Moara cu noroc de Ioan Slavici

– caracterizare Ghiță–

Vorbind despre literatură, Liviu Rebreanu mărturisea: ,, Pentru mine arta- zic artă şi mă gândesc
mereu numai la literatură- înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi creaţia
divină, devine cea mai minunată taină.”
Genul epic desemnează operele literare în care autorul își exprimă indirect gândurile, ideile,
sentimentele, opiniile, prin intermediului acțiunii, al personajelor și al naratorului. Cele mai importante
specii ale genului epic sunt: basmul, schița, nuvela, povestirea, fabula, romanul.
Nuvela este una dintre speciile epice în proză, în care sunt narate întâmplări desfăşurate pe un
singur fir epic, generate de un conflict puternic, în centrul căruia se situează un personaj complex. Se
cunoaşte o diversificare a speciei, în funcţie de tematică, aşa că se vorbeşte despre nuvela istorică,
romantică, realistă, psihologică, fantastică. Dar nici o creaţie nu se poate încadra strict într-un tipar; de
aceea, o nuvelă istorică sau fantastică poate fi şi romantică, o nuvelă realistă poate fi şi istorică sau
psihologică.
Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici, publicată în volumul „Novele din popor” în anul
1881, este o proză realistă de analiză psihologică deoarece are o construcţie riguroasă, cu un singur fir
narativ. Se observă tendinţa de obiectivare a perspectivei narative cu naraţiune la persoana a treia şi cu
un narator omniscient şi omniprezent. Personajele sunt puţine şi contribuie la evidenţierea personajului
principal, complex, puternic individualizat.
Nuvelă solidă cu subiect de roman, Moara cu noroc este cea mai cunoscută scriere a lui Ioan
Slavici. O trăsătură esenţială a operei lui Slavici este surprinderea individului în şi prin colectivitate,
personajele create având o viaţă interioară tensionată. Ioan Slavici este primul autor român care mută
accentul de pe realitatea faptelor pe cea a gândurilor, fundamentând realismul psihologic în literatura
română.
Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persona a III-a de către un narator omniscient,
omniprezent, neimplicat. Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul
asupra cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate.
Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei: efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de
înavuţire, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea . Problematica nuvelei se
poate stabili din mai multe perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de
a-şi schimba statutul social; din perspectivă moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de
înavuţire, scriitorul considerând că goana după avere zdruncină tihna sufletească şi duce la pierzanie.

