Moara cu noroc – caracterizare personaj -

Ioan Slavici

Introducere

Unul din cei patru mari clasici, Ioan Slavici s-a afirmat în literatura română prin viziunea
sa moralizatoare asupra lumii, cu o percepție justă, scriitorul ardelean este unul realist,
surprinzând viața satului din secolul al XIX-lea într-un mod veridic.
Alături de „Popa Tanda”, „Budulea Taichii” și „Pădureanca”, opera „Moara cu noroc” –
publicată în volumul de debut „Novele din popor”, în 1881 este o nuvelă REALIST-
PSIHOLOGICĂ și marchează un moment cu adevărat remarcabil în evoluția epicului. Nuvela are
ca temă consecințele nefaste ale dorinței de înavuțire și DEZUMANIZAREA protagonistului,
personajele reprezentând „acel amestec de bine și rău ce se află în oamenii adevărați”. (George
Călinescu)

1. Statutul social, moral și psihologic

Ghiță este cel mai complex și bine conturat personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui
destin ilustrează efectele nefaste ale setei de avere. Personajul „rotund” este puternic
individualizat, reprezentând tipul cârciumarului interesat de avere, cu trăsături condiționate de
mediu, specific esteticii realiste.
Personajul trăiește o dramă interioară, psihologică concretizată prin trei înfrângeri:
încrederea în sine, încrederea celorlalți în el și încrederea Anei în el. Ghiță oscilează între două
valori: FAMILIA și BANII. Evoluția sa este anticipată din incipitul nuvelei, prin dialogul cu
bătrâna, în care se reflectă două concepții de viață total diferite (soacra sa este adepta valorilor
tradiționale, în timp ce Ghiță dorește bunăstarea materială).
Statutul inițial al personajului este favorabil, deși sărac și modest din punct de vedere
social, CIZMARUL este harnic, cinstit, blând și cumsecade, însă dorește schimbarea, luarea în
arendă a cârciumii de la „Moara cu noroc”, unde se mută împreună cu familia. Cârciuma devine
un loc umanizat de când se mută Ghiță; oamenii nu mai spun că vor opri la han, ci la Ghiță,
semn al sociabilității lui: „ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana și cu bătrâna să numere
banii, și atunci el privea la Ana, Ana privea la el și amândoi priveau la cei doi copilași”.
Relațiile de familie sunt înfloritoare, familia prosperă și cunoaște pacea sufletească.
Bătrâna, garantul ordinii morale, ține legătura cu divinitatea și asigură ocrotirea ei, atât timp cât
familia respectă normele moralității: „avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoți sprintei,
iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câștig făcut cu bine”. Imaginea raporturilor dintre
cei doi soți este una tipic tradițională, bărbatul reprezintă autoritatea, el fiind cel care ia deciziile
în familie, iar femeia se lasă în grija soțului ei, care mereu afișează un spirit protector, Ana
pentru Ghiță nefiind doar o femeie frumoasă și harnică, ci și un partener spiritual, căci e
„înțeleaptă”.
Deși la început bun meseriaș și om de încredere, Ghiță se înstrăinează de familie, odată
cu apariția la han a Sămădăului, tulburând echilibrul familiei și pe cel interior al cârciumarului,
care se dezumanizează treptat. În contact cu Sămădăul, considerat „stăpân al acelor
meleaguri”, Ghiță intră în mecanismul necruțător al existenței zbuciumate, cu toate acestea își ia
toate măsurile de precauție împotriva lui Lică: își cumpără pistoale, își ia doi câini și își
angajează o slugă credincioasă, pe Marți „un ungur înalt ca un brad”.
2. O trăsătură de caracter (2 secvențe)
Nuvela psihologică prezintă dezumanizarea protagonistului și mustrările de conștiință,
ezitările, dar și drumul decăderii sale morale. Scriitorul recurge la tehnici specifice pentru a
înregistra frământările acestuia, cum ar fi: analiza psihologică, introspecția, monologul interior,
stilul indirect liber.
Ghiță își pierde treptat liniștea sufletească și pe aceea a familiei, pentru o „fericire”
iluzorie, devenind din ce în ce mai nesigur pe sine și mai distant de familie și nu are puterea să
se împortivească.
Procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiță față de soție are loc odată cu apariția lui
Lică, care își impune regulile: „Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe
aici și cine ce face ... Cred că ne-am înțeles!”. Ghiță decade treptat și se lasă influențat de rău,
prins în afacerile murdare ale Sămădăului. De la moară nu mai poate pleca fiindcă prinde
gustul banilor „Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășia lui Lică, vedea banii
grămadă înaintea sa și i se împăienjenau ochii: de dragul acestui câștig ar fi fost în stare să-și
pună un an, doi capul în primejdie”, iar Lică știe că banii sunt slăbiciunea cârciumarului.
Tovărășia lui Lică îl duce la înstrăinare de familie, la hoție, crimă și în final la moarte (se trezește
implicat, fără să își dea seama în jefuriea arendașului și în uciderea unui copil și a unei femei).
Chiar dacă este conștient de faptul că Lică reprezintă un pericol pentru familia sa,
cârciumarul este LACOM și nu se poate sustrage din mrejele câștigului ușor. La un moment dat
ajunge să regrete că are familie și copii și că nu își poate asuma total riscul îmbogățirii alături de
Sămădău. Între cei doi se creează o relație care se dovedește cea mai puternică din nuvelă,
definitorie pentru Ghiță. Ea este doar în aparență de solidaritate, căci în realitate Ghiță, se
opune lui Lică, manifestând față de el trăiri diferite, de la teamă, până la ură: „-Cred că ne-am
înțeles, adăugase Lică. –Înțelegere cu de-a sila nu se poate”. El vrea să îi devină tovarăș lui
Lică, nicidecum supus, astfel că trăsătura definitorie a lui este DISIMULAREA (nevoit să nu se
dea de gol, disimulează atât față de Ana, cât și față de ceilalți).
O altă scenă semnificativă pentru soarta protagonistului este duminica Paștelor, când
Ghiță decade total. Furios, își aruncă soția în brațele Sămădăului, sperând ca Ana să reziste
influenței acestuia. Dezgustată lașitatea soțului său, Ana i se dăruiește lui Lică pe care îl
consideră „om”, în schimb ce Ghiță este „doar o muiere îmbrăcată în straie bărbătești”. Din soțul
tandru, responsabil, cârciumarul devine capabil de crimă, iar încordarea sa reiese din gesturile
sale: „Ghiță, galben la față, ca și când i-ar fi secat tot sângele din vine”.
Ana – simbol al frumuseții – nu dorește să moară, imporându-l „Nu vreau să mor, Ghiță!”,
însă acesta se plasează pe poziția de călău care își recunoaște vina: „...eu te-am aruncat ca un
ticălos în brațele lui pentru ca să-mi astâmpăr setea de răzbunare”.
Finalul relevă concepția moralizatoare a lui Slavici, cârciuma este incendiată, iar Lică se
sinucide, doar sufetele inocente rămânând în viață. Cuvintele bătrânei (alter-egoul
scriitorului) deschid și închid nuvela (simetria incipit-final), punând toate întâmplările sub
pecetea soartei „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, că, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit” și „se vede că au lăsat ferestrele deschise: Așa le-a fost dată.”.

