Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ, urmărind
un conflict unic, concentrat. Personajele nu sunt numeroase, fiind
caracterizate succint, în funcţie de contribuţia lor la desfăşurarea acţiunii.
Nuvela prezintă fapte verosimile într-un singur conflict, cu o intrigă riguros
construită, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe
acţiune. Nuvelele pot fi clasificate, dupa modalitatea de realizare a subiectului,
în: nuvele istorice, psihologice, fantastice, filosofice sau anecdotice, iar în
funcţie de curentele literare în care se înscriu ca formulă compozitională:
renascentiste, romantice, realiste sau naturaliste. O nuvela este şi “Moara cu
noroc” a lui Ioan Slavici, publicată în 1881 în volumul “Novele din popor”,
alături de Pădureanca şi Budulea Taichii,
Tema prezintă consecinţele nefaste ale setei de înavuţire , în societatea
ardelenească a secolului al XIX-lea. Titlul ales este mai degrabă ironic,
mutarea la Moara cu noroc aduce destrămarea familiei lui Ghiţă, fiind mai
degrabă Moara cu ghinion.
Construcţia subiectului, pe coordonate spaţio-temporale bine precizate
(acţiunea are loc la hanul Moara cu noroc aflată într-o zonă a Ardealului, în
valea dintre dealuri, la o răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea
fiind delimitată de două repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf.
Gheorghe până la Paşti) creează impresia de veridicitate.
Conflictul nuvelei este unul complex, de natură socială (prezintă confruntarea
dintre doua lumi, dintre doua mentalităţi diferite: Ghiţă, care, în încercarea de
a-şi depăşi statutul social se confruntă cu Lică Sămădăul, personajul
antagonist, ceea ce creează conflictul exterior), dar şi de natură psihologică şi
morală (conflictul interior trăit de Ghiţă care este pus să aleagă între dorinţa
sa de înavuţire, şi liniştea familiei sale).
Acestea sunt prezentate din punctul de vedere al unui narator omniscient, cu
o perspectivă narativă obiectivă, dată de impersonalitatea naratorului,
naraţiunea la persoana a III-a şi atitudinea detaşată în
descrierea acţiunii. De asemenea, mai apare tehnica narativă a punctului de
vedere, concretizată prin intervenţiile bătrânei de la începutul şi din finalul
nuvelei. În incipitul nuvelei, în prolog, bătrâna rosteşte o replicş ce anticipeazş
oarecum acţiunea nuvelei, şi destrămarea familiei lui Ghiţă: “omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te
face fericit”. Acelaşi personaj rosteşte şi cuvintele de încheiere din finalul
nuvelei, o concluzie moralizatoare, ce vine ca o confirmare a temerilor
exprimate în incipit: “se vede că au lăsat ferestrele deschise (...) simţeam eu
că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost dat”. Nuvela capătă astfel o
construcţie circulară, simetrică, se porneşte de la o idee, de la o temere , şi în
final se revine la aceasta, după ce a fost confirmată. Personajele ce iau parte
la acţiune sunt, asemeni oricărei nuvele, nu foarte numeroase, dar bine
individualizate. Astfel, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea
personajelor. Slavici se dovedeşte astfel, un bun observator al caracterelor
umane şi al vieţii rurale. Ghiţă se impune atât prin complexitate, cât şi prin
putere de individualizare. El ilustrează consecinţele negative pe care le are
asupra omului dorinţa de înavuţire. Este unul dintre personajele nuvelei care
evoluează odată cu acţiunea, el transformându-se din tipul cârciumarului
dornic de înavuţire, în individul aflat sub determinare psihologică şi morală.
Ghiţă suferă un proces de dezumanizare, ezitarea lui în faţa alegerii dintre
valorile simbolizate de Ana (familie, iubire, liniştea căminului) şi cele
simbolizate de Lică (bogaţie, înavuţire, atracţia malefică a banilor) şi
slăbiciunea lui în faţa tentaţiilor îl conduc către un sfârşit tragic. Lică rămâne
constant de-a lungul întregii nuvele, sfârşitul său brutal fiind în concordanţă cu
temperamentul şi comportamentul său. Ana suferă şi ea transformări
interioare, datorate în special schimbării lui Ghiţă şi îndepărtării acestuia de
ea. Iniţial, deşi Ghiţă era un simplu cizmar, cei doi aveau un cămin liniştit şi o
familie fericită. După luarea “Morii cu noroc” în arendă, odată cu statutul lor
social se schimbă si atitudinea lui Ghiţă faţa de Ana. Ghiţă începe să se
ferească de soţia sa , devine violent şi mohorât, se poartă brutal cu cei mici.
Cei doi se înstrăinează într-atât, încât Ghiţă ajunge să o împingă pe Ana în
braţele lui Lică, iar aceasta să i se ofere lui Lică deoarece “acesta e om”, pe
când “Ghiţă e doar muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”. Sfârşitul celor doi
este unul tragic. Realizând că a fost înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana, iar el, la
rândul său, este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică. Bătrâna şi copiii
supravieţuiesc incendiului, pentru că sunt singurele fiinţe inocente şi morale.
Aceste trăsături reies atât din descrierile pe care naratorul obiectiv le face
personajelor prin portrete sugestive (caracterizare directă), cât şi din gesturile,
limbajul şi relaţiile pe care acestea le dezvoltă între ele (caracterizare
indirectă). Apar, de asemenea, mijloace de investigaţie psihologică, precum
scenele de dialog, monologul, monologul interior, notaţia gesturilor şi a
mimicii, care fac din “Moara cu noroc” o nuvelă psihologică”. În concluzie, prin
conflict, faptele verosimile şi personajele prezentate, precum şi prin
accentuarea complexităţii acestora , cu prezentarea “acelui amestec de bine
şi rău ce se află la oamenii adevăraţi”, “Moara cu noroc” devine o veritabilă
nuvelă realistă, una din capodoperele lui Ioan Slavici.
↑Înapoi la Cuprins
Relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan Slavici
Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între povestire şi
roman), cu o acţune riguros construită, cu un conflict puternic, punând în
evidenţă personaje complexe bine individualizate.
În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, fiind singura
specie de ficţiune acceptată unanim în epoca romantică (1840-1880). În acea
perioadă nuvela avea caracter istoric („Alexandru Lăpuşneanu”). Mai târziu,
în anul 1881, a fost inclusă în volumul „Novele din popor” al lui Slavici,
nuvela „Moara cu noroc”.
Introducere
Perioada marilor clasici reprezintă etapa de efervescenţă culturală
românească aflată la intersecţia a trei curente literare: clasicismul,
romantismul şi realismul. Recunoscut datorita măiestriei operelor sale, Ioan
Slavici este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii romane, alături de
Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale si Ion Creanga.
Publicata in 1881, nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este
inclusa in volumul „Novele din popor”. Aceasta are un caracter moralizator, iar
după criticul G.Calinescu, „subiect de roman”.
Statutul personajului
Personaj principal, Ghita este cel mai complex personaj din nuvelele
lui Slavici. Acesta este un personaj rotund, evoluând de la tipicitate la
individualizare, devenind, dintr-un simplu meşteşugar, cu o existenţă
modestă, un cârciumar dominat de seducţia banilor sub influenţa negativă a
lui Lică Sămădăul. Schimbarea sa este evidenta, sotia sa remarcând „bărbatul
s-a schimbat”, însa el pune totul pe seama destinului „Așa m-a lăsat
Dumnezeu!”.
Evoluția personajului
Prezent în toate momentele subiectului, personajului principal i se
conturează portretul moral şi fizic prin caracterizare directă, indirectă şi prin
autocaracterizare. Portretul fizic al lui Ghita este slab conturat: „înalt si
spătos”, însa trăsăturile cârciumarului se reflecta pe parcursul operei, prin
expresia chipului, ton, voce, trăsături sufletești. Portretul moral al
personajului principal este conturat prin mijloace de investigatie psihologica
precum: introspectia, stilul indirect liber, scene dialogate, monolog interior,
notatia gesticii si mimicii faciale.
Statutul său social este definit încă din expoziţiune: cizmar, om
onest şi soţ iubitor, acesta doreşte să câştige mai mult pentru a-şi deschide
un atelier. În ciuda avertismentului soacrei, acesta va lua în arendă cârciuma
de la Moara cu noroc, observându-se astfel autoritatea personajului principal.
