Moara cu noroc

- I.Slavici

Se ştie că nuvela este specie a genului epic în proză, cu o acţiune în care sunt
implicate personaje ale căror caractere se desprind dintr-un conflict puternic. Naraţiunea
este organizată liniar, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative, accentul punându-
se mai mult pe definirea personajelor decât pe acţiune, se observă tendinţa de obiectivare.
O ilustrare artistică a acestor caracteristici este nuvela ,,Moara cu noroc” de
I.Slavici, ,,o nuvelă solidă cu subiect de roman”(G.Călinescu) şi capodoperă a prozei de
observaţie socială şi de analiză psihologică a lui Slavici.
Este o nuvelă realistă prin obiectivitatea perspectivei narative şi iluzia de viaţă
reală pe care o creează un narator obiectiv şi omniscient, prin crearea de personaje
tipice prezentate în situaţii tipice, prin preferinţa pentru tehnica detaliului şi notarea
amănuntului semnificativ, preocuparea pentru problematica socială (moravurile unei
epoci, relaţia individului cu mediul, familia, dorinţa de parvenire), stilul impersonal
caracterizat prin precizie şi sobrietate.
Este în acelaşi timp o nuvelă psihologică prin conflictul interior dominant, prin
modalităţile de caracterizare a personajului şi prin modalităţile de investigaţie
psihologică: monologul interior, analiza psihologică. Acestea pun în evidenţă
complexitatea personajului, transformările sufleteşti ale acestuia.
Un prim argument ce susţine caracterul realist al nuvelei este tema degradării umane
generate de patima îmbogăţirii care se corelează cu tema romantică a destinului. Cel care
susţine acest mesaj este Ghiţă, cizmar modest, care decide să-şi schimbe destinul, luând
în arendă hanul de la Moara cu noroc şi devenind astfel, hangiu. Numai că norocul se
dovedeşte efemer şi înşelător, ispită în faţa omului slab. Moara cu noroc este numele
hanului aşezat la răscruce de drumuri, o răspântie care întoarce destinul eroilor spre zodia
tragicului, schimbând ,,liniştea colibei” în zbucium, nefericire, însingurare, trădare şi
moarte.
Specifică prozei realiste este şi fixarea evenimentelor într-un timp şi spaţiu precis
determinate, aspect ce creează impresia vieţii reale. Acţiunea se desfăşoară într-un timp
relativ redus:,, astfel trecu toamna şi veni iarna, trecu iarna şi sosi primăvara.” Dar, în
nuvela lui Slavici, categoria timpului este dublu valorizată. ,,Săptămânii luminate” îi
corespunde o durată malefică, un timp simbolic, al târziului (,,era târziu, într-un târziu,
târziu, după miezul nopţii”). Nu întâmplător jaful, crima, trădarea, uciderea Anei şi
sinuciderea se petrec noaptea, într-un timp al stihiilor dezlănţuite.
În ceea ce priveşte spaţiul, acesta este reconstituit minuţios de naratorul omniscient.
Este vorba despre un spaţiu geografic real, în pusta arădeană, o zonă de răscruce între
Fundureni, Ineu şi Oradea (toponime reale), sălbatică, plină de mister. Dar cea mai mare
parte a evenimentelor se desfăşoară la han, motiv literar pe care Slavici, asemenea lui
Caragiale, îl valorizează negativ. El aduce nefericire, este locul unde se produc drame
umane, întrucât uşurinţa cu care se obţin aici avantajele materiale ascunde de fapt, abateri
de la normele morale. În secvenţa descriptivă a locurilor în care se află hanul, stăruie
două imagini cu semnificaţii simbolice: copacul trăsnit, ,,sălaş pentru corbi”, întruchipare
a singurătăţii şi a morţii şi turnul bisericii din Fundureni, simbol al sacrului, dar şi al
colectivităţii după care vor tânji personajele nuvelei, fără a reuşi să revină în mijlocul ei.
Dualitatea loc binecuvântat – loc blestemat este sugerată prin imaginea celor cinci cruci
care ,,stau înaintea morii vestindu-l pe drumeţ că aici locul este binecuvântat” dar tabloul
final al hanului prefăcut în cenuşă, fixează motivul spaţiului malefic purificat prin foc.
Ca în orice proză realistă, perspectiva nonfocalizată asupra evenimentelor implică
prezenţa unui narator obiectiv şi omniscient, dar în această nuvelă, modelul narării prin
relatare (istorisire la persoana a III-a de către vocea naratorului) este înlocuită frecvent cu
cel al narării prin reprezentare (scene dialogate sau monologuri interioare), în vreme ce
planul exterior alternează cu cel interior.
De aceea subiectul are multe momente de tensiune. Situaţia iniţială surprinde
nemulţumirea lui Ghiţă faţă de condiţia sa socială. El identifică sărăcia cu lipsa de
demnitate şi doreşte să se îmbogăţească pentru a oferi familiei o existenţă mai bună. De
aceea decide să înlocuiască ,,liniştea colibei” cu un trai prosper prin arendarea hanului de
la Moara cu noroc. Dar în lumea în care doreşte să se impună Ghiţă se confruntă cu Lică
Sămădăul, stăpânul temut al acestor locuri, sosirea lui la han constituindu-se în intriga
acţiunii.
De aici înainte, ,,propunerea de realitate” a nuvelistului se organizează pe două
planuri, fiecare evidenţiat printr-un conflict care evoluează gradat în cadrul acţiunii.
