Moara cu noroc, Ioan Slavici

-particularitățile nuvelei-

Perioada marilor clasici, căreia îi aparține Ioan Slavici, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și
Ion Luca Caragiale, deține un rol foarte important în evoluția literaturii române prin modelele literare
propuse generațiilor următoare. În operele în proză ale acestor autori se remarcă o mare varietate atât
la nivel tematic (dezumanizarea individului, satirizarea unor moravuri, banul etc.), cât și la nivelul
orientării estetice (clasicismul, romantismul, realismul, naturalismul).

În istoria prozei românești, Slavici este deschizător de drumuri în direcția abordării ”realismului
poporan” (Titu Maiorescu), consolidând dimensiunea realist - obiectivă a universului existenţial al satului
şi târgului de provincie şi realizând o remarcabilă deschidere a prozei româneşti spre psihologic. Slavici
este primul scriitor care demonstrează că sufletul ţăranului sau al târgoveţului nu este nici simplu, nici
linear, ci se alcătuieşte ca un spaţiu al dilemei morale, al incertitudinilor şi zbuciumului sufletesc
dramatic. „Opera sa reprezintă un semn de maturizare în arta povestirii […] prin forţa epică a lumii lui, ce
dă impresia de masivitate şi robusteţe, ca operă ce se naşte în condiţiile istorice ale unei mari bătălii
spirituale.” (Eugen Todoran). Aderând la o concepţie iluministă (despre menirea literaturii), Slavici
consideră că literatura trebuie să aibă finalitate etică, socială şi naţională, să propună cititorului o
dezbatere morală şi o reflecţie gravă asupra valorilor existenţiale.

”Moara cu noroc” (publicată în volumul ”Novele din popor”, 1881) este o nuvelă psihologică,
remarcabilă nu numai prin complexitatea personajului principal, ci şi prin observaţia socială pe care se
construieşte imaginea unei lumi de sfârşit de veac XIX.

Tema realist-psihologică a degradării umane provocate de patima înavuţirii se dezvoltă în relaţie

cu tema romantică a destinului ca prăbuşire determinată de o stranie fascinaţie a răului. Titlul nuvelei
închide în el o amară ironie – care poate fi tot de natură romantică. Moara cu noroc este numele hanului
aşezat la răscruce de drumuri, o răspântie care „întoarce” destinul eroilor spre zodia tragicului,
schimbând „liniştea colibei” în zbucium, nefericire, însingurare, trădare şi moarte. „Norocul” se
dovedeşte astfel efemer şi înşelător, ispită scoasă în calea omului slab. Valoarea de simbol a titlului se
luminează în capitolul al doilea. Afirmaţia „moara a încetat a mai măcina şi s-a prefăcut în cârciumă” şi
imaginea contrastivă a celor două mori – cea adevărată, „părăsită, cu lopeţile rupte”, şi moara-cârciumă,
care prosperă după venirea lui Ghiţă – reliefează motivul locului blestemat. Slavici, ca şi Caragiale (şi
spre deosebire de Sadoveanu, care valorizează pozitiv motivul hanului), se situează în prelungirea
viziunii populare care atribuie hanului conotaţiile negative ale locului bântuit, ale spaţiului malefic în
care diavolul ispiteşte drumeţul. Dualitatea loc binecuvântat / loc blestemat este sugerată şi prin
imaginea celor cinci cruci care „stau înaintea morii vestindu-l pe drumeţ că aici locul este binecuvântat”.
Cele două cruci de piatră, alături de alte trei „cioplite din lemn de stejar şi vopsite cu icoane sfinte”, pot
fi interpretate şi ca simbol al destinelor celor cinci fiinţe care alcătuiesc familia lui Ghiţă. Tabloul final al
hanului prefăcut în cenuşă fixează motivului spaţiului malefic purificat prin foc (simptomatic, bătrâna
crede că fulgerul a aprins hanul).
 Titlul nuvelei este un element paratextual, care ascunde o ironie amară, întrucât toposul ales,
cârciuma de la moara cu noroc, înseamnă mai degrabă ”moara cu ghinion”. Astfel, norocul este înșelător
și de scurtă durată, deoarece traiul bun dobândit la început prin muncă onestă ajunge să ceară un alt
preț, provocând zbucium sufletesc.

Compoziţia nuvelei este clasică, cele 17 capitole (fără titlu) urmărind şirul întâmplărilor în
succesiune cronologică. Acestea sunt relatate nu numai de către narator, dar şi de alte instanţe narative.

Astfel, incipitul de tip enunţiativ se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector:

mama Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana înţeleaptă. Cugetarea ei reprezintă în
acelaşi timp, o avertizare asupra forţelor conflictuale, având rol moralizator (termenii conflictuali sunt
„sărăcia” / „(nu) bogăţia”; „liniştea colibei” / „noroc nou”): “– Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci,
dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi după cum vă trage inima,
şi Dumnezeu să vă ajute şi să vă acopere cu aripa bunătăţilor sale. Eu acum sunt bătrână, şi fiindcă am
avut şi am atât de multe bucurii în viaţă nu înţeleg nemulţumirile celor tineri şi mă tem ca nu cumva,
căutând acum la bătrâneţe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi.”

După principiul clasic al simetriei, finalul se constituie tot ca discurs direct al personajului-
reflector: „Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost data”. Naraţiunea este astfel în „rama”
cugetărilor bătrânei, „voce” care exprimă mentalitatea unei lumi morale care îşi întemeiază existenţa pe
valori autentice şi pe credinţa în soartă. Structural, „propunerea de realitate” a nuvelistului se
organizează pe două planuri, fiecare dinamizat de un conflict. Planul realităţii exterioare este de tip
narativ, în care se acumulează întâmplări şi momente de mare tensiune. Aici este surprinsă existenţa
socială a eroilor care le influenţează fenomenologia vieţii sufleteşti. Al doilea plan este de tip analitic:
planul interior, în care sunt urmărite dilemele morale şi mişcările sufleteşti care motivează actele
personajelor. Cele două planuri sunt în echilibru la început, când Ghiţă respectă codul etic al
colectivităţii şi îşi apără valorile morale, încercând să se împotrivească demn lui Lică. Curând, însă, se
instalează un puternic conflict exterior între Ghiţă şi sămădău, generat nu numai de interese materiale,
ci şi de o confruntare a orgoliilor bărbăteşti. În plan interior, se produce o gravă scindarea lăuntrică
determinată de un conflict moral (între valorile etice pe care şi-a sprijinit până acum existenţa Ghiţă şi
ispita răului căruia nu-i poate rezista) şi psihologic (raţiune / pasiune), care opune dorinţei de a rămâne
om cinstit setea, mereu mai arzătoare, de îmbogăţire. Drama eroului şi a familiei sale este proiectată pe
fundalul existenţei unei lumi specifice pustei arădene, surprinse în ample secvenţe descriptive care pot fi
considerate planul-cadru al nuvelei. Consecinţele nefaste pe care setea de îmbogăţire le are asupra
fondului sufletesc şi moral al omului, asupra destinului său, sunt urmărite printr-un desen epic de mare
tensiune. Acţiunea nuvelei este situată într-un spaţiu geografic real, în pusta arădeană (Fundureni, Ineu,
Oradea sunt toponimice reale), într-o zonă de răscruce, sălbatică, plină de mister. Descrierea locurilor
(cap. II) este marcată de simboluri thanatice înzestrate cu rol premonitoriu: „[…] nu zăreai decât iarbă şi
mărăcini… iar pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele încă nestârpite ale unei alte păduri, cioate,
rădăcini ieşite din pământ şi, tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate,
loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie; fundul văii, în sfârşit, se
întunecă şi din dosul crângului depărtat iese turnul ţuguiat al bisericii din Fundureni. ”