1
Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă care este sfâşiat de dorinţe
pe cât de puternice pe atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte şi dorinţa de a
se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul nuvelei este complex, de natură socială,
psihologică şi morală.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Locul ales, cârciuma numită Moara cu noroc înseamnă de
fapt Moara cu ghinion, Moara care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde
abateri etice grave (nelegiuirea şi crima). Substantivul moara din titlu exprimă şi măcinarea sufletească
a personajelor aflate în vârtejul patimilor.
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă:
de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final apa şi focul purifică locul. Alcătuită din 17 capitole,
nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri bogate.
În nuvelă accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.
Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează
consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea şi „capacitatea de a ne surprinde în mod
convingător” fac din Ghiţă un personaj rotund. El parcurge un traseu al dezumanizării, cu frământări
sufleteşti şi ezitări. Ezită între cele două căi simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea, liniştea
colibei) şi Lică (bogăţia, atracţia malefică a banilor), sau în terminologie romantică: îngerul şi demonul.
Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.
Cheia moralităţii stă în cuvintele bătrânei de la începutul și sfârşitul nuvelei ce cuprind normele
etice care trebuie aplicate și respectate în viață de orice om cinstit și drept. Oricine se abate de la acest
adevăr fundamental, se autodistruge prin trăiri zguduitoare, ce duc cu siguranţă spre un sfârşit tragic.
Modalitatea principală în observația psihologică întreprinsă de Ghiță este autoanaliza. Când
cade în patima banilor, își dă seama că este o fire slabă, autocaracterizându-se: ”așa m-a lăsat
Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?!”
Caracterizarea indirectă se regăsește pe tot parcursul operei. Drama lui Ghiţă se dezvăluie
treptat prin faptele și gândurile lui și prin opiniile celorlalte personaje. Nemulţumit de condiţia sa
sociala, Ghiţă tinde firesc spre bunăstare și își convinge familia să se mute pentru trei ani la cârciuma
aflată la încrucişarea unor drumuri importante pentru negoţ, Moara cu noroc.
Om harnic si cinstit, la început, el nu vrea decât sa agonisească atâţia bani încât să angajeze vreo
zece calfe cărora sa le dea de cârpit cizmele oamenilor. Bun meseriaş, blând și cumsecade, trudind din
greu pentru „fericirea familiei sale”, Ghiţă devine treptat „tot mai ursuz”, „pus pe gânduri”, „nu mai
zâmbea ca înainte”. La prima întâlnire pe care o are cu „stăpânul acestor locuri”, Ghiţă încearcă sa fie
autoritar și dârz în fața lui Lică, să reziste propunerilor nelegiuite ale acestuia, dar este înfrânt de
extraordinara forţă morală pe care o are Lică asupra tuturor.
2
 Viața exterioară a lui Ghiţă este subordonată de viața sa interioară, de zbuciumul din mintea și
sufletul său. Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice profunde, sondând reacţii,
gânduri, trăiri, în cele mai adânci zona ale conştiinţei personajului, mai ales prin monologuri interioare.
Acţiunile, gesturile și atitudinea lui Ghiţă scot la iveala incertitudinea și nesiguranţa care-l domină,
teama și suspiciunea instalate definitiv în el când intră în cârdăşie cu Lică, încearcă să-și asigure câteva
măsuri de protecţie: pistoale de la Arad, doi câini ciobăneşti, își angajează o slugă credincioasă, dar
teama și zbuciumul nu-l părăsesc.
Ajunge să regrete faptul că are nevasta și copii, și-ar fi dorit să poată zice „prea puțin îmi pasă”.
Refuză să dea amănunte despre afacerile cu Lică, se îndepărtează încet dar sigur de soţia sa, relaţiile
dintre ei fiind din ce în ce mai reci, „îi era parca n-a mai văzut-o demult și parcă era să se despartă de
dânsa”. Conflictul interior este din ce în ce mai puternic, lupta dându-se între fondul cinstit al lui Ghiţă
si ispita îmbogăţirii. Sufletul complex și labil este sfârtecat între dorinţa de a pleca de la Moara cu noroc,
rămânând un om cinstit și tentaţia pe care n-o mai poate controla, a lăcomiei de bani. Ghiţă își face
reproşuri, are remuşcări sincere și dureroase, manifestate prin autocaracterizări: „Iartă-mă, Ano, iartă-mă
cel puţin tu, căci eu n-am sa mă iert cât oi trăi pe fața pământului”.
Altă dată, într-o efuziune a sentimentelor paterne, își deplânge prăbuşirea, căreia nu i se poate
împotrivi: „Sărmanilor mai copii, voi nu mai aveţi (...) un tată om cinstit (...) tatăl vostru e un ticălos”.
Situaţia materiala a lui Ghiţă e înfloritoare datorită afacerilor cu Lică și, deşi fricos și las, Ghiţă
se afundă tot mai mult în faptele mârşave puse la cale de Lică.
Dezumanizarea lui Ghiţă se produce într-un ritm alert, el însuşi, autoanalizându-se, dă vina pe
firea lui slabă, încercând astfel să-și motiveze faptele, „aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în
mine ceva mai tare decât voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare”.
Odată cu mărturia mincinoasa, prăbuşirea lui este inevitabilă și rapidă, o foloseşte pe Ana drept
momeală pentru a-l demasca pe Lică nu numai pentru că îl mustra conştiinţa pentru ceea ce devenise el,
dar și dintr-o gelozie exagerată.
De la complicitate la crimă nu mai e decât un pas și Ghiţă devine el însuşi ucigaş, înjunghiind-o
pe Ana, iar apoi este omorât. Ghiţă devine victimă pentru că are în el lăcomia pentru bani, „vedea banii
grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochii; de dragul acestui câştig, ar fi fost gata să-și pună
pe un an-doi capul în primejdie”.
Patima pentru bani îl dezumanizează și Ghiţă cade pradă propriului sau destin căruia nu i se
poate opune, prăbuşindu-se încet, dar sigur – de la omul cinstit și harnic la statutul de complice în
afaceri necurate și crimă, până la a deveni ucigaş.
„Sancţionarea drastica a protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite, lor lipsindu-le stăpânirea
de sine, simţul măsurii si cumpătul” (Pompiliu Marcea).
3
4