Planul exterior este narativ şi la nivelul lui se acumulează evenimente în cadrul cărora
esenţial rămâne conflictul între Ghiţă şi sămădău. Este un conflict generat de interese şi
mai ales de o confruntare a orgoliilor..
Dar, fiind vorba despre o nuvelă psihologică, conflictul dominant este cel interior,
analitic, evidenţiind dilemele morale şi transformările sufleteşti care motivează acţiunile
personajelor. Dominant rămâne aici conflictul între raţiune şi pasiune care opune de fapt
dorinţei lui Ghiţă de a rămâne om cinstit, patima devoratoare de îmbogăţire. Acest
conflict se amplifică treptat pe măsură ce hangiul intră în afacerile necinstite ale lui Lică.
Supus tot mai adânc dorinţei de a cumula cât mai mulţi bani, Ghiţă se va înstrăina treptat
de Ana şi se va lăsa condus de Lică, devenindu-i complice.
Acţiunea cumulează momente de mare tensiune, cum sunt cele în care este jefuit
arendaşul şi este ucisă femeia în negru şi copilul ei, sau procesul la care Ghiţă depune
mărturie falsă, contribuind astfel la condamnarea lui Săilă şi Buză-Ruptă în locul lui
Lică.de acum prăbuşirea lui Ghiţă este inevitabilă. Evenimentele se precipită spre punctul
culminant, când la sărbătorile Paştelui, Ghiţă decide să-l demaşte pe Lică. Orbit de
gelozie şi de dorinţa răzbunării, pleacă după jandarmul Pintea, dar la întoarcere înţelege
că şi-a distrus iremediabil căsnicia. Deznodământul anunţă rezolvarea conflictelor prin
moartea eroilor, ca î tragediile antice. Ghiţă îşi ucide soţia şi este la rândul său ucis de
Răuţ, din porunca lui Lică, acesta din urmă alegând sinuciderea, din orgoliu.
Surprinzând viaţa şi moravurile ei, ca într-o autentică proză realistă, Slavici
imaginează personaje complexe şi verosimile în construcţia cărora ,,se reunesc două
perspective esenţiale: realismul psihologic şi clasicismul.” De altfel, personajele de prim-
plan ale nuvelei au atributele eroilor din prozele realiste. Sunt personaje tipice, prezentate
în situaţii tipice, spirite complexe, dilematice, dinamice. Destinul personajelor pare dirijat
de puterea de seducţie a banilor, în esenţă însă, destinul fiecărui erou este pus sub semnul
hybrisului, ca în tragedia antică.
Protagonistul nuvelei, Ghiţă, este prezentat în evoluţie: de la cizmarul sărac, dar
harnic, modest, cinstit, la cârciumarul bogat, dar sărac sufleteşte, altfel spus, de la
tipicitate (sub determinare socială), la individualizare (sub determinare psihologică şi
morală). Destinul său ilustrează toate cele trei straturi tematice ale nuvelei(social,
psihologic şi moral) şi în acelaşi timp morala textului formulată de personajul-raisonneur
al nuvelei, bătrâna: ,,Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci
liniştea colibei tale te face fericit.” Devine astfel un personaj complex, dilematic şi
emblematic pentru omul care se lasă dominat de slăbiciunea sa.
Prima ipostază este cea a omului moral ce respectă codul etic al comunităţii şi
responsabilitatea faţă de ai săi. astfel, se motivează opţiunea de a deveni hangiu în
căutarea unui trai prosper. Hărnicia şi priceperea, spiritul lui practic se evidenţiază în
rapiditatea cu care transformă hanul în ruină într-un loc ospitalier, căutat de drumeţii care
nu mai vorbeau despre Moara cu noroc, ci despre ,,cârciuma lui Ghiţă”. Regimul lui
sufletesc asociat acestei prime ipostaze se defineşte prin mulţumire interioară, echilibru,
optimism, încredere în sine, fericire calmă împărtăşită cu familia.
A doua ipostază a eroului este a omului dilematic care ezită între dorinţa de a rămâne
om cinstit şi dorinţa de a câştiga mai mult. Tentativa eşuată de a se împotrivi lui Lică este
urmată de alunecarea treptată, sub influenţa sămădăului. Voinţa şi forţa lăuntrică a lui
Ghiţă pălesc în faţa plăcerii de a ,,vedea banii grămadă înaintea sa” şi în faţa lui Lică de a
cărui putere este fascinat. Procesul iremediabil al degradării sufleteşti a lui Ghiţă începe o
dată cu acceptarea noului său statut, de bărbat supus sămădăului. Se înstrăinează de
familie, devine taciturn, sumbru. Irascibil. Alege să aibă un comportament duplicitar ,,să
pară om cinstit”, dar să fie şi prieten cu Lică. Începe să regrete existenţa familiei şi faptul
că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Este sfâşiat de tendinţe şi
trăiri contradictorii pe care naratorul le evidenţiază prin monolog interior şi
autocaracterizare.
