind o carte tulburătoare prin simbolurile şi semnificaţiile pe
care le închide, dincolo de epoca în care a fost creată şi pe care o evocă artistic. Marin Preda a redat în
operele sale universul românesc în care s-a născut și a copilărit, singur mărturisind ”că există o
nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria”. Ca autor, Preda se declară adeptul „romanului de
conţinut”, de creaţie, care să urmărească fluxul vieţii, al realităţii. Întrebat fiind de Eugen Simion într-
un interviu: „Ce e, atunci, adevăr şi ficţiune în Moromeţii?”, Preda răspunde: „Adevărate sunt
sentimentele. Ficţiuni sunt împrejurările”. Pentru autor, materialul pentru scrierea unei cărți provine
din ceea ce el a trăit, a gândit și a experimentat fiind vorba de o istorie personală transfigurată în
ficțiune. În plus, Preda pornește în construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor
Călăraşu, modelul său literar: “Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a
fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a
fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa”.
Pe parcursul celor două volume sunt abordate două tipuri de teme: cele tradiţionale –
familia, timpul, paternitatea – şi cele moderne – criza comunicării, singurătatea, înstrăinarea. Titlul
romanului așază tema familiei în centrul romanului, însă evoluția și criza familiei sunt simbolice
pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii devine o frescă a
vieții rurale dinaintea și de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Moromeții este un roman veritabil, fiind cea mai amplă specie a genului epic, în proză, de
mari dimensiuni, cu acţiune complexă, cu intrigă complicată şi numeroase personaje. Subiectul
însumează două sau mai multe fire epice, are mai multe planuri ale acţiunii, o lume proprie cu norme
şi reguli proprii, are o tehnică narativă diversă, există conflicte sociale şi interioare, numeroase
personaje din toate categoriile sociale şi oferă o imagine cuprinzătoarea a vieţii sociale. După
clasificarea lui Nicolae Manolescu romanul lui Marin Preda este unul doric, care înfăţişează o lume
omogenă, coerentă şi plină de sens, eroii sunt energici, ambiţioşi. Naraţiunea este obiectivă la
persoana a treia; epicul se bazează pe evoluţia logică şi cronologică.
Proza realistă se caracterizează prin perspectiva obiectivă, a naratorului omniscient și
omniprezent, dar care se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete şi Niculae), ca şi prin
aceea a informatorilor (Parizianu), care vor crea o focalizare internă. Efectul este acela de limitare a
omniscienţei. Modernitatea discursului narativ provine din faptul că uneori personajul principal,
Moromete, preia rolul de narator, într-un joc al stilului indirect liber, care creează perspective plurale
asupra realităţii. Se elimină aproape în întregime liricul şi descriptivul, în favoarea epicului şi a
dramaticului (cu ajutorul dialogului și monologului interior). Se valorifică tehnica decupajului, cea
rezumativă și a colajului. Uneori se utilizează analepsa și tehnica simultaneității. Textul este alb din
punct de vedere expresiv, lipsit de ornamente stilistice, domină oralitatea, umorul, ironia șiuzează de
procedeul dialog în dialog.
Incipitul romanului plasează acțiunea “cu câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război
Mondial”, când, „timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”, viaţa se scurgea, în satul din Câmpia
Dunării, Siliștea Gumești, „fără conflicte mari”, într-o monotonie ce sugera traiul liniştit al oamenilor,
preocupările mărunte de fiecare zi. Acestui ritm lent al curgerii timpului îi corespunde un ritm lent al
naraţiunii. Acum scriitorul apelează la tehnica detaliului, la consemnarea nuanţelor, a gândurilor
personajelor, a atmosferei generale din sat. Primul volum, sub raport temporal, surprinde intervalul de
sâmbătă după-amiază până duminică noaptea, respectiv de la întoarcerea familiei lui Moromete de la
câmp, până la fuga Polinei cu Birică. A doua parte se întinde de la plecarea lui Achim cu oile la
București până la serbarea școlară la care mezinul lui Moromete, Niculae, ia premiul întâi. Cea de a
treia parte se întinde de la începutul secerișului până la fuga lui Paraschiv și a lui Nilă la București.
Către finalul volumului I, când evenimentele se precipită, naratorul trece la tehnica
rezumatului, condensând întâmplările şi înfăţişându-le succint, dat fiind faptul că „timpul nu mai avea
răbdare”. Marin Preda porneşte de la ideea că între timpul individual (reprezentat de destinul
omenesc) şi cel general (reprezentat de istorie) există o mare deosebire, chiar dacă cel de-al doilea îl
include şi-l determină pe primul (cel dintâi este fragil şi subiectiv, cel de-al doilea este puternic şi
obiectiv).
Textul are evidente accente dramatice nu numai la nivelul conţinutului, ci şi la cel al formei.
Multe scene sunt dramatizate prin „jocul” personajelor, prin viziunea regizorală a autorului, prin
talentul reprezentării unei întregi lumi într-o singură secvenţă (cina, tăierea salcâmului, poiana lui
Iocan, venirea agentului fiscal, fuga băieţilor). Analiza psihologică se face atât obiectiv, de la exterior
către interior, cât şi subiectiv, de la interior către exterior, în lungile monologuri ale personajului
principal.
