Moara cu noroc – Ioan SLAVICI

Considerata ca o specie a epocii moderne, nuvela a fost cultivata cu

predilectie in secolele XIX si XX, avand avantajul unei concentrari epice mai
accentuate decat a romanului. Intr-un spatiu diegetic relativ restrans, cu un
singur fir narativ, nuvela urmareste destinul unui personaj complex, prins in
reteaua unor conflicte puternice. Viziunea artistica este astfel centrata asupra
protagonistului care domina prim-planul.
Caracteristicile acestei specii sunt ilustrate riguros de nuvela „Moara cu
noroc” de Ioan Slavici. Primul mare scriitor modern al Transilvaniei,
consolideaza dimensiunea realist-obiectiva a viziunii artistice asupra
universului existential al satului de provincie, operand o deschidere a prozei
romanesti spre psihologic. O dovada stralucita este nuvela „Moara cu noroc”,
publicata in 1881.
Capodopera lui Slavici este o nuvela psihologica, remarcabila nu numai
prin complexitatea personajului principal, ci si prin realismul viziunii artistice
care se concretizeaza intr-o imagine veridica a unei lumi din Transilvania
sfarsitului de veac XIX.
Tema realist-psihologica a degradarii umane provocate de patima inavutirii se
dezvolta in relatie cu tema romantica a destinului.
Titlul nuvelei inchide in el o amara ironie, „Moara cu noroc” fiind numele
hanului asezat la rascruce de drumuri, o raspantie care „intoarce” destinul
eroilor spre zodia tragicului, schimband liniste colibei in zbucium, nefericire.
Compozitia nuvelei este clasica, cele 17 capitole urmarind sirul
evenimentelor in ordine cronologica. Incipitul de tip enuntiativ se formuleaza
ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numita
simbolic „batrana”. Cugetarea ei reprezinta o avertizare asupra fortelor
conflictule : „Omul sa fie multumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu
bogaţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” Dupa principiul simetriei, finalul
se constituie tot ca un discurs direct al personajului-reflector : „ Simteam eu ca
nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data”. Naratiunea este asadara
construita in ”rama” cugetarilor batranei. Aceasta reprezinta o „voce” prin care
se exprima mentalitatea unei lumi morale care isi intemeiaza existenta pe
valori autentice si pe credinta in soarta. In acelasi timp, ea exprima viziunea
scriitorului asupra lumii si asupra existentei umane.
Actiunea nuvelei este situata intr-un spatiu geografic real, in pusta aradeana (
Fundeni, Ineu, Oradea sunt toponime reale), intr-o zona de rascruce, plina de
mister. Evenimente se desfasoara pe durata unui an. Timpul real, obiectiv
este dublat de un timp simbolic, „saptamanii luminate a Pastelui” ii
corespunde o durata malefica, un timp simbolic al ”tarziului” („era tarziu, intr-
un tarziu, tarziu dupa miezul noptii”). Nu intamplator, jaful crima, tradarea ,
uciderea Anei si sinuciderea se petrec noaptea.
Structural, nuvela se organizeaza pe doua planuri dinamizate de conflicte
puternice . Planul realitatii exterioare este de tip narativ, evidentiind un singur
fir narativ- element definitoriu al nuvelei. Al doilea plan este de tip analitic:
planul interior, in care sunt urmarite dilemele morale, conflictul psihologic ce
se amplifica treptat in constiinta lui Ghita.
Expozitiunea il prezinta pe Ghita alaturi de familia sa, infruntand situatia
sociala si economica gri in care se afla. Nemultumit de statutul sau de cizmar,
in imposibilate de a asigura un trai decent familiei, el decide, impotriva sfatului
soacrei, sa ia in arenda hanul ”Moara cu noroc”. Un timp afacererile prospera,
iar familia pare sa traiasca idilic in acest nou mediu, neprimitor (”pusta
aradeana”), insa cu potential.
Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul, pesonaj negativ, care
va declansa un sir de evenimente, in urma carora Ghita se va degrada pana
la dezumanizare, si va sfarsi tragic. Conflictele nuvelei isi au punctul de
plecare in acest episod; se contureaza atat cel exterior intre Ghita si Lica, cat
si cel interior, al constiintei carciumarului.
Setea de inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita,
care este vazut intr-o continua evolutie, indepartandu-se de familie si luand
parte la afacerile necurate ale Samadaului care exercita o dominatie
fascinanta asupra hangiului. Pe rand, arendasul hanului este jefuit si batut, o
femeie si copilul sau sunt omorati , iar toate drumurile par sa duca spre Lica,
pe urmele caruia se afla de mult timp jandarmul Pintea. Lica il manipuleaza pe
Ghita in asa fel incat acesta este de acord ca Ana sa il insele. Cand
realizeaza gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gandul de a-l demasca pe
Lica, ceea ce si reuseste.
Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior , stadiul in care se afla
Ghita il face pe acesta sa isi doreasca o confruntarea cu Lica. Totusi, cel care
va cadea in propria cursa va fi Ghita, care, atunci cand se intoarce la han o
omoara pe Ana pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in bratele
Samadaului, iar apoi este omorat de Raut, omul samadaului.
Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un
copac. Acesta este punctul culminant al nuvelei, asistam la pedeapsa data de
destin fiecaruia, pe masura faptelor. Pentru a dramatiza scena si a accentua
ideea de final grandios, autorul se foloseste de metafora focului purificator
care cuprinde moara, stergand urmele faradelegilor. Astfel, toate conflictele
romanului se termina, se mistuie in foc alaturi de protagonisti, lasand loc
cortinei, vocei naratorului care prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta
finala, data prin batrana, care, contempland scena dezastrului, afirma: ”asa le-
a fost data”.
Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (dupa M.
Forester), fiind rezultate ale propriilor fapte, actiuni si ganduri, actionand liber,
neconstranse decat de forta destinului. Protagonistul nuvelei, Ghita este
centrul de iradiere a semnificatiilor,destinul sau ilustrand „teza morala” a
textului. El este un personaj complex, dilematic, de mare forta in
reprezentarea omului care se lasa dominat de slabiciunea sa. Cand linistea
familiei sale este tulburata de aparitia lui Lica Samadaul, Ghita incearca sa i
se impotriveasca ferm si demn. Numai ca prima eroare, aceea de a nu
renunta la arenda hanului, declanseaza situatia de criza. Tentativa esuata de
a se impotrivi lui Lica, e urmata de alunecarea treptata sub influenta
samadaului . Intre cei 2 se naste un conflict de orgolii barbatesti.
Scena procesului reprezinta un moment cheie in devenirea personajului, un
moment de culminatie a crizei morale. Desi convins de vinovatia lui Lica,
Ghita depune marturie falsa, optiune nu determinata de frica, ci de constiinta
faptului ca Lica are stapani puternici care il protejeaza. Totusi, optiunea finala
a protagonistului este de a se situa cu sacrificiul suprem de partea legii.
Ultimele scene sunt de un intens dramatism. Intelegand ca si-a distrus
iremediabil familia , iar revinirea la valorile morale autentice nu mai este
posibil, eroii vor plati cu viata abaterea de la norma etica.
Din punctul meu de vedere, consider ca tema erodarii fondului uman prin
patima imbogatirii este dezvoltata pe baza convingerii scriitorului ca literatura
trebuie sa aiba o finalitate educativa. In primul rand, deznodamantul nuvelei
are o accentuata dimensiune moralizatoare, fiindca eroii care incalca
principiile morale sunt sanctionati aspru in final. In al doilea rand, scriitorul
reuseste sa surprinda cu adevarata arta instalarea gradata a crizei sufletesti si
evolutia ei pana in fata deznodamantului implacabil.
In concluzie, se poate afirma ca, intre marii clasici ai literaturii romane, Slavici
ramane creatorul nuvelei realist-psihologice, iar „Moara cu noroc” este dovada
cea mai stralucita.