Ultima ipostază este cea a omului imoral care cade din demnitatea fiinţei morale, în
zonele abisale ale instinctelor (lăcomie, orgoliu, dorinţă de răzbunare, gelozie). Acum
hangiul acceptă slăbiciunile şi încearcă să le afle o motivaţie: ,,Ce să-mi fac dacă aşa m-a
lăsat Dumnezeu?”. Axa vieţii lui morale se frânge. Se simte înstrăinat şi excesul de
şiretenie îl va duce în final la prăbuşire. Dar, dacă banii l-au apropiat de sămădău,
rămăşiţele sale de umanitate îl apropie de Pintea căruia doreşte să-i aducă dovezile
vinovăţiei sămădăului. Astfel opţiunea finală a protagonistului este aceea de a se situa, cu
sacrificiul suprem, de partea legii. Revenirea la valorile morale autentice nu mai este însă
posibilă şi nu doar protagonistul, dar şi Ana sau Lică vor fi sancţionaţi, plătind cu viaţa
pentru abaterea de la norma etică.
Dezumanizarea personajelor nu se explică doar prin firea lui slabă, lipsa de voinţă, ci
şi prin influenţa mediului social în care trăiesc. Şi această determinare socială este o altă
caracteristică a prozei realiste. Prin tot ceea ce i se întâmplă şi prin toate evenimentele în
care este implicat, Ghiţă înţelege că nu cinstea este criteriul existenţei, ci abilitatea
cuvântului şi a faptei, capacitatea de înşela. Dar sancţiunea finală, în numele moralităţii,
afirmă primatul onestităţii.
Tipologii umane, specifice prozei realiste sunt şi celelalte personaje. Lică ilustrează
o tipologie realistă, socială, este sămădăul, un fel de haiduc modern care îşi face singur
legea. El are certe calităţi (inteligenţă nativă, luciditate, capacitatea de a intui psihologia
şi caracterul oamenilor, capacitatea de a disimula, abilitate), dar toate aceste sunt puse în
slujba răului. El se conduce după un cod propriu în afara legilor morale şi legilor statului.
În raportul cu Ghiţă îşi calculează cu abilitate acţiunile, lovind în autoritatea sa de soţ, în
mândria bărbatului, în imaginea sa de om cinstit. Când poziţia sa în lumea pe care o
stăpâneşte prin voinţă, cruzime şi inflexibilitate este ameninţată, sămădăul găseşte în sine
puterea de a se sinucide.
Iluzia vieţii adevărate, marcă a prozei realiste este susţinută în această nuvelă şi de
limbajul personajelor. Dialogurile devin modalitate de caracterizare şi definesc lumea
oamenilor simpli a căror vorbire este marcată de oralitate şi de spontaneitate. Uneori
expresiile, zicătorile au rolul de a surprinde plastic stări sufleteşti dilematice. Alteori
vorbirea eroilor dobândeşte valenţe aforistice exprimând adevăruri general-umane.
Limbajul naratorului, în acelaşi registru stilistic cu al personajelor, sporeşte impresia de
viaţă adevărată, de experienţă umană verosimilă.
Şi stilul artistic, sobru, concis, lipsit de elemente stilistice creează impresia de viaţă
reală.
Astfel, prin tematică, viziunea asupra realităţii evocate, construcţia personajelor a
căror evoluţie ilustrează adevărul unor teze morale şi principii etice ancestrale, prin
perspectiva nonfocalizată şi prin existenţa unui narator obiectiv şi omniscient, dar şi prin
acurateţea şi sobrietatea stilului, nuvela ,,Moara cu noroc” se înscrie prozelor realiste din
literatura română. Este în acelaşi timp şi o nuvelă psihologică, pentru că urmăreşte modul
în care conflictul exterior se reflectă în conştiinţa personajelor, dar şi pentru că observarea
minuţioasă, detaliată serveşte realizării unor psihologii complexe.
Caracterizarea personajului într-o nuvelă psihologică.

Ghiţă – Moara cu noroc

Ca în orice nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea

personajelor. Pentru că ,,Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, pentru caracterizarea
personajelor se utilizează tehnici de investigaţie psihologică: monologul interior
tradiţional, dar şi cel redat prin stil indirect liber, notaţia gesturilor, a mimicii şi tonului
vocii.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile morale în diferite
momente ale acţiunii, observându-le prin caracterizare indirectă gesturile, limbajul,
atitudinile. Le realizează de asemenea portrete ample, prin caracterizare directă.
Ghiţă, personaj complex, poartă mesajul operei. Evoluţia lui ilustrează
consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Personajul este prezentat în evoluţie, de la
cizmarul sărac, dar harnic, modest, liniştit, la cârciumarul bogat, dar sărac sufleteşte,
adică de la tipicitate, sub determinare socială, la individualizare, sub determinare
psihologică şi morală. Evoluţia lui este sinuoasă, cu multe frământări sufleteşti şi ezitări
între valorile morale (familie, iubire, liniştea colibei) şi bogăţie.
Începutul nuvelei îl prezintă ca şef al clanului: harnic şi priceput, nemulţumit de
condiţia sa socială, aspirând la bunăstare, dorind să fie stăpân. Ca adevărat ,,pater
familias” el manifestă iubire şi responsabilitate faţă de ai săi, dorinţă de a-i proteja şi
dorinţă de autodepăşire spre mai binele familiei. De aceea hotărăşte schimbarea, luând în
arendă hanul de la Moara cu noroc. Aceasta este prima etapă a devenirii sale: cizmarul
devenit hangiu. În această nouă ipostază este harnic, responsabil, încercând să-şi conducă
familia spre bunăstare. Este energic, are iniţiativă, această conduită aducându-i bunăstare
şi sentimentul fericirii, al armoniei familiale, cu atât mai mult cu cât este un soţ afectuos
şi un tată iubitor. ,,Cârciumarul este un ins energic, cu gustul riscului şi al aventurii şi nu
o palidă umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton.”(Magdalena Popescu).