Romanul începe cu întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete, împreună cu cei trei fii, autorul
având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau gest, construind o scenă
monumentală, aceea a cinei - cu o simplitate desăvârşită a mişcării personajelor, ce se derulează după
o ordine prestabilită, după un cod ancestral.
Familia Moromeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi din alte căsătorii, este o
„familie hibridă”, generatoare de conflicte în interiorul ei, “prin ignorarea realităţilor sufleteşti
individuale”. Ilie Moromete, tatăl, cu zece ani mai mare decât soţia lui, Catrina, venise în această a
doua căsătorie cu trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se adăugaseră două fete, Tita şi Ilinca,
şi încă un băiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani.
Moromete şi ai lui se află la cină, strânşi “în tindă”, în jurul unei mese mici, joase şi rotunde,
“pe nişte scăunele cât palma”, aşezaţi “unul lângă altul, după fire şi neam”. Cei trei fraţi vitregi
stăteau spre partea dinafară a tindei, “ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi
să plece”, prevestind parcă fuga la Bucureşti; în partea dinspre vatră, aproape de oalele cu mâncare
stătea “întotdeauna” Catrina, având lângă ea pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, “copii făcuţi cu
Moromete”. Autoritatea capului familiei este sugerată încă de acum, deoarece “Moromete stătea
parcă deasupra tuturor”, veghindu-şi familia, stăpânind “cu privirea pe fiecare”.
Atmosfera este tensionată, fiecare dintre membrii săi având nemulţumiri care mocnesc să
izbucnească în conflictele ce aveau să zguduie puternic familia, ducând la destrămarea ei. Principalul
conflict este între Catrina Moromete şi cei trei fii vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, apoi între Ilie
Moromete şi fiul său, Niculae, care ar fi vrut să se ducă la şcoală, să înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile
la păscut pentru că “altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”.

Tăierea salcâmului (partea I, capitolul XII)este o altă scenă memorabilă a romanului, atât prin
măiestria construirii ei din detalii ce se adună progresiv, prin cuvintele expresive, dar şi prin
simbolistica dramatică, acesta fiind primul semn al declinului familiei Moromete, dar şi al satului
tradiţional, rămas parcă fără apărare: “... acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi
arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile”. Salcâmul tăiat făcea parte din viaţa
familiei Moromete, dar şi din existenţa satului, “toată lumea cunoştea acest salcâm”, simbolizând
elementul păstrător al tradiţiilor şi credinţelor strămoşeşti, al stabilităţii ţărăneşti. Copacul este un
”axis mundi”, iar universul rural se organiza în funcție de acesta, încât căderea lui devine sinonimă cu
prăbușirea unei lumi și începutul uneia sărace. În plan simbolic, arborele poate fi dublul vegetal al lui
Moromete. Prin paralela realizată între sunetele auzite dinspre cimitir și căderea salcâmului, se poate
sugerea adevărata moarte a lui Moromete în mijlocul familiei, fiind regretat de toți nu uitat ca în
finalul volumului secund. Băieții nu înțeleg din nou decizia și atitudinea tatălui în urma deciziei lui
Achim de a pleca la București; acesta găsește ca unică soluție pentru a plăti datoriile familiei tăierea și
vânzarea salcâmului.
În romanul Moromeții, adevăratul conflict este cel dintre Moromete și istorie. Personajul este
indaptat contextului economic capitalist, dar există un conflict interior între ceea ce gândește
Moromete și ceea ce se petrece în realitate. Este un idealist fără pereche, speră că familia îl înțelege și
îi este aproape și din acest motiv refuză să vadă semnele pe care aceștia i le transmit. În prim-plan se
află și conflictul dintre fii cei mari Paraschiv, Nilă și Achim și tatăl lor, pe care îl acuză de o
gestionare proastă a bunurilor obținute în gospodărie (Ilie Moromete nu reușește să scoată profit din
agricultură, iar drumurile la munte sunt mai mult idilice decât practice). Ilie se află în conflict cu soția
sa, Catrina căreia îi vânduse din pământ, cu promisiunea că îi va da în schimb locul din spatele casei.
Un conflict secundar este între Moromete și Niculae, fiul cel mic, aceștia reprezentând două lumi
diferite, cel din urmă dorindu-și un alt curs al vieții decât cel pe care și-l dorea tatăl său pentru el.
Conflictele sunt alimentate și de Guica, sora lui Moromete care îi determină pe cei trei băieți să se afle
în conflict puternic cu Catrina. Toate aceste conflicte determină declinul familiei în contextul relațiilor
sociale, economice de tip capitalist, respectiv socialist.