În concluzie, se poate afirma ca, intre marii clasici ai literaturii romane,

Slavici ramane creatorul nuvelei realist-psihologice iar întâlnirea cu nuvela
„Moara cu noroc” este, pentru orice cititor, o experienţă de viaţă, deoarece
intră într-o lume plăsmuită după propria viziune a autorului. Fiind o nuvelă
psihologică, ea nu aduce în faţa contemporanilor un model de conduită
morală, ci un model al dezumanizării.
 ↑Înapoi la Cuprins

2. PARTICULARITĂȚILE NUVELEI : MOARA CU NOROC DE IOAN

SLAVICI

2. Particularitățile nuvelei : Moara cu noroc de Ioan Slavici

Scrie un eseu despre particularităţile nuvelei, prin referire la o operă
literară studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele
repere:
- precizarea a două caracteristici ale speciei literare nuvelă, existente în opera
literară studiată;
- prezentarea, prin referire la nuvela studiată, a patru elemente de construcţie
a subiectului şi/ sau ale compoziţiei (de exemplu: acţiune, secvenţă narativă,
conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia personajelor, incipit, final,
perspectivă narativă, tehnici narative etc.);
- evidenţierea relaţiilor dintre două personaje, reprezentative pentru nuvela
studiată; - exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care
se reflectă o idee sau tema în nuvela pentru care ai optat.

Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ, urmărind
un conflict unic, concentrat. Personajele nu sunt numeroase, fiind
caracterizate succint, în funcţie de contribuţia lor la desfăşurarea acţiunii.
Nuvela prezintă fapte verosimile într-un singur conflict, cu o intrigă riguros
construită, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe
acţiune. Nuvelele pot fi clasificate, dupa modalitatea de realizare a subiectului,
în: nuvele istorice, psihologice, fantastice, filosofice sau anecdotice, iar în
funcţie de curentele literare în care se înscriu ca formulă compozitională:
renascentiste, romantice, realiste sau naturaliste. O nuvela este şi “Moara cu
noroc” a lui Ioan Slavici, publicată în 1881 în volumul “Novele din popor”,
alături de Pădureanca şi Budulea Taichii,
Tema prezintă consecinţele nefaste ale setei de înavuţire , în societatea
ardelenească a secolului al XIX-lea. Titlul ales este mai degrabă ironic,
mutarea la Moara cu noroc aduce destrămarea familiei lui Ghiţă, fiind mai
degrabă Moara cu ghinion.
Construcţia subiectului, pe coordonate spaţio-temporale bine precizate
(acţiunea are loc la hanul Moara cu noroc aflată într-o zonă a Ardealului, în
valea dintre dealuri, la o răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea
fiind delimitată de două repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf.
Gheorghe până la Paşti) creează impresia de veridicitate.
Conflictul nuvelei este unul complex, de natură socială (prezintă confruntarea
dintre doua lumi, dintre doua mentalităţi diferite: Ghiţă, care, în încercarea de
a-şi depăşi statutul social se confruntă cu Lică Sămădăul, personajul
antagonist, ceea ce creează conflictul exterior), dar şi de natură psihologică şi
morală (conflictul interior trăit de Ghiţă care este pus să aleagă între dorinţa
sa de înavuţire, şi liniştea familiei sale).
Acestea sunt prezentate din punctul de vedere al unui narator omniscient, cu
o perspectivă narativă obiectivă, dată de impersonalitatea naratorului,
naraţiunea la persoana a III-a şi atitudinea detaşată în
descrierea acţiunii. De asemenea, mai apare tehnica narativă a punctului de
vedere, concretizată prin intervenţiile bătrânei de la începutul şi din finalul
nuvelei. În incipitul nuvelei, în prolog, bătrâna rosteşte o replicş ce anticipeazş
oarecum acţiunea nuvelei, şi destrămarea familiei lui Ghiţă: “omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te
face fericit”. Acelaşi personaj rosteşte şi cuvintele de încheiere din finalul
nuvelei, o concluzie moralizatoare, ce vine ca o confirmare a temerilor
exprimate în incipit: “se vede că au lăsat ferestrele deschise (...) simţeam eu
că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost dat”. Nuvela capătă astfel o
construcţie circulară, simetrică, se porneşte de la o idee, de la o temere , şi în
final se revine la aceasta, după ce a fost confirmată. Personajele ce iau parte
la acţiune sunt, asemeni oricărei nuvele, nu foarte numeroase, dar bine
individualizate. Astfel, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea
personajelor. Slavici se dovedeşte astfel, un bun observator al caracterelor
umane şi al vieţii rurale. Ghiţă se impune atât prin complexitate, cât şi prin
putere de individualizare. El ilustrează consecinţele negative pe care le are
asupra omului dorinţa de înavuţire. Este unul dintre personajele nuvelei care
evoluează odată cu acţiunea, el transformându-se din tipul cârciumarului
dornic de înavuţire, în individul aflat sub determinare psihologică şi morală.
Ghiţă suferă un proces de dezumanizare, ezitarea lui în faţa alegerii dintre
valorile simbolizate de Ana (familie, iubire, liniştea căminului) şi cele
simbolizate de Lică (bogaţie, înavuţire, atracţia malefică a banilor) şi
slăbiciunea lui în faţa tentaţiilor îl conduc către un sfârşit tragic. Lică rămâne
constant de-a lungul întregii nuvele, sfârşitul său brutal fiind în concordanţă cu
temperamentul şi comportamentul său. Ana suferă şi ea transformări
interioare, datorate în special schimbării lui Ghiţă şi îndepărtării acestuia de
ea. Iniţial, deşi Ghiţă era un simplu cizmar, cei doi aveau un cămin liniştit şi o
familie fericită. După luarea “Morii cu noroc” în arendă, odată cu statutul lor
social se schimbă si atitudinea lui Ghiţă faţa de Ana. Ghiţă începe să se
ferească de soţia sa , devine violent şi mohorât, se poartă brutal cu cei mici.
Cei doi se înstrăinează într-atât, încât Ghiţă ajunge să o împingă pe Ana în
braţele lui Lică, iar aceasta să i se ofere lui Lică deoarece “acesta e om”, pe
când “Ghiţă e doar muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”. Sfârşitul celor doi
este unul tragic. Realizând că a fost înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana, iar el, la
rândul său, este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică. Bătrâna şi copiii
supravieţuiesc incendiului, pentru că sunt singurele fiinţe inocente şi morale.
Aceste trăsături reies atât din descrierile pe care naratorul obiectiv le face
personajelor prin portrete sugestive (caracterizare directă), cât şi din gesturile,
limbajul şi relaţiile pe care acestea le dezvoltă între ele (caracterizare
indirectă). Apar, de asemenea, mijloace de investigaţie psihologică, precum
scenele de dialog, monologul, monologul interior, notaţia gesturilor şi a
mimicii, care fac din “Moara cu noroc” o nuvelă psihologică”. În concluzie, prin
conflict, faptele verosimile şi personajele prezentate, precum şi prin
accentuarea complexităţii acestora , cu prezentarea “acelui amestec de bine
şi rău ce se află la oamenii adevăraţi”, “Moara cu noroc” devine o veritabilă
nuvelă realistă, una din capodoperele lui Ioan Slavici.
↑Înapoi la Cuprins

3. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

Tema şi viziunea despre lume/ Particularităţi de structură, compoziţie şi

limbaj... în nuvela ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin

promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască “formele fără fond”,
aspect evidenţiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.
Afirmându-se la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici a fost unul dintre
scriitorii adepţi ai realismului clasic. Opera “Moara cu noroc” a fost publicată
în anul 1881 în volumul de debut “Novele din popor” şi este o nuvelă, specie
genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, construcţie
riguroasă şi conflict concentrat, în cadrul căreia personajele relativ puţine
gravitează în jurul protagonistului. Caracterul acesteia este realist,prin temă,
tehnica detaliului semnificativ şi perspectiva narativă obiectivă, de
factură psihologică. În “Istoria literaturii române” Ovidiu Papadima afirma că
“<<Moara cu noroc>> e…. prima nuvelă memorabilă construită la noi cu
elemente ale psihologiei abisale” , subliniind faptul că accentul este pus pe
conflictul interior al personajului principal.
Realismul nuvelei rezidă în principala sursă de inspiraţie, respectiv
societatea transilvăneană, în special satul, pe care îl cunoştea îndeaproape şi
ce reprezintă toposul în care se desfăşoară întâmplările, conflictele şi în care
vieţuiesc personajele, ce acţionează ghidate de principii etice specifice.
Slavici reuşeşte să înfăţişeze în lucrarea sa un univers “copiat de pe uliţele
împodobite ale satului” (Mihai Eminescu).
Tema este de asemenea edificatoare pentru clasificarea operei literare, fiind
cea a consecinţelor nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de îmbogăţire.
Aceasta este tratată într-un mod complex şi poate fi analizată din mai multe
perspective. Din perspectiva socială, este prezentată dorinţa lui Ghiţă de a
încerca să-şi schimbe statutul social pentru a asigura un trai mai bun familiei
sale. Din punct de vedere al scopului moralizator pe care şi-l propune, nuvela
prezintă repercusiunile iubirii excesive pentru bani, schiţând un destin
implacabil al avarului (fatum). Dezumanizarea lui Ghiţă este exponentul
perspectivei psihologice. Viziunea lui Slavici despre lume susţine faptul că
valorile adevărate sunt cinstea, dragostea pentru familie şi modestia. Încă din
primele rânduri ale operei, bătrâna ilustrează această viziune asupra realităţii
“Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, daca e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit”. Tot soacra lui Ghiţă este cea care, în finalul operei,
relevă optimismul autorului, marcând ideea conform căreia orice s-ar
întâmpla, viaţa merge “mai departe”. Totuşi, lumea lui Slavici este una în care
faptele rele sunt sancţionate (Ana pentru înclinația spre adulter, Ghiţă pentru
obsesia pentru bani, Lică pentru crimele comise), el fiind un adevărat moralist.
La nivel morfologic, titlul este alcătuit din substantivul comun “Moara”,
articularea acestuia arătând singurlaritatea istorisirii, care consemnează
toposul acţiunii. Asocierea cârciumii cu termenul “noroc” este mai degrabă
una ironică, date fiind întâmplările aflate sub semnul ghinionului ce vor avea
loc în acest cadru, deşi iniţial “pentru Ghiţă cârciuma era cu noroc”.
Acţiunea nuvelei este relatată prin prisma
unei perspective narative obiective, însoţite de o viziune dindărăt, de către
un narator omniscient şi omnipresent(ubicuu). Se remarcă de asemenea
tehnica punctului de vedere, bătrâna având rol de personaj-
raisonneur(reflector). Interferenţa dintre planul naratorului şi cel al
personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect liber (“La început se
vedea c-a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă? La urma urmelor, de ce să
nu joace?”). Modul de expunere predominant este naraţiunea la persoana a
III-a, ce alternează cu dialogul şi monologul.
Contextul spaţio-temporal este precizat, ca în orice altă nuvelă realistă.
Cârciuma de la Moara cu noroc este aşezată la o răscruce de drumuri,
izolată. Descrierea reperelor spaţiale este evidenţiată prin tehnica detaliului
semnificativ, conferind veridicitate celor enunţate “De la Ineu drumul de ţară
o ia printre păduri şi peste ţarini la dreapta şi la stânga satelor aşezate prin
colţurile văilor.”. Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, perioadă
cuprinsă între două coordonate religioase: de la Sf. Gheorghe până la Paştele
din anul următor.
În nuvela psihologică, conflictul central este unul moral, interior, aparţinând
protagonistului. Personajul principal, Ghiţă se luptă cu dorinţa de cinste,
alături de familia sa şi cu setea de bani care încearcă să-l domine. Conflictul
interior se manifestă şi în plan exterior prin relaţiile pe care hangiul le are pe
de o parte cu familia sa, de care se distanţează şi cu Lică Sămădăul, pe de
altă parte, pe care îl confruntă.
Alcătuită din 17 capitole, “Moara cu noroc” prezintă un singur fir narativ în
cadrul căruia evenimentele se succed în ordine logică şi cronologică, fiind
încadrate de simetria spuselor bătrânei, ce au rol de teze morale, din
începutul şi din finalul operei, aceasta consemnând sfârşitul tragic pus sub
semnul sorţii -“aşa le-a fost data”. De asemenea, se poate observa prezenţa
celor “cinci cruci” în prolog şi în epilog, înfăţişând încă o dată un principiu
religios, mai exact conceptul predestinării.
Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele
subiectului, ce corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia iniţială,
prezintă contextul spaţio-temporal şi familia lui Ghiţă, cel ce hotărăşte să ia în
arendă hanul de la Moara cu noroc pentru a strânge bani în scopul unui trai
mai bun. Perioada pe care şi-o propune s-o petreacă în acest loc este de 3
ani. La început, afacerile merg bine, cârciuma având un succes nesperat,
reflectat în câştigurile obţinute, cei doi soţi bucurându-se de munca lor.
Apariţia lui Lică Sămădăul, un personaj controversat, şef al porcarilor şi al
turmelor de porci constituie intriga nuvelei, momentul ce declanşează
conflictul interior al lui Ghiţă, care, tulburat, ia măsuri împotriva lui. Hangiul
merge la Arad să cumpere arme, doi câini şi îşi angajează încă o slugă, pe
Marţi.
În cadrul desfăşurării acţiunii sunt surprinse toate etapele dezumanizării lui
Ghiţă. Cârciumarul devine rece, violent, se îndepărtează de familie, în vreme
ce afacerea cu Lică este din ce în ce mai profitabilă. Scena ce consemnează
transformarea, în mod inconştient, a lui Ghiţă în supusul lui Lică este aceea în
care sămădăul îi dă însemnele tuturor celor 23 de turme de porci şi
împrumută bani. Dornic să se îmbogăţească, este complicele lui Lică la
numeroase nelegiuri, fiind anchetat de două ori în jefuirea arendaşului şi
uciderea unei femei şi a unui copil, fiind eliberat pe “chezăşie”. Frământările şi
neputinţa de a renunţa la înţelegerea încheiată îl fac să-şi ceară iertare de la
soţia sa, Ana. Se aliază cu jandarmul Pintea, ce se afla de mult timp pe
urmele sămădăului, însă nu îi spune tot adevărul, dorind să păstreze o parte
din banii obţinuţi împreună cu cel devenit acum duşmanul său.
Punctul culminant ilustrează apogeul involuţiei lui Ghiţă, care îşi aruncă
soţia în braţele lui Lică, şi, dorind să se răzbune pe porcar, merge să-l anunţe
pe Pintea că acesta are asupra lui banii furaţi. Femeia se lasă în voia
bărbatului, dezgustată de laşitatea soţului său.
Deznodământul este unul tragic întrucât planul hangiului nu decurge precum
se aştepta. Dându-şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o omoară pe Ana, el
fiind la rândul său omorât de Răuţ , una din slugile lui, la ordinul lui Lică.
Sămădăul se sinucide,izbindu-se cu capul de un stejar, pentru a nu fi prins de
Pintea, în vreme ce Moara cu noroc ardea din cauza unui foc provocat de
oamenii lui Lică.
Personajele lui Ioan Slavici sunt inspirate din realitatea imediată, fiind
exploatate anumite tipologii. Protagonistul, Ghiţă, este surprins în procesul
său treptat de înstrăinare faţă de propria-i familie şi propriile-i valori. Acesta
porneşte de la un simplu cizmar, sărac dar cinstit, un soţ afectuos, pentru ca,
în prezenţa posibilităţii de îmbogăţire să-şi dorească să nu fi avut familie- “
întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii”. Este surprins de la
libertate la sclavie inconştientă pentru personajul demonic apărut în viaţa sa.
Cu toate acestea, alături de el se află până aproape în ultimul moment, Ana,
soţia sa, o mama grijulie, ce pune familia mai presus de orice, dar care totuşi
este şi victimă a celor doi bărbaţi (soţul său ajunge să o considere un obstacol
-“Îmi stai în cale”, iar sămădăul îi ruinează familia) şi vinovată pentru adulter.
La rândul său, Ana trece printr-o tulburare de ordin moral, fără a-i fi însă
afectată conştiinţa.
Un alt personaj complex este Lică Sămădăul, antagonistul, cel ce strică
echilibrul familiei lui Ghiţă. Este un personaj plat, mereu egal cu sine, întrucât
toate acţiunile întreprinse sunt situate pe acelaşi făgaş, fiind un amestec de
pasiune şi disimulare, bun cunoscător al omului, o persoană vicleană ce
acţionează spre bunăstarea sa. Este bun cunoscător al psihologiei umane,
ştiind cum să supună, să domine şi să fascineze, manifestând o influenţă
asupra tuturor personajelor cu care intră în contact.
Trăsăturile personajelor se desprind din fapte, vorbe, gesturi şi din relaţiile cu
alte personaje, fiind valorificată astfel caracterizarea indirectă. Naratorul
realizează portrete sugestive, detaliile fizice surprinzând şi trăsături morale
sau statutul social (statutul lui Lică - “porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă
subţire şi albă”).
Stilul nuvelei este sobru, concis, figurile de stil lipsind cu desăvârşire.
Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică limbajul popular şi
oralitatea. Tudor Vianu remarcă modalitatea lui Slavici de a scrie, notând că
acesta “introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui Creangă”,
însă îi lipseşte “jovialitatea şi verva”. Aceste caracteristici se realizează
prin dialogul ce conferă dinamism textului, utilizarea expresiilor şi
cuvintelor populare “dacă e vorba”, ”muiere” şi
a regionalismelor “sămădău”, “arendaş”.
Slavici conturează prin caracterul didactic, moralizator al nuvelei, o
utopie în cadrul căreia dreptatea primează, având în vedere sfârşitul
operei, în care toate personajele sunt sancţionate pentru faptele lor.
Scena în care bătrâna pleacă cu copiii poate semnifica încercarea ei de a
impregna în personalitatea lor tiparul ideal, clădit pe valori precum
onoarea şi de a-i îndepărta de patima banilor.
În concluzie, “Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică întrucât prezintă
toate caracteristicile definitorii ale acestei specii, urmărind prin tematica sa
dezumanizarea personajului principal din pricina banului, accentul fiind
îndreptat către planul tumultului interior, incipitul şi finalul înglobând premisa şi
concluzia conflictului.
↑Înapoi la Cuprins