3. Eelemente de structură + compoziție, modalități de caracterizare a personajelor

Conflict Fiind o nuvelă psihologică principalul conflict este unul INTERIOR, dovedind arta lui
Slavici, care reușește să surprindă magistral lupta ce se dă în sufetul lui Ghiță între dorința de a
rămâne om cinstit și aceea de a se îmbogăți. Conflictul EXTERIOR constă în confruntarea dintre
cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
Toate modalitățile de expunere sunt utilizate; narațiunea obiectivă alternează cu
dialogul și cu descrierea. Vocea naratorului nu trădează de obicei atitudinea față de personaje,
dar comentariul moral asupra faptelor se realizează din interiorul lumii evocate, prin intermediul
bătrânei. Naratorul introduce alte voci care apar în secvențele dialogate, oferind narațiunii un
aspect dramatic. Dialogul are, prin urmare, rol fundamental și în caracterizarea personajelor.
Descrierea conferă realismului imaginii o notă de pitoresc (peisajele, portretele, descrierile
interioare, ale vestimentației contribuie la reconstituirea unei lumi), intensificând senzația de
VEROSIMIL.
Titlul Titlul nuvelei nu prefigurează întâmplările, ci se află oarecum în contradicție cu destinul
tragic al personajelor. Situată într-o vale la întretăierea drumurilor, într-un peisaj pustiu și
sărac, cârciuma este binecuvântată de toți drumeții, numită „cu noroc”. Motiv cunoscut al
literaturii universale, hanul reprezintă un spațiu simbolic. Inițial, în acest loc a existat o moară ce
prefigurează caracterul malefic al spațiului, dat fiind faptul că nu numai la Slavici, ci și în opera
lui Caragiale sau a lui Gala Galaction, hanul și moara reprezintă locuri rele. Numele locului
sugerează dualitatea bine-rău asociat norocului – se pare că aici omul poate ajunge bogat doar
prin acceptarea unui pact simbolic cu diavolul, doar prin acceptarea răului.
Personaje În nuvelă accentul este pus complexitatea sufletului personajului principal și pe
transformarea sa morală. Ghiță reprezintă un personaj „rotund”, cu un amplu confict
interior, frământările sale interioare fiind observate cu măiestrie de scriitor. Personajul cel mai
bine conturat din nuvelistica autorului, cârciumarul este caracterizat în special prin
modalități indirecte, specifice analizei psihologice – notarea gesturilor de către narator:
„ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea
cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, monologul interior: „Ei! Ce să-mi fac? ... Așa
m-a lăsat Dumnezeu!” ... Nici cocoșatul nu e vinovat că are cocoașe între spinare” sau
stilul indirect liber.
Din caracterizarea directă, făcută de narator, reiese că era un om harnic, „un om cu
minte”, dar și portretul FIZIC: „înalt și spătos”. Protagonistul este caracterizat direct și de către
alte personaje, spre exemplu Lică afirmă despre el că este un om de încredere: „Tu ești om,
Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău și ești om cu minte”. De asemenea, soția sa, Ana, îl
descrie ca fiind un caracter slab, atunci când spune că Lică este „om”, pe când Ghiță este doar
„o muiere în haine bărbătești”.
Limbaj Limbajul nuvelei este unul sobru, concis, fără podoabe, valorificând elemente
regionale, ardelenești și oralitatea.
4. Concluzie
Așadar, opera „Moara cu noroc” este o nuvelă realist-psihologică, prin temă,
complexitatea personajelor și urmărirea consecințelor nefaste ale dorinței de înavuțire. Stilul
inconfundabil al scriitorului reiese din observarea minuțioasă a sufletului protagonistului,
folosindu-se de introspecție și analiză psihologică, fiindcă Ghiță devine un împătimit al banilor,
sfârșind într-un mod tragic.