Vrea să instaureze autoritatea legilor morale în lumea sălbatică a locurilor de la
han: ,,binecuvântat era locul acela mai ales de când veniră cârciumarul cel nou cu nevasta
lui tânără şi cu soacră-sa cea bătrână”. Hărnicia, spiritul lui practic se vădesc în
rapiditatea cu care transformă hanul ruinat într-un loc căutat de drumeţii care nu mai
vorbeau de Moara cu noroc, ci de ,,cârciuma lui Ghiţă”. Imaginea casnică a serilor de
sâmbătă, când Ghiţă număra câştigul de peste săptămână cu Ana şi cu bătrâna,
evidenţiază regimul sufletesc asociat acestei prime ipostaze: mulţumire interioară,
echilibru, optimism, încredere în sine, fericire calmă, împărtăşită cu familia sa. Aceasta
este de fapt, ipostaza omului moral, care respectă codul etic al comunităţii şi ţine la
respectul oamenilor.
Când tocmai începuse să trăiască împreună cu familia bucuria de a fi scăpat de
sărăcie, la han apare Lică Sămădăul. Prezenţa lui la han tulbură echilibrul familiei, dar şi
pe cel interior, al lui Ghiţă. Ana intuieşte că Lică este ,,om rău şi primejdios”. Pentru
început, Ghiţă este puternic, îl înfruntă pe Lică, deşi faptul că Lică soseşte la han pe o
cărare ascunsă şi nu pe drum deschis, îi stârneşte bănuielile, devenind suspicios. Ulterior
înţelege că la Moara cu noroc nu putea rămâne nimeni fără voia lui Lică.
 Aceasta este a doua treaptă în evoluţia personajului. De la bărbatul puternic, apt
să-şi asume responsabilitatea familiei, Ghiţă ajunge supus sămădăului. Este şi momentul
ce marchează începutul procesului iremediabil al degradării sufleteşti a lui Ghiţă.
Acţiunile sale trădează starea de nesiguranţă, de teamă şi suspiciune în care trăieşte.
Merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi face rost de doi câini ciobăneşti şi îşi
angajează un slujitor, credincios, pe Marţi, un ungur.
Naratorul surprinde direct şi relaţia personajului cu familia. Se întrăinează de
propria familie, pentru că dorinţa de a deveni ,,om cu stare” este mai puternică şi îl
conduce spre afacerile necinstite ale lui Lică. Devine violent, are gesturi de brutalitate
neînţeleasă faţă de Ana, se poartă brutal cu cei mici. Devine ,,de tot ursuz”, ,,se aprindea
din orice lucru de nimic”, ,,nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să
te sperii de el”.
În relaţie cu Ana, eroul intră într-o criză de comunicare şi naratorul surprinde
înstrăinarea tot mai evidentă dintre cei doi soţi. Ana, care la început se temea de Lică, cu
timpul ,,se cam turbura când Lică se apropia de dânsa”. Reacţia ei este motivată de
atitudinea soţului: ,,De când se împrietenise cu Lică, Ghiţă parcă fugea de dânsa” şi
Ana ,,se simţea tot mai părăsită”. La rândul său Ghiţă se credea ,,singur şi părăsit”. Ana,
pe care o privea cu atâta drag mai înainte ,,încetul cu încetul se înstrăinase de dânsul şi nu
mai era veselă ca mai înainte când se afla singură cu dânsul. El însuşi se înstrăinase de
dânsa”.
Şi în relaţie cu Lică stările sufleteşti ale lui Ghiţă sunt contradictorii: frica şi
complicitatea, remuşcarea şi vina. Lică se dovedeşte generos, ştie să-i exploateze patima
pentru câştig şi îi obţine complicitatea. Lui Ghiţă îi trece prin minte că prietenia
sămădăului ar putea fi o sursă sigură de îmbogăţire pentru el. ,,Dacă se punea bine cu
dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oameni ca Lică sunt darnici.”
Datorită generozităţii sămădăului, starea materială a lui Ghiţă devine tot mai
înfloritoare, înţelegerea cu Lică învinge bunătatea sa, iar sentimenteul de protecţie
familială şi dorinţa de a părăsi locurile acestea blestemate se confruntă cu ispita
irezistibilă de îmbogăţire.
Această dorinţă îl dezumanizează din ce în ce mai mult, eroul îndepărtându-se de
valorile morale în care a crezut cândva. Începe să regrete existenţa familiei şi faptul că
nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. E sfâşiat de tendinţe şi trăiri
contradictorii: vrea să plece de la Moara cu noroc, renunţă, apoi revine la hotărâre.
Ascunde adevărul relaţiilor cu Lică, are comportament duplicitar, găseşte că singura
soluţie este ,,să pară om cinstit, dar să fie şi prieten cu Lică.” Aceasta este de fapt,
ipostaza omului dilematic, care ezită între dorinţa de a rămâne om cinstit şi ispita
câştigului nemuncit. De aceea ajunge curând să accepte compromisul moral., tentativa lui
de a se împotrivi lui Lică eşuând. De fapt, între cei doi bărbaţi este un conflict de interese
şi o confruntare de voinţe şi orgolii bărbăteşti. Voinţa şi forţa lăuntrică lui Ghiţă se năruie
treptat, sub ispita năvalnică de a ,,vedea banii grămadă înaintea sa” şi fascinaţia forţei
malefice a lui Lică.