Acţiunea se desfăşoară pe durata unui an („Anul trecut Paştile căzuseră tocmai în timpul mutării
lor la Moara cu noroc”). Timpul real, obiectiv este consemnat laconic: „[…] astfel trecu toamna şi veni
iarna, trecu şi iarna şi sosi primăvara”. Ca şi spaţiul, în care se întâlnesc locul binecuvântat şi locul „rău”,
categoria timpului este dublu valorizată. „Săptămânii luminate” îi corespunde, contrapunctic, o durată
malefică, un timp simbolic al “târziului” („era târziu, într-un târziu, târziu după miezul nopţii"). Nu
întâmplător, jaful, crima, trădarea, uciderea Anei şi sinuciderea se petrec noaptea, într-un timp al
stihiilor dezlănţuite.

O scenă semnificativă pentru iustrarea caracterului realist al nuvelei este cea a procesului
descris detaliat de naratorul obiectiv, cu mărturiile fiecăruia dintre inculpați: Lică neagă tot ce au
declarat ceilalți, iar Ghiță își dă seama că mărturiile tuturor conduc spre condamnarea lui Buză-Ruptă și a
lui Săilă Boarul. Deși este convins de nevinovăția lor, Ghiță nu le ia apărarea, nedorind să se pună în
primejdie de dragul altora, ”căci avea nevastă și copii, iară pe Lică îl poți speria cu o vorbă, dar nu-l poți
stârpi, fiindcă el nu e om singur, ci un întreg rând de oameni, din care unii se răzbună pe alții”.

O altă secvență importantă, de data aceasta pentru evidențierea caracterului psihologic al

nuvelei, este cea în care protagonistul traversează un puternic conflict interior, fiind cuprins de
remușcări pentru că o aruncase pe Ana în brațele lui Lică. Întorcându-se la cârciumă, Ghiță îi
mărturisește Anei că a plecat de la han ca să-l caute pe Pintea, pentru a-l prinde pe Lică cu banii
arendașului. În culmea deznădejdii, Ghiță își ucide soția din dorința de a o elibera de păcat: ” Simt numai
că mi s-a pus ceva de-a curmezișa în cap și că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma
mea”. La rândul lui, este ucis de Răuț la ordinul lui Lică. Nuvela ilustrează, astfel, teza conform căreia
încălcarea normelor atrage pedeapsa destinului.

În ceea ce privește arta narativă, se poate remarca faptul că narațiunea este perfect adecvată
lumii observate şi vieţii sufleteşti a personajelor. Naraţiunea heterodiegetică şi vocea naratorului
omniscient sunt elemente tradiţionale. La nivelul tehnicilor narative, tradiţia face loc modernităţii.
Astfel, modelul narării prin relatare (istorisire la persoana a III-a de către „vocea” naratorului) este
substituit frecvent cu cel al narării prin reprezentare (scene dialogate / monologuri interioare), iar planul
exterior alternează cu cel interior (tehnica înlănţuirii face loc alternanţei). Efecte stilistice remarcabile
generează şi utilizarea tehnicii contrapunctului: discursul narativ este frecvent amânat prin pauza
descriptivă, prin secvenţe de introspecţie. Procedeele analizei psihologice sunt folosite adecvat motivării
sociale şi psihologice a dramei eroilor. Tehnicile prin care sunt surprinse seismele lăuntrice ale
personajelor sunt diverse, de la acumularea lentă a faptelor la descrierea celor mai fine mutaţii
sufleteşti, de la notarea reacţiilor fiziologice la monologul interior şi dialogul conflictual, la instituirea
unui acord între criza sufletească şi cadrul natural.

În concluzie, printre marii clasici ai literaturii române, Slavici rămâne creatorul nuvelei realist-
psihologice, iar ”Moara cu noroc” este dovada cea mai strălucită.