4. RELAŢIA DINTRE INCIPIT ŞI FINAL

Relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan Slavici
Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între povestire şi
roman), cu o acţune riguros construită, cu un conflict puternic, punând în
evidenţă personaje complexe bine individualizate.
În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, fiind singura
specie de ficţiune acceptată unanim în epoca romantică (1840-1880). În acea
perioadă nuvela avea caracter istoric („Alexandru Lăpuşneanu”). Mai târziu,
în anul 1881, a fost inclusă în volumul „Novele din popor” al lui Slavici,
nuvela „Moara cu noroc”.

„Moara cu noroc” prezintă (alături de celelalte nuvele ale lui Slavici)

monografic viaţa satului ardelenesc în cea de-a doua jumătate a secolului al
XX-lea, momentul pătrunderii influenţelor capitaliste. În toate nuvelele lui
Slavici conflictul porneşte de la încălcarea unor norme etice şi de aceea teza
moralizatoare străbate întreaga sa operă. Spre deosebire de nuvela
„Comoara” cu aceeaşi temă, în care personajul reuşeşte să conştientizeze că
patima banului pune stăpânire pe sufletul său şi astfel renunţă la comoara pe
care o găsise, Ghiţă, protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, e irecuperabil
din punct de vedere moral, accentuând latura realistă a operei.
Titlul nuvelei poate fi considerat o antifrază (nu e cu noroc). Semnificaţia
negativă a acestuia se accentuează pe parcursul desfăşurării acţiunii, dar şi
prin relaţia cu o credinţă populară conform căreia o moară părăsită e bântuită
de spirite rele.
Tema nuvelei este degradarea morală sub influenţa banului sau, cu alte
cuvinte, consecinţele nefaste pe care banul le are asupra sufletului omenesc.
Discursul narativ este încadrat de vorbele bătrânei care, din această
perspectivă, devine personaj-reflector,’ şi purtătorul de cuvânt al naratorului.

Incipitul conţine replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de

factură populară demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa,
căci dacă e vorba, nu bogaţia, ci liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia
funcţiile prologului, prefigurând tema şi conflictul dominant, validate prin
motive anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al
oscilării lui Ghiţă între dragostea pentru familie, respectiv respectarea
moralei, şi patima pentru bani care pune stăpânire pe el; locurile sunt aride-
nu cresc decât ciulinii- anticipare a destinului tragic al lui Ghiţă, pentru care
moara se dovedeşte un loc nefast; în depărtare se zăreşte o pădure arsă în
jurul căreia roiesc nişte corbi- simbol al morţii; în apropiere de moară sunt
cinci cruci- semn că oamenii şi-au părăsit credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în
acele locuri rele) . Astfel, prin aceste motive anticipative, incipitul este de tip
“captatio benevolentiae”, adică pregăteşte cititorul pentru ce urmează.

Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică,

reprezentat prin Lică Sămădăul, şeful porcarilor din zona, om avut care
stăpâneşte întreaga zonă, şi Ghiţă, un cizmar cinstit care vine la moară
pentru binele familiei. Generat de primul, conflictul interior este între dorinţa
lui Ghiţă de a rămâne un om cinstit, care îşi respectă familia, şi dorinţa de
nestăvilit de a acumula bani.
Neliniştea se instalează la prima apariţie a lui Lică la han. Confruntarea
dintre cei doi ilustrează lupta dintre omul cinstit care binecuvântează locurile
şi spiritul malefic al lui Lică. Acceptând condiţiile impuse de Lică de a-i spune
„cine trece, cine zice şi cine ce face”, primind însemnele porcilor săi şi
acceptând să primească în schimbul banilor nişte „grăsuni” furaţi, Ghiţă nu
mai are cale de întoarcere şi aşteaptă următorul pas al lui Lică. Pentru a i se
opune îşi ia anumite măsuri care se dovedesc inutile ( 2 pistoale, o slugă
nouă, nişte câini). Cu ultimele semne ale moralităţii, Ghiţă face efortul de a
renunţa la câştigul necinstit şi de a-l trăda pe Lică. Comite însă două greşeli:
nu îi mărturiseşte lui Pintea că o parte din banii pe care îi schimba îi rămânea
lui şi o foloseşte pe Ana drept momeală pentru a-l surprinde pe Lică la han
cu dovezile asupra lui (banii din şerpar). Recunoscând că a greşit, dar că nu
o poate lăsa pe Ana în urma lui, Ghiţă îşi înjunghie soţia cu gândul de a se
sinucide apoi.
Opera este clasică prin rigoare, structura simetrică, cu acţiune gradată
în cele 17 capitole. Personajul este construit cu mijloace tradiţionale (din
exterior prin raportare la medii, la fapte şi la alte personaje), dar
preponderente sunt mijloacele proyei analitice, respectiv: prezentarea
confluctului interior, folosirea stilului indirect liber (autorul redă presupusele
gânduri ale personajelor fără a folosi vorba de tip dicendi), a monologului şi a
dialogului.
Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind ideea
principală a operei şi se află în relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este
unul închis, destinele personajelor sunt trasate. În spiritul moralist al lui
Slavici, cei care „s-au dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin
moarte, iar cei nevinovaţi scapă; în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă
în oraş, în lipsa lor producându-se tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar
personajul reflector vină să încheie moralizator, spunând că „aşa le-a fost
dată”.
Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria
incipit+final, care sugerează ciclicitatea vieţii. Această construcţie simetrică
pune în evidenţă caracterul moraliyator al operei, conflictul evidenţiind
încălcarea unei norme morale care nu poate rămâne nepedepsită. Astfel,
din relaţia incipit - final putem deduce concepţia scriitorului potrivit căreia
legile morale persistă asupra existenţei umane.
Slavici este un adept al lui Confucius şi, conform ideilor acestuia, aplică în
„Moara cu noroc” principalele virtuţi morale analizate de filosoful chinez :
sinceritatea, cinstea, cumpătarea, opera devenind o pledoarie pentru
echilibrul moral; scriitorul român este astfel „un autor pe deplin sănătos în
concepţie”. (M. Eminescu)
↑Înapoi la Cuprins