Prin monolog interior şi autocaracterizare sunt redate gândurile şi frământările
personajului. Crede că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile. Se simte
neputincios, înţelege că are o fire slabă. Toate acestea sunt o încercare de a-şi motiva
actele grave realizate în complicitate cu Lică: ,,Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat
Dumnezeu! Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare.”
 Dar, dacă banii l-au apropiat de sămădău, fondul său de umanitate îl apropie de
Pintea căprarul, căruia îi câştigă prietenia.
Nici faţă de acesta nu este sincer, mărturisind provenienţa banilor (de la jefuirea
arendaşului), dar nu şi faptul că este complice la câştig. La proces jură fals. Acesta este
un momentul culminant în devenirea personajului, un moment de culminaţie a crizei lui
morale. Începe să fie dominat în acelaşi timp de sentimente contradictorii. Cere iertare
copiilor şi Anei: ,,Iartă-mă Ano! Îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să-mi iert
cât voi trăi pe faţa pământului. Ai avut tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi
ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor.”
Axa vieţii lui morale se frânge şi astfel, ultima ipostază a personajului este cea a
omului imoral, marcat mai ales de instincte: lăcomie, orgoliu, sete de răzbunare, gelozie.
În sufletul său se produc mutaţii esenţiale. Se simte înstrăinat şi excesul de şiretenie îl va
duce până la urmă la prăbuşire. La sărbătorile pascale Ghiţă, gelos şi neputându-şi stăpâni
mânia, când o vede pe Ana şi pe Lică prinşi în jocul dragostei, vrea să se răzbune. De
fapt, se foloseşte de Ana conducând-o în braţele lui Lică şi o ucide atunci când înţelege că
Ana l-a înşelat.
În lupta tensionată dintre personajele nuvelei, fiecare caută slăbiciunea celuilalt,
spre a-l domina prin ea. Dacă slăbiciunea lui Lică este dorinţa de putere, Ghiţă are
două ,,slăbiciuni” al căror conflict, interior, îl va pierde: patima pentru bani, observată de
bătrână, care o prezintă însă ca benefică, dorind să o încurajeze pe Ana: ,,Ghiţă este om
harnic şi sârguitor şi aşa se gândeşte mereu, ca om harnic să adune ceva pentru casa lui.
Are şi el, ca tot omul, o slăbiciune: îi râde inima când îşi vede sporul.” şi orgoliul
nemăsurat. În ambele cazuri, cârciumarul de la Moara cu noroc întrece măsura şi comite
astfel hybrisul. Ghiţă încalcă o lege morală, aceea a cumpătării, pe care o anunţase
bătrâna (soacra lui ) încă de la începutul nuvelei. Personajul este şi victima propriului
destin: ,,Cine poate să scape de soarta ce-i este scrisă? Aşa vrea Dumnezeu! Îşi zise el;
aşa mi-a fost rânduit.”
Dezumanizarea personajului nu se explică doar prin firea lui slabă, lipsa de
voinţă, ci şi prin influenţa mediului social în care trăieşte. În speranţa unui câştig mare,
arendează moara. Dominat de puterea banului şi de personalitatea lui Lică, vâzând că
necinstea stăpâneşte drumurile, că Lică este apărat de cei ce fac legile şi a căror avere le
este încredinţată, Ghiţă se convinge că nu cinstea este criteriul existenţei, ci abilitatea
cuvântului şi a faptei, capacitatea de a înşela.
Această înfruntare de voinţe şi interese va sfârşi prin hotărârea lui Ghiţă de a-i
aduce lui Pintea dovezile vinovăţiei sămădăului. Deci opţiunea finală a protagonistului
este aceea de se situa, cu sacrificiul suprem, de partea legii. Înţelegând că şi-a distrus
iremediaili căsnicia şi viaţa, Ghiţă renunţă la jocul dublu şi la disimularea geloziei şi a
urii şi acţionează întâia dată cu fermitate. Revenirea la valorile morale autentice nu mai
este însă posibilă şi eroii vor plăti cu viaţa abaterea de la norma etică. Destinele celor trei
personaje stau de altfel sub semnul unei fascinaţii a răului şi devin drame ale renunţării la
demnitate şi moralitate, drame ale incomunicării şi însingurării, eşecuri existenţiale
generate de slăbiciuni şi vanitate, de ambiţii fără de măsură.
Eroul lui Slavici este, aşadar, un personaj complex, dilematic. Procesul devenirii
lui este surprins prin mijloacele moderne ale analizei psihologice, prin monologul
interior şi dialogul polemic, prin faptele şi gândurile protagonistului, prin însumarea
judecăţilor de valoare sau a opiniilor celorlalte personaje. Devenirea sa tragică se
adânceşte prin căderea dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral, spre cel imoral.

Relaţia dintre două personaje

Se ştie că nuvela este specie a genului epic în proză, cu o acţiune în care sunt
implicate personaje ale căror trăsături se desprind dintr-un conflict puternic.
Naraţiunea se organizează liniar, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative,
accentul punându-se mai mult pe definirea personajelor decât pe acţiune. Se observă de
asemenea tendinţa de obiectivare.