Ilie Moromete este personajul central al romanului, veridic, complex, rotund (E.M. Forster)
realist cu nuanță modernă deoarece are capacitatea de a valoriza latura spirituală a vieții. Ilie
Moromete ca personaj simbolic ilustrează drumul destrămării unei iluzii, având capacitatea de a trăi
conştient „marile drame ale conştiinţei umane” (Eugen Simion). Este tipul țăranului filosof, un alt
mod de gândire față de lumea satului, care o lua fie spre calea bisericii, fie spre cea a cârciumii. Marin
Din punct de vedere social, Ilie Moromete este un țăran aflat în centru satului în primul
volum, iar ulterior își modifică statutul, fiind înlăturat de schimbările sociale petrecute în sat. Se află
într-o a doua căsnicie alături de Catrina, și are imaginea unui ”pater familias”. Din punct de vedere
moral și psihologic putem sublinia că el nu are spirit practic, mulțumindu-și să-și afirme condiția
superioară prin tristețile sau ironiile sale. Împlinirea lui provine din contemplarea lumii, având
bucuria de a trăi parcă în afara trecerii timpului. Se credea centrul universului, dar ajunge cu
conștiința paternității rănite. Este un țăran cu o lume interioară complexă.
Personajul seduce prin inteligenţa sa vie, prin umorul firesc şi prin verva lingvistică. Este un
ţăran reflexiv, cultivat, superior, conservator, un înţelept de tip socratic care iubeşte liniştea şi
libertatea. Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă în majoritatea
scenelor din roman. Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face
haz de necaz și plăcerea vorbei sunt trăsături relevante ale personajului. În acest sens, Catrinei
subliniază că: ,,Eşti mort după şedere şi după tutun [.,.] lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te
mai saturi!”. Trebuie subliniat că „drama lui nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui
Moromete vine, întâi, dintr-un simţ înalt al paternităţii rănite. Nu faptul de a-şi pierde o parte din lot
îl întunecă, ci ideea de a-şi pierde fiii şi liniştea care-l face să privească existenţa ca un spectacol
superior.” (Eugen Simion). El îşi trăieşte, în volumul al II-lea, cu demnitate singurătatea, cu
întrebări obsedante adresate lui Niculae despre mersul şi scopul noii societăţi, pe care nu găsise
rezerve sufleteşti ca s-o accepte, însă fusese nevoit să se integreze în ea.
Ilie Moromete este considerat cel din urmă țăran autentic, iar frământările sale despre soarta
ţăranilor dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu sunt relevante pentru firea sa
reflexivă. Meditând asupra propriei vieţi, când părăsit de fiii cei mari şi familia se afla în pragul
destrămării, Ilie Moromete se gândeşte că greşise considerând că ,,lumea era aşa cum şi-o închipuia
el” şi că nenorocirile sunt ,,numai ale altora”. Simţindu-se singur, îşi caută liniştea pe câmp, în afara
satului, unde poate vorbi cu sine însuşi, deoarece ,,cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?”. O secvenţă
ilustrativă este aceea când Moromete se aşază pe o piatră albă de hotar, ,,cu capul în mâini”, punându-
şi un şir nesfârşit de întrebări, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva, căutând explicaţii pentru declinul în
care se afla familia sa. Gândurile sumbre se îndreaptă spre o autoanaliză a atitudinii de părinte, a
conflictului dintre generaţii şi se consolează: ,,Am făcut tot ce trebuia [...] le-am dat [...] fiecăruia ce-a
vrut [...]. I-am iertat mereu”, (vol. I).
Referitor la portretul fizic aflăm că “era cu 10 ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911,
făcuse războiul) și se conturează între ,,tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari
 mai pot schimba firea cuiva”. De asemenea, imaginea sa era în funcție de liniștea din familie: în
cazul în care erau conflicte mult prea puternice acestea s zăreau și pe chipul său, în schimb când era
bine dispus era cel mai îngriji din poiana lui Iocan. Spre finalul romanului portretul este al un bărbat
aflat la senectute, neputincios și slăbit, atingând aproape vârsta de 80 de ani.
Imaginea eroului se definitivează prin diferitele modalități de caracterizare. Este prezentă
caracterizarea directă realizată de narator ”avea niște grosimi și subțirimi ciudate cu opriri care
scormoneau înțelesuri nemărturisite”, direct de alte personaje (precum Țugurlan): ”Era o bucurie
plăcută și rară” și prin autocaracterizare ,,Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”. În
mod indirect se observă ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, prin cuvintele deseori jignitoare
(,,ca să se mire proştii”),. Ilie Moromete este un om raţional în ceea ce priveşte atitudinea lui faţă de
pământ. Moromete nu este sclavul îmbogăţirii, iar pământul constituie pentru el simbolul libertăţii
materiale şi spirituale, idee mărturisită de el în finalul romanului:
Personajul principal al romanului Moromeţii de Marin Preda, Ilie Moromete este ,,un
contemplativ inteligent, temperat, un «filozof» iubind «liniştea» (fără de care nu se poate trăi şi nu se
poate face nimic durabil) si mai ales iubind libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a
opiniilor”. (Ion Rotaru).
Așadar, în romanul Moromeții, prozatorul utilizează o gamă narativă şi psihologică largă, de
la dialog la monolog adresat şi monolog interior, autointrospecţie, conferind romanului virtuţi ale
prozei de creaţie şi ale prozei de analiză psihologică.