5. CARACTERIZAREA PERSONAJULUI GHIȚĂ DIN MOARA CU

NOROC – ESEU STRUCTURAT

Personajul literar este o instanta narativa prin intermediul careia

scriitorul isi exprima indirect ideile, conceptiile, sentimentele. Particularitatile
de constructie a acestor fiinte fictionale sunt determinate de factori muntipli:
viziunea despre lume si optiunile estetice ale autorului, curentul artistic si
specia literara, tipologia eroilor, subiectul operei si temele ei. In nuvela „Moara
cu noroc”, de exemplu, Ioan Slavici isi construieste personajele in acord cu un
canon realist obiectiv, sustinut de convingerea ca opera literara trebuie sa
aiba un pronuntat caracter national si o finalitate etica: „Pentru ca sa fie
frumos, un lucru trebuie sa fie, inainte de toate, bun si adevarat”.
Ghiţă este unul din personajele principale ale nuvelei, este viabil si
complex, un tip uman in care contradicţiile semanifesta puternic. Esenţa lui
este dramatica, pendulează la început intre atracţia banului, patima pentru
inavutire şi dorinţa de a rămâne drept şi cinstit. El este centrul de iradiere a
semnificatiilor, destinul sau ilustrand viziunea despre existenta a autorului si
„teza morala” textului. O particularitate de constructie a personajului principal
este insumarea a mai multor ipostaze, a caror succesiune evidentiaza statutul
lui psihologic.
Prima ipostaza este cea a omului moral care respecta codul etic al
comunitatii si se integreaza in ea, prin statutul sau social de cizmar si apoi, ca
arendar al hanului. Ca adevarat „pater familias”, el manifesta iubire si
devotament fata de ai sai, resimtind acut dorinta de a-i proteja. Cand linistea
familiei sale este tulburata de aparitia lui Lica Samadaul, Ghita isi apara
valorile morale, incercand sa se impotriveasca demn lui Lica. Numai ca prima
eroare, de a nu renunta la arenda hanului, declanseaza situatia de criza. Intre
cei 2 se naste un conflict de interese si o confruntare intre orgoliile barbatesti.
Tentativa esuata de a se impotrivi lui Lica e urmata de alunecarea
treptata sub influenta Samadaului. Se cristalizeaza astfel cea de-a doua
ipostaza ,cea a omului dilematic. In interior, se produce o grava scindare
launtrica determinata de un conflict moral intre valorile etice pe care si-a
sprijit pana acum existenta si ispita raului caruia nu-i poate rezista. Setea
mereu mai arzatoare de imbogatire copleseste treptat dorinta lui Ghita de a
ramane om cinstit si astfel se instituie a treia ipostaza- cea a omului, imoral-
asociata unui conflict psihologic. Devenirea sa tragica se adanceste prin
”caderea„ dintr-o ipostaza in alta, dinspre omul moral spre cel imoral.
Naratorul obiectiv isi lasa personajele sa-si dezvaluie trasaturile in
momentele de incordare, consemnandu-le gesturile, limbajul si relatiile dintre
ele, prin caracaterizare indirecta. De asemenea, realizeaza portrete sugestive
prin caracterizare indirecta.
Naratorul surprinde în mod direct transformările parsonajului: Ghiţă
devine „ de tot ursuz”, „se aprindea pentru orişice lucru de nimic”, „nu mai
zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el ”,
iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme
vinete pe braţ ” (caracterizare directă).
Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările
personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „ Ei! Ce să-mi
fac?. . . Aşa m-a lăsat Dumnezeu!.. . Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai
tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în
spinare”.ebacalaureat.ro
Trasatura dominanta a personajului principal este slabiciunea pentru
bani „Are si el,ca tot omul, o slabiciune: ii rade inima cand isi vede sporul”
afirma batrana, precinzand explicit carenta morala a lui Ghita. Ea o asociaza
insa cu bucuria castigului cinstit, in timp ce Ana se teme de „castig nelegiuit”.
Scena procesului ( cap XI) reprezinta un moment cheie in devenirea
personajului, un moment de culminatie a crizei morale. .Desi convins de
vinovatia lui Lica, Ghita depune marturie falsa, optiune nu determinata de
frica, ci de constiinta faptului ca Lica are stapani puternici care il protejeaza.
Totusi, optiunea finala a protagonistului este de a se situa cu sacrificiul
suprem de partea legii.
Ultimele secvente narative sunt de un intens dramatism. Ghita renunta la
jocul dublu, la disimularea geloziei si a urii, actionand intaia oara cu fermitate.
Dar cand se intoarce la han intelege ca este prea tarziu , o ucide pe Ana, apoi
moare si el, impuscat de Raut, omul lui Lica. Revenirea la valorile umane
autentice nu mai este cu putinta si eroii platesc cu viata incalcarea normelor
morale.
Destinul dramatic al personajelor este proiectat pe fundalul unei lumi din
Transilvania secolulului al XIX-lea. Actiunea nuvelei este situata intr-un spatiu
geografic real, in pusta aradeana ( Fundeni, Ineu, Oradea sunt toponime
reale), intr-o zona de rascruce, plina de mister. Evenimente se desfasoara pe
durata unui an. Timpul real, obiectiv este dublat de un timp simbolic,
„saptamanii luminate a Pastelui” ii corespunde o durata malefica, un timp
simbolic al ”tarziului” („era tarziu, intr-un tarziu, tarziu dupa miezul noptii”). Nu
intamplator, jaful crima, tradarea , uciderea Anei si sinuciderea se petrec
noaptea.
Structural, nuvela se organizeaza pe doua planuri dinamizate de
conflicte puternice . Planul realitatii exterioare este de tip narativ, evidentiind
un singur fir narativ- element definitoriu al nuvelei. Al doilea plan este de tip
analitic: planul interior, in care sunt urmarite dilemele morale, conflictul
psihologic ce se amplifica treptat in constiinta lui Ghita.
Seria de evenimente este structurata pe principiul cronologic cu
naratiune heterodiegetica, iar perspectiva narativa este obiectiva, Ioan Slavi
optand pentru formula naratiunii in ”rama”, drama existentiala a eroilor fiind
inchisa intre 2 cugetari. Incipitul de tip enuntiativ se formuleaza ca un discurs
etic al unui personaj-reflector: mama Anei. Cugetarea ei reprezinta o
avertizare asupra fortelor conflictule : „Omul sa fie multumit cu sărăcia sa, căci
dacă e vorba, nu bogaţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”
In finalul nuvelei rasuna din nou vocea batranei, exprimand ideea
predestinarii „ Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data”. Este
evidentiata mentalitatea unei lumi morale care isi intemeiaza existenta pe
valori autentice si pe credinta in soarta. In acelasi timp, ea exprima viziunea
scriitorului asupra lumii si asupra existentei umane.
Din punctul meu de vedere, Ioan Slavici surprinde existenta lumii
contemporane prin crearea unor personaje compexe si verosimile. Consider
ca tema erodarii fondului uman prin patima imbogatirii, este dezvoltata pe
baza convingerii scriitorului ca literatura trebuie sa aiba o finalitate educativa.
In primul rand, mi se pare firesc ca deznodamantul nuvelei sa aiba o
accentuata dimensiune moralizatoare, fiindca eroii care incalca principiile
morale sunt sanctionati aspru in final. In al doilea rand, scriitorul reuseste sa
surprinda cu adevarata arta instalarea gradata a crizei sufletesti si evolutia ei
pana in fata deznodamantului implacabil, demonstrand convingator tema
principala a nuvelei.
In concluzie construindu-si personajul pe scenariul arhetipal al ispitirii si
al caderii in pacat, Slavici surprinde consecintele nefaste pe care demonul
lacomiei le are asupra caracterului si destinului uman. Nuvela „Moara cu
noroc” ilustreaza drama abdicarii de la demnitate si moralitate , esecul
existential generat de slabiciuni si ambitii fara de masura.
↑Înapoi la Cuprins