Apariţia lui Lică tulbură liniştea familiei şi echilibrul interior al bărbatului. Cu
ajutorul monologului interior, este subliniat profilul psihologic al acestuia,
contradicţiile interioare, generate de seducţia şi repulsia pe care le exercită
individul apărut la cârciumă asupra lui. Oscilând între cele două sensuri
existenţiale, reprezentate de personajul feminin, Ana, simbol al iubirii, al
familiei şi al liniştii, şi nelegiuitul şef al porcarilor, Ghiţă trăieşte o dramă
psihologică, care îl va duce la o stare de alienare faţă de sine şi faţă de
ceilalţi.
Autocaracterizarea trădează dorinţa personajului de a se
autodisculpa: „Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?
Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare”. Astfel, devine
complicele lui Lică a jefuirea arendaşului şi la uciderea unei femei. Este reţinut
de poliţie şi va dori să se alieze cu jandarmul Pintea, pentru a-l demasca pe
Sămădău, dar nu este în totalitate sincer, deoarece păstrează o parte din
banii aduşi de Lică.
Cârciumarul este caracterizat direct şi de şeful porcarilor, care îşi dă
seama de calităţile şi defectele acestuia: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură
în sufletul tău şi eşti om cu minte”. Acesta are momente de sinceritate şi
remuşcări, aşa cum rezultă din scena în care îşi cere iertare soţiei şi copiilor.
Dezgustată de laşitatea soţului şi îndepărtată de acesta, femeia îl numeşte pe
Ghiţă „muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”.
Om harnic, cumsecade, blând şi echilibrat, acesta doreşte să
strângă bani pentru a-şi angaja zece calfe ca să repare cizmele oamenilor.
Deşi intuieşte caracterul malefic al intrusului, care îi cere bani şi informaţii,
acesta cedează, fapt dovedit prin monologul interior „se gândea la câştigul pe
care l-ar putea face în tovărăşia cu Lică”. Naratorul omniscient şi omniprezent
surprinde gesturile, gândurile şi relaţiile cu celelalte
personaje: prudent şi temător, Ghiţă merge la Arad să-şi cumpere două
pistoale, îşi ia doi câini şi angajează o slugă credincioasă, ceea ce
dovedeşte nevoia de protecţie. Acesta devine interiorizat şi violent: „se
aprindea”; „îşi pierdea cumpătul”. Îi plac jocurile primejdioase şi are gesturi
brutale faţă de cei apropiaţi; uneori, pare să regrete că are familie şi copii,
gândind că această situaţie îl face vulnerabil.
Caracterizarea indirectă dezvăluie ultima fază a degradării morale:
de sărbătoarea Paştelui, o ucide pe Ana, la rândul lui este ucis de Răuţ, din
ordinul lui Lică. Reprezentând tipul individului dezumanizat de obsesia
îmbogăţirii, personajul va ajunge la un deznodământ tragic.
Concluzie
În concluzie, valoarea deosebită a acestei nuvele constă în modul de
realizare a personajelor, în analiza psihologică ce porneşte de la descrierea
generală a stărilor psihice, spre a ajunge la observaţii de mare fineţe.
↑Înapoi la Cuprins
Introducere
Perioada marilor clasici reprezintă etapa de efervescenţă culturală
românească aflată la intersecţia a trei curente literare: clasicismul,
romantismul şi realismul. Recunoscut datorita măiestriei operelor sale, Ioan
Slavici este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii romane, alături de
Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale si Ion Creanga.
Publicata in 1881, nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este
inclusa in volumul „Novele din popor”. Aceasta are un caracter moralizator, iar
după criticul G.Calinescu, „subiect de roman”.
Statutul personajelor
Protagonistul, Ghiţă, este cel mai complex personaj din nuvelele lui
Slavici. Acesta este un personaj rotund, evoluând de la tipicitate la
individualizare, devenind, dintr-un simplu meşteşugar, cu o existenţă
modestă, un cârciumar dominat de seducţia banilor sub influenţa negativă a
lui Lică Sămădăul. Șotia sa remarcă „bărbatul s-a schimbat”, însa el pune
totul pe seama destinului „Așa m-a lăsat Dumnezeu!”.
Lica este personaj secundar, antieroul operei lui Slavici, fiind un
personaj tipic, plat. Lica intra in categoria porcarilor, insa este unul bogat:
„porcar si el, dar om cu stare”. Lică este individualizat printr-un portret fizic ce
reflecta in exterior trasaturile sale morale: „Lica, un om de treizeci si sase de
ani, înalt, uscativ şi supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi”.