O ilustrare artistică a acestor caracteristici este nuvela ,,Moara cu noroc” de
I.Slavici, ,,o nuvelă solidă cu subiect de roman” (G.Călinescu)
Este o nuvelă realist – psihologică în care se dezvoltă tema degradării umane
generate de patima îmbogăţirii care se corelează cu tema romantică a destinului. Ea este
susţinută de un conflict puternic ilustrat de două planuri ale naraţiunii. Planul
realităţii exterioare, în care se acumulează întâmplări pline de tensiune şi în care esenţial
rămâne conflictul între Ghiţă, cizmarul devenit hangiu şi Lică Sămădăul, stăpânul ilegal
al locurilor de la Moara cu noroc. Este un conflict generat de interese şi mai ales o
confruntare a orgoliilor. Celălalt plan este interior, de tip analitic şi ilustrează
transformările sufleteşti care motivează acţiunile personajelor. Dominant rămâne aici
conflictul între raţiune şi pasiune care opune de fapt dorinţei lui Ghiţă de a rămâne om
cinstit, patima devoratoare de îmbogăţire.
Cele două planuri sunt complementare şi prezintă prin acumulare de fapte
încercarea dramatică a lui Ghiţă, un cizmar sărac de a-şi făuri o nouă viaţă, luând în
arendă hanul de la Moara cu noroc. Numai că în lumea sălbatică a locurilor de la han,
acolo unde doreşte să nu fie slugă, ci stăpân, Ghiţă se confruntă cu Lică Sămădăul,
stăpânul de temut al acestor locuri.
Naratorul obiectiv urmăreşte evoluţia acestor două personaje, cu rol bine stabilit –
protagonistul şi antagonistul – două personaje complexe şi verosimile în construcţia
cărora ,,se reunesc două perspective esenţiale: realismul psihologic şi clasicismul.
Evoluţia protagonistului e prezentată dintr-o perspectivă realist-psihologică. Viziunea de
ansamblu care priveşte destinele tuturor personajelor, e clasică”.
Pentru că ,,Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, pentru caracterizarea
personajelor se utilizează tehnici de investigaţie psihologică: monologul interior
tradiţional, dar şi cel redat prin stil indirect liber, notaţia gesturilor, a mimicii şi tonului
vocii.
Antitetice la început, raporturile dintre cele două personaje principale devin
treptat complementare, iar destinele lor interferează şi se unesc în moarte, întrucât prin
fiecare erou se împlineşte un destin pus sub semnul hybrisului, ca în tragedia greacă.
Relaţia lui Ghiţă cu Lică se evidenţiază mai ales în conflictul social al nuvelei
care antrenează două straturi ale societăţii din secolul al XIX-lea: breasla micilor
întreprinzători, reprezentaţi de Ghiţă şi lumea răufăcătorilor care trăiesc pe seama lor,
prezentă în nuvelă prin Lică Sămădăul. Micii comercianţi încearcă să trăiască cinstit,
după legile scrise, oficiale, ceilalţi îşi pun viaţa în slujba unor stăpâni puternici, care le
acoperă fărădelegile. Sosit în pustietate, Ghiţă vede că nimic nu mai este sigur în viaţa
lui, caută să-şi ia nişte măsuri, dar ele sunt inutile. Lică acţionează în viaţa lui Ghiţă ca o
forţă a destinului, căreia tânărul hangiu nu îi poate face faţă, iar întâlnirea cu sămădăul
este doar începutul unui drum fără ieşire. De aceea îi spune:,,Puteţi să ne omorâţi pe toţi
câţi suntem aici şi nimeni n-are să ştie că voi ne-aţi omorât… Îmi ziceai să fac aşa. E oare
cu putinţă să fac altfel?”
Slavici preferă în majoritatea operelor sale să transmită un mesaj moral, de aceea
conflictul social se transformă treptat într-unul moral, înfruntarea dintre cele două
personaje luând aspectul luptei dintre binele asociat cu ,,liniştea colibei” şi sărăcia, pe de
o parte şi răul, sinonim cu bogăţia şi fărădelegea, pe de altă parte.
Intenţia iniţială a lui Ghiţă de a asigura familiei un trai mai bun este lăudabilă. De
aceea, luând în arendă hanul, speră ca prin muncă cinstită să-şi împlinească visul,
bucurându-se alături de familie.
În nuvelă, după prima vizită a lui Lică Sămădăul la hanul lui Ghiţă, mai ales
desfăşurarea acţiunii va puncta evoluţia relaţiei dintre cârciumar şi sămădău.
Ghiţă, personaj complex, poartă mesajul nuvelei. Evoluţia lui ilustrează
consecinţele nefaste ale dorinţei de îmbogăţire. Personajul este prezentat în evoluţie , de
la cizmarul sărac, dar harnic, modest, liniştit, la cârciumarul bogat, dar sărac sufleteşte.
Evoluţia lui este sinuoasă, cu multe frământări sufleteşti şi ezitări între valorile morale
(familie, iubire, liniştea colibei) şi bogăţie. Lică Sămădăul este un personaj tot atât de
complex ca şi Ghiţă. El este ,,sămădăul porcar şi el, dar om cu stare, aspru şi
neîndurător…de care tremură toată lumea”. Aceste precizări ale naratorului despre
statutul social şi regimul psihic al sămădăului pregătesc ,,intrarea în scenă” a lui Lică.
Detaliile fizice au un rol semnificativ în anticiparea celor morale , sugerând un om de
mare voinţă (,,sprâncenele dese şi împreunate la mijloc”), ager, viclean şi plin de răutate
(,,cu ochii mici şi verzi”) cu temperament energic şi viaţă demonică (,,înalt, uscăţiv şi
supt la faţă”). Detaliile vestimentare îl singularizează în raport cu porcarii de rând, pe
care îi stăpâneşte prin voinţă şi forţă. El este de fapt cel care îşi face singur legea.
Ghiţă nu-şi cunoaşte limitele, se supraevaluează prin raportare la Lică, trăind cu
iluzia că va instaura autoritatea legilor morale în lumea sălbatică a locurilor de la han.
Numai că, după prima vizită a lui Lică Sămădăul la han, Ghiţă simte că nu va putea
rămâne la moară fără a-şi lega numele de fărădelegile sămădăului, după cum Lică vede că
trebuie să ajungă la o înţelegere cu Ghiţă.
Când apare la han, Lică intră pe uşa din dos, sugerând astfel că el este adevăratul
stăpân al locurilor: ,,Aici, la Moara cu noroc nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică …
pentru ca să poţi sta aici mai trebuie să te faci şi om al lui Lică”.
Chiar de la prima discuţie, Lică îi pune în vedere lui Ghiţă că trebuie să
colaboreze cu el (,,Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc”)
dezvăluindu-şi brutalitatea şi cinismul. Dialogul se transformă apoi într-o negociere a
destinelor. Fiecare ştie că acela care cedează primul pierde primul. Pentru început, Ghiţă
este puternic, îl înfruntă pe Lică, deşi faptul că acesta soseşte la han pe o cărare ascunsă şi
nu pe drum deschis, îi stârneşte bănuielile, devenind suspicios.
Bun psiholog, Lică intuieşte slăbiciunea cârciumarului: ,,Tu eşti om, care ţine la
bani”. Pentru a paraliza orice intenţie de nesupunere, Lică ia toţi banii cârciumarului sub
formă de împrumut.
În raport cu Ghiţă sămădăul îşi calculează cu abilitate fiecare mişcare, lovind în
demnitatea omului, în imaginea sa de om cinstit. Prin chipul său demonic (,,Tu nu eşti
om, Lică, ci diavol”, îi spune Ghiţă) Lică exercită asupra tuturor o fascinaţie care
paralizează voinţa şi aspiraţia spre etic. De aceea în faţa lui, intenţia lui Ghiţă de a rămâne
stăpânul hanului nu se va mai concretiza.
De fapt, Ghiţă este pus să aleagă între două situaţii nefavorabile: să devină bogat,
dar corupt, prin intermediul sămădăului sau să renunţe la han şi să rămână sărac. Aceasta
este prima treaptă dintr-un traseu al dezumanizării pe care protagonistul îl străbate până la
capăt. De la bărbatul puternic, apt să-şi asume responsabilitatea familiei, Ghiţă ajunge
supus sămădăului. Lică e chiar mândru de tovărăşia legată: ,, Tu eşti om cinstit, Ghiţă, şi
eu am făcut din tine om vinovat. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu
un om ca tine”.
Este şi momentul care anunţă începutul procesului iremediabil al degradării
sufleteşti a lui Ghiţă.
Pactul cu Lică, în urma unui mare zbucium lăuntric, nu este nici uşoară, nici de
bunăvoie: ,,Tu vezi prea bine că am nevastă şi copii şi că nu-ţi pot face nimic. Îmi iai
banii: să-ţi fie de bine! Mi-ai luat liniştea sufletului şi mi-ai stricat viaţa, să-ţi fie de
bine!” Mai târziu, Ghiţă înţelege că vina sa nu poate fi evitată.: ,,Ce să-mi fac dacă e în
mine ceva mai tare decât voinţa mea?!”
Treptat Lică se substituie lui Ghiţă, în relaţiile cu Ana, mimând cu viclenie scene
familiale. Se dovedeşte generos, ştie să pună în valoare atributele feminine ale Anei. În
timp ce Ghiţă încearcă să se elibereze de Lică Sămădăul, chiar cu sacrificii greu de
acceptat, Ana îi cade definitiv în braţe: ,,Acu rămâi. Tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu e decât
o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa”.
Pe de altă parte, Lică ştie să exploateze şi patima pentru câştig a lui Ghiţă şi astfel
îi obţine cu uşurinţă complicitatea. De fapt, în faţa lui Ghiţă, Lică Sămădăul se impune
prin certe calităţi: inteligenţa nativă, luciditate, capacitate de a intui psihologia şi
caracterul oamenilor, abilitate, capacitate de disimulare, dar aceste calităţi sunt puse în
slujba răului.
Lui Ghiţă îi trece prin minte că prietenia sămădăului ar putea fi o sursă sigură de
îmbogăţire pentru el: ,,Dacă se punea bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci
oameni ca Lică sunt darnici”. Şi într-adevăr, datorită generozităţii sămădăului, starea
materială a lui Ghiţă devine tot mai înfloritoare, înţelegerea cu Lică învinge bunătatea sa,
iar sentimentul de protecţie familială şi dorinţa de a părăsi locurile acestea blestemate se
confruntă cu ispita irezistibilă de îmbogăţire.
Dintr-o patimă crescândă, el încearcă să se sustragă destinului şi, supus influenţei
malefice a lui Lică, îşi doreşte chiar înstrăinarea de familie, ca o eliberare de o povară
care îi răpeşte libertatea în faţa sămădăului.
Ulterior se gândeşte că Lică e un om fără slăbiciuni, un om liber, în timp ce el are
nevastă şi copii ,,şi nu putea să facă ce-i plăcea”. Îşi creează iluzia că va putea rămâne om
cinstit, dar intră într-o luptă mai presus de puterile sale, fiindcă are slăbiciunea banilor, iar
plăcerea de a câştiga nu se compară cu nimic: ,,Se gândea la câştigul pe care l-ar face în
tovărăşie cu Lică… de dragul acestui câştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi capul
în primejdie”.
Ghiţă este încercat de mai multe stări: regretul că-ţi pierde agoniseala, nelinişte
fără cauză precisă,sentimentul limitei, umilinţă. Stilul indirect liber arată că hangiul este
un personaj slab, întrucât există o diferenţă esenţială între ceea ce vrea să facă şi ceea ce
reuşeşte să facă:,, Ghiţă rămase câtva timp încremenit şi cu ochii aţintiţi la dânsul…
parcă-i seacă sângele din vine când vedea pe Lică la banii ce-şi adunase para cu para, dar
acum era legat şi trebuia să se stăpânească”.
Această dorinţă de îmbogăţire îl dezumanizează din ce în ce mai mult, eroul
îndepărtându-se de valorile morale în care a crezut cândva. E sfâşiat de tendinţe şi trăiri
contradictorii: vrea să plece de la han, renunţă, apoi revine la hotărâre. Ascunde adevărul
relaţiilor cu Lică, are comportament duplicitar, găseşte că singura soluţie este ,,să pară om
cinstit, dar să fie şi prieten cu Lică”. De aceea ajunge curând să accepte compromisul
moral, tentativa lui de a se împotrivi lui Lică eşuând. Axa vieţii lui morale se frânge şi
astfel, ajunge să acţioneze iraţional: indirect va fi implicat în jaf şi în crimă, la proces jură
fals, devenind astfel complicele lui Lică, la sărbătorile pascale, gelos şi neputându-şi
stăpâni mânia, când o vede pe Ana şi pe Lică prinşi în jocul dragostei, vrea să se răzbune.
De fapt, se foloseşte da Ana conducând-o în braţele lui Lică şi o ucide atunci când
înţelege că Ana l-a înşelat. Ghiţă pare să-l uimească şi pe jandarmul Pintea prin tăria de
caracter mimată şi prin ura pe care i-o poartă lui Lică, sentiment care îl determină să se
folosească de Ana: ,,Tare om eşti şi tu, Ghiţă, … Şi eu îl urăsc pe Lică, dar n-aş fi putut
să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind”.
De fapt între cei doi protagonişti, Ghiţă şi Lică, este un conflict de interese şi o
confruntare de voinţe şi orgolii bărbăteşti. Voinţa şi forţa lăuntrică a lui Ghiţă se năruie
treptat, sub ispita năvalnică de a ,,vedea banii grămadă înaintea sa” şi fascinaţia forţei
malefice a lui Lică.
Când se află în faţa lui Lică tremură ,,ca frunza de mesteacăn”, ,,râdea în pumni
ori tremura de frică”, stări contradictorii care demonstrează slăbiciunea lui pentru câştig
dar şi fondul cinstit care nu-i dispare din suflet: ,,Îşi punea în gând că are să plece şi să se
ducă, încât să i se piardă urma, însă el iar se dumirea şi aştepta ca Lică să vină iar cu
banii”.
În lupta tensionată dintre personajele nuvelei, fiecare caută slăbiciunea celuilalt,
spre a-l domina prin ea. Dacă slăbiciunea lui Lică este dorinţa de putere, Ghiţă are două
slăbiciuni, al căror conflict interior îl va pierde: patima pentru bani, observată de bătrână,
care o prezintă însă ca benefică, dorind să o încurajeze pe Ana: ,,Ghiţă este om harnic şi
sârguitor şi aşa se gândeşte mereu, ca om harnic să adune ceva pentru casa lui. Are şi el,
ca tot omul, o slăbiciune: îi râde inima când îşi vede sporul” şi orgoliul nemăsurat.
Dacă banii l-au apropiat pe Ghiţă de sămădău, fondul său de umanitate îl apropie
de Pintea căprarul, căruia îi câştigă prietenia, dorind în final să-i aducă acestuia dovezile
vinovăţiei sămădăului. De fapt, Ghiţă nu doreşte decât să se răzbune pe Lică, cel care îi
răpise ,,liniştea sufletului”. Când însă Lică înţelege că poziţia sa în lumea pe care o
stăpâneşte prin voinţă, cruzime şi inflexibilitate este ameninţată, sămădăul găseşte în el
puterea de a se sinucide, nu înainte însă de a ordona uciderea lui Ghiţă.
Astfel, revenirea la valorile morale autentice nu mai este posibilă şi eroii vor plăti
cu viaţa abaterea de la norma etică.
Apreciez că destinele celor două personaje stau sub semnul unei fascinaţii a răului
şi devin drame ale renunţării la demnitate şi moralitate, drame ale comunicării şi
însingurării, eşecuri existenţiale generate de slăbiciuni şi vanitate, de ambiţii fără de
măsură. Astfel personajele lui Slavici nu sunt schematice, simple, primitive, ci sunt
indivizi înzestraţi cu o bogată viaţă interioară, capabili de trăiri puternice de ordin moral
sau afectiv. Ei au complexitate psihologică, au acel ,,amestec de bine şi rău ce se află la
oameni adevăraţi” după cum observa G.Călinescu.