ESEU 2: CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ DIN MOARA CU

NOROC DE IOAN SLAVICI

Introducere
Perioada marilor clasici reprezintă etapa de efervescenţă culturală
românească aflată la intersecţia a trei curente literare: clasicismul,
romantismul şi realismul. Recunoscut datorita măiestriei operelor sale, Ioan
Slavici este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii romane, alături de
Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale si Ion Creanga.
 Publicata in 1881, nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este
inclusa in volumul „Novele din popor”. Aceasta are un caracter moralizator, iar
după criticul G.Calinescu, „subiect de roman”.

Cele patru elemente

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici are ca tema consecintele nefaste ale
dorintei de inavutire. Tema operei, privita din perspectiva sociala, prezintă
încercarea lui Ghiţă de a isi schimba statutul social. Din punct de vedere
psihologic, este prezentat conflictul interior trăit de personajul Ghiţă, care isi
pierde treptat calităţile.
Titlul operei lui Ioan Slavici este unul semnificativ si circumscrie tema
nuvelei sale, fiind in același un timp ironic. „Moara cu noroc” denumește
toposul acțiunii, însa hanul aduce năpăstuirea, câștigurile obţinute la aceasta
ascunzând nelegiuiri.
Fiind o opera realista, spațiul si timpul sunt clar precizate. Cârciuma
de la Moara cu Noroc este găsita la răscruce de drumuri, izolata. Spațiul este
unul ce pare a fi malefic, lipsit de influenta divina, care in final este purificat
prin foc. Acțiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, de la Sfântul Gheorghe
pana la Paste.
Se observa o simetrie intre incipitul si finalul operei, prin cele doua
teze de moralitate ale bătrânei: ”Omul sa fie mulțumit cu sărăcia sa”, „așa le-a
fost data!”.

Statutul personajului
Personaj principal, Ghita este cel mai complex personaj din nuvelele
lui Slavici. Acesta este un personaj rotund, evoluând de la tipicitate la
individualizare, devenind, dintr-un simplu meşteşugar, cu o existenţă
modestă, un cârciumar dominat de seducţia banilor sub influenţa negativă a
lui Lică Sămădăul. Schimbarea sa este evidenta, sotia sa remarcând „bărbatul
s-a schimbat”, însa el pune totul pe seama destinului „Așa m-a lăsat
Dumnezeu!”.

Evoluția personajului
Prezent în toate momentele subiectului, personajului principal i se
conturează portretul moral şi fizic prin caracterizare directă, indirectă şi prin
autocaracterizare. Portretul fizic al lui Ghita este slab conturat: „înalt si
spătos”, însa trăsăturile cârciumarului se reflecta pe parcursul operei, prin
expresia chipului, ton, voce, trăsături sufletești. Portretul moral al
personajului principal este conturat prin mijloace de investigatie psihologica
precum: introspectia, stilul indirect liber, scene dialogate, monolog interior,
notatia gesticii si mimicii faciale.
Statutul său social este definit încă din expoziţiune: cizmar, om
onest şi soţ iubitor, acesta doreşte să câştige mai mult pentru a-şi deschide
un atelier. În ciuda avertismentului soacrei, acesta va lua în arendă cârciuma
de la Moara cu noroc, observându-se astfel autoritatea personajului principal.
Apariţia lui Lică tulbură liniştea familiei şi echilibrul interior al bărbatului. Cu
ajutorul monologului interior, este subliniat profilul psihologic al acestuia,
contradicţiile interioare, generate de seducţia şi repulsia pe care le exercită
individul apărut la cârciumă asupra lui. Oscilând între cele două sