ESEU – „Moara cu noroc”

de Ioan Slavici

Scriitor transilvănean, Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici
ai literaturii române. A urmat studii universitare la Budapesta şi Viena.
Debutează în 1871 cu o comedie: „Fata de birău”, publicată în revista
„Convorbiri literare”, iar editorial în 1881 cu volumul „Novele din popor”, care
îl consacră drept un mare prozator.

Nuvela este o narațiune în proză, o specie a genului epic, constituită pe

baza unui singur fir narativ și a unui conflict puternic, concentrat în jurul
personajului principal, cu un subiect concis, o structură riguroasă și un stil
obiectiv, bazat pe eliminarea detaliilor şi pe surprinderea protagonistului în
situaţii-limită.

Publicată în volumul din 1881, „Novele din popor”, volum ce marchează

debutul editorial al autorului, „Moara cu noroc” este o nuvelă solidă cu subiect
de roman (G. Călinescu), o nuvelă psihologică prin temă, prin faptul că
urmăreşte evoluția devenirii psihice a unui personaj (degradarea lui Ghiță, care
trece printr-un proces de dezumanizare), prin analiza psihologică realizată prin
modalități de investigare precum introspecţia şi monologul interior (personajul
fiind prezentat prin ceea ce face, dar mai ales prin ceea ce îl frământă), prin
conflictul de ordin interior, prin finalul tragic (moartea lui Ghiță și a Anei,
arderea hanului).

Realismul este un curent literar, ce s-a manifestat în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, începând din Franța
și având ca principiu de bază reflectarea credibilă, verosimilă a realității în
datele ei esențiale, obiective. Prin temă, nuvela se încadrează în realismul-
clasic.

O primă trăsătură specific realistă este obiectivitatea perspectivei

narative, heterodiegetice acțiunea fiind relatată la persoana a treia (sugestive
fiind verbele și pronumele la persoana a treia, precum: „era”, „trecuseră”,
„pleca”, „său”, „se”, „bucură” etc.), de către naratorul omniscient și
omniprezent.
 O altă trăsătura sugestivă a realismului este verosimilitatea, în text,
folosindu-se tehnica detaliului semnificativ cu scopul de a surprinde o frescă a
societății. Astfel, nuvela oglindește veridic realitatea din societatea
ardelenească de la sfârşitul secolului al XIX-lea, sugestive fiind secvențele: „De
la Ineu drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini lăsând la dreapta și la
stânga satele așezate prin colțurile văilor.”, „Cinci cruci stau înaintea morii,
două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu
țircălamul și vopsite cu icoane sfinte”).

Titlul este un element paratextual, ce reprezintă o cheie de lectură și

creează un orizont de așteptare cititorului, având caracter orientativ. Acesta
este analitic, fiind constituit din mai multe cuvinte, care la nivel morfologic
reprezintă două substantive („Moara”, „noroc”) și o prepoziție simplă („cu”).
Substantivul comun „Moara” face referire la locul unde se petrece acțiunea, la
hanul lui Ghiță. Moara simbolizează spațiul izolat și vestește sfârșitul tragic al
personajelor. Astfel, prin prezența substantivului comun „noroc” se observă o
notă de ironie, deoarece moara este, în esență, purtătoare de ghinion. Norocul
este unul înșelător și de scurtă durată, întrucât traiul bun dobândit la început
prin muncă onestă ajunge să ceară un alt preţ, ducând la zbucium şi
frământări. Moara sau hanul au conotaţii negative în literatură, fiind asociate
cu forțe malefice descătuşate ca urmare a pactului faustic, la fel ca în operele:
„La hanul lui Mânjoală” (de I. L. Caragiale) și „Moara lui Călifar” (de Gala
Galaction). În nuvela lui Slavici există o influneță malefică, dar aceasta este de
natură umană şi este exercitată de Lică Sămădăul.

Principala temă a nuvelei este cea a parvenitismului. Aceasta este

sugerată de ilustrarea consecințelor patimei banului asupra individului. Astfel,
caracterul lui Ghiță, care, inițial, era definit doar de calități, devine complet
opusul, acesta dobândind o mulțime de defecte pe parcursul nuvelei din
pricina setei de avere. Acesta iși pierde fericirea, familia, reputația, din cauza
faptului ca a vrut să devină bogat, prin mijloace ilegale.

Tema socială este evidențiată prin crearea imaginii lumii localităților de

provincie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, imagine ce ilustreaza
cadrul rural afișat („De la Ineu drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini
lăsând la dreapta și la stânga satele așezate prin colțurile văilor.”), fiind specific
acelei perioade. Apare motivul hanului, care este considerat un loc de răscruce
(„iar acolo, în vale, între pripor şi locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc,
ci cârciuma lui Ghiţă”). Totodată, apare motivul morii. Moara reflectă un spațiu
nefast, izolat, ce simbolizează măcinarea destinelor („Cinci cruci stau înaintea
morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu
țircălamul și vopsite cu icoane sfinte”).

De altfel, apare tema familiei, ce reiese din armonia familială, care se

transformă, treptat, într-un conflict între cei doi soți, relația lor deteriorându-
se astfel.

Acțiunea se desfăşoară linear, firul epic urmăreşte cronologic

evenimentele desfăşurate de la Sf. Gheorghe până la Paşti, aşadar între două
repere temporale religioase.

Timpul și spațiul acțiunii sunt bine precizate, în spiritul realismului,

trimiţând către spațiul câmpiei arădene de la sfârşitul secolului al XIX-lea (Ineu,
Salonta, Fundureni, Oradea Mare, Arad), ritmul existenței oamenilor fiind
marcat de sărbători religioase precum Rusaliile, Sf. Gheorghe, Paştele,
„începutul Săptămânii Luminate” sau de anotimpuri („trecu toamna și veni
iarna, trecu și iarna şi veni primăvara”).

Subiectul respectă canoanele narațiunii clasice, acțiunea având la bază

înlănţuirea cauzală și cronologică a evenimentelor.

Expozițiunea, desfășurată în primele două capitole ale nuvelei, îl

surprinde pe Ghiță în mijlocul familiei, sărac, dar echilibrat sub toate aspectele,
situație care amenință a fi deteriorată prin hotărârea protagonistului de a lua
în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, neascultând avertismentul bătrânei,
care are, prin sensul său anticipativ, rol de incipit: ,,Omul să fie mulţumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”.
Fiind harnici și ospitalieri, Ghiță și familia sa transformă locul în doar câteva
luni, încât o vreme afacerea prosperă („pentru Ghiță cârciuma era cu noroc”) și
familia se adună sâmbătă seara fericită, numărând banii câştigaţi în timpul
săptămânii. Ghiță „privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi
copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la câteşpatru și se simțea
întinerită”.
 Intriga este marcată, în capitolul al III-lea, de scena apariției lui Lică,
sămădăul porcarilor, un personaj negativ din punct de vedere moral, care
răstoarnă iremediabil oaza de linişte a familiei. Lică este ofensiv şi autoritar,
conducând discuția, care dobândeşte aspectul unui interogatoriu, iar Ghiţă
este defensiv și prudent, răspunzând cu replici scurte şi evazive. Sămădăul se
interesează de cei trei porcari care au trecut pe la han, însă nu aşteaptă
răspunsurile lui Ghiță, ca şi cum le-ar fi știut deja. Lică îşi exprimă disprețul față
de cele două femei, prin interogaţia retorică: „Vor fi şi oameni pe aici!?”. Ghiţă
este suspicios și nu îi oferă informații în legătură cu porcarii care trecuseră pe
la han fără să achite consumaţia, însă prudența îi este anulată de intervenția
bătrânei, care nu înțelege jocul de putere desfășurat între cei doi bărbați. Se
instituie, din acest moment, o relație de vasalitate între cei doi, al cărui prim
efect este resimţit de Ghiță imediat după plecarea Sămădăului, când se
frământă pentru a-i „ascunde nevestei gândurile ce-l cuprinseseră”.

Desfăşurarea acţiunii (derulată pe parcursul a celor zece capitole, de la

IV la XIII) surprinde efectele acestui prim compromis, constând în complicitatea
eroului la fărădelegile sămădăului. Chiar a doua zi îşi cumpără pistoale și
angajează ca slugă un ungur voinic, pe nume Marți, iar peste câteva zile aduce
de la Fundureni „doi căței flocoși”, pe care îi dresează să se asmută asupra
turmelor de porci. Devine treptat ursuz şi închis în sine, iar relația cu Ana se
deteriorează, din cauza permanentei tensiuni interioare a cârciumarului („era
legat, şi omul când se simte legat e supărăcios”), a suspiciunilor femeii şi a
neîncrederii în capacitatea lui Ghiță de a gestiona situaţia critică în care
intuiește că se află. Încearcă a se smulge din acest mediu nociv („- Ce zici tu: n-
ar fi bine să plecăm noi la Sf. Dimitrie de aici?”), conștientizând pericolele din
ce în ce mai mari („Am o nenorocire: pierd ziua de astăzi pentru cea de
mâne”), însă nu are puterea de a-şi duce intenția până la capăt. Acceptă, după
ceva ezitări, cei șase porci trimişi de Lică, deşi, cunoscând însemnele turmelor,
îşi dă seama că o parte sunt furați și se afundă, treptat, în mocirla duplicității
(„să pară om cinstit, dar să fie și prieten cu Lică”). După ce Lică şi oamenii lui îl
prădează pe arendaş, o omoară pe femeia ce le era complice la vânzarea
lucrurilor furate și pe copilul acesteia, creând, însă, impresia că se afla, în
respectiva noapte, la cârciumă. Ghiță se trezește prins implacabil în jocul
mârșav al sămădăului. Reușește să scape de arest „pe chezășia” preotului, iar
apoi, la judecata de după Sfântul Dumitru, se salvează cu ajutorul relaţiilor lui
Lică, dar şi în schimbul jurământului strâmb: „Nu pot să jur că n-a plecat în
noaptea aceea, fiindcă n-am stat mereu lângă dânsul; jur însă că eu unul nu l-
am văzut nici ducându-se, nici întorcându-se, că l-am ştiut toată noaptea la
cârciumă”. Îi cere din vreme ajutorul jandarmului Pintea și pun împreună la
cale o strategie de a-l prinde pe sămădău cu dovezile jafului asupra lui. Pentru
aceasta, Ghiță se angajează în fața lui Lică să schimbe bancnotele mari din
banii furați, pe care le predă jandarmului, însă are mereu grijă să oprească
partea sa, adică jumătate din sumă. Tensiunea epică este amplificată prin
adâncirea componentei afective a conflictului, cauzată de gelozia lui Ghiță,
chiar dacă el însuși încurajase şi chiar folosise relația Anei cu Lică, fiind convins
că astfel ar putea deține, oarecum, controlul asupra sămădăului.

Punctul culminant este, ca în orice nuvelă, destul de extins (capitolele

XIV, XV, XVI) și primeşte pe de o parte un contur romantic (redat de iubirea
trădată, răzbunarea, crima pasională, intenția suicidală), iar pe de altă parte
unul naturalist (redat de insistența asupra detaliilor din timpul uciderii Anei).
Acest moment al subiectului este plasat în ziua de Paște, când Ghiță își pune în
aplicare planul de salvare, trimițându-și nevasta și copii la Ineu şi, totodată, de
răzbunare. Fiind înțeles cu Lică, pretextează în ultima clipă că trebuie să
rămână acasă, dar calculul său este dat peste cap de încăpăţânarea Anei de a
face același lucru, ceea stârnește furia sămădăului („Lică se simți cam scos din
sărite când nu-l găsi pe Ghiță singur, precum fusese vorba”). După ce petrec cu
toţii, Ghiță îşi lasă soţia în compania lui Lică, ca o jertfă absurdă, pe care o
percepe ca inevitabilă („Așa vrea Dumnezeu! îşi zise el; aşa mi-a fost rânduit.”),
necrezând totuşi ca „Ana, Ana lui, să se deie vie în mâinile unui om ca Lică.”.
Cinismul sămădăului îl face să rămână încremenit: „- Are să-ți vie greu acu o
dată, urmă Lică; de aici înainte eşti lecuit pe vecie. Tu vezi că ea mi se dă de
bunăvoie; aşa sunt muierile”. Deşi se întoarce cu Pintea şi cu alţi doi jandarmi,
pentru a-l prinde pe Lică având asupra lui dovezile jafului, acesta scapă fugind
călare. Simţind că totul este pierdut, Ghiţă îşi pierde echilibrul şi îşi ucide soția,
cu gândul ca, apoi, să se sinucidă. Împuşcarea lui Ghiță de către Răuţ,
incendierea hanului la comanda lui Lică, precum și sinuciderea acestuia prin
izbirea cu capul de un stejar uscat încheie seria acţiunilor din această nuvelă
exemplară.
 Deznodământul are şi valoarea unui epilog, dezvăluind caracterul
circular al nuvelei, deoarece, în mod simetric, este adusă din nou în centrul
narațiunii soacra lui Ghiță, ipostază a „celui de-al treilea personaj” omniprezent
în proza lui Slavic, care „vede” şi judecă actele eroilor aflați în prim-planul
acțiunii. Aceasta contemplă, alături de copiii rămași orfani, rămășițele hanului
incendiat, ce simbolizează purificarea prin foc, punând totul pe seama
destinului: „- Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un târziu.
Simțeam eu că n-are să iasă bine: dar aşa le-a fost data!”.

Conflictul caracteristic nuvelei psihologice este cel de ordin interior, care

tulbură conştiinţa personajului principal. Acest conflict se consumă între natura
morală a hangiului (dorinţa sa de a rămâne om cinstit) şi slăbiciunea pentru
bani (dorinţa de înavuțire). Intrat în sfera de influență a Sămădăului, Ghiță
încearcă pentru un timp să rămână onest, dar este conştient, totodată, că face
acest lucru doar pentru păstrarea aparenţelor („dacă e să vă fiu de folos, lumea
trebuie să mă creadă om cinstit şi stricat cu voi”). După judecată, deşi este
eliberat din lipsă de probe, hangiul este conştient că şi-a pierdut definitiv latura
morală, întrucât jurase strâmb, la tribunal, în favoarea lui Lică, trimițând doi
oameni nevinovați la închisoare, dar cel mai tare îl afectează faptul că este
compromis în faţa lumii: „Sărmanii mei copii, voi nu mai aveți, cum avuseseră
părinții voştri, un tată om cinstit”. Astfel, conflictul cu sine însuşi este
tulburător, dar nu devastator, pentru că forţele care se înfruntă sunt inegale:
pentru Ghiță patima banilor este mai mare.

Protagonistul este implicat şi în conflicte exterioare, dar acestea sunt

secundare: conflictul cu Lică, conflictul cu soția despre care simte la un
moment dat că îi stă în cale şi pe care o aruncă din setea de răzbunare în
brațele Sămădăului, dar şi conflictul lui Ghiță cu societatea care îl bănuieşte şi îl
cheamă la judecată pe motivul implicării sale în ilegalitățile comise de Lică.

Modurile de expunere folosite sunt narațiunea (la persoana a treia),

descrierea, dialogul și monologul interior. Nu doar dialogul este relevant în
analiza psihologică a personajului, ci şi monologul interior, procedeu prin care
se realizează introspecția (prin care i se subliniază gândurile, temerile,
frământările). Prezenţa monologului interior dovedeşte şi omnisciența
naratorului: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e
în mine ceva mai tare decât voința mea?”. Alteori, vocea personajului şi cea a
naratorului se confundă, întrucât apare stilul indirect liber, un procedeu de
introspecție: „Trei ani, numai trei ani să pot sta aici, îşi zicea el, şi mă pun pe
piciore, încât să pot să lucrez cu zece calfe şi să le dau altora de cârpit.”.

Ghiţă este un personaj verosimil, realist totodată, un personaj complex,

dinamic pentru că este surprins în procesul său de degradare şi transformare.
Pe de altă parte, Lică Sămădăul este un personaj romantic, reprezentând tipul
demonic. El reprezintă atracția fatală, răul social, factorul destabilizator. Lică
este, din această cauză, mai puțin complex, liniar şi static, pentru că personajul
nu evoluează pe parcursul nuvelei.

Prin urmare, „Moara cu noroc” de Ioan Slavici rămâne, mai ales prin
figura protagonistului, o nuvelă realistă de o mare forță psihologică, ce
analizează procesul înstrăinării protagonistului faţă de familie şi degradarea
morală a acestuia sub influenţa a doi factori: pasiunea pentru bani şi influența
nefastă a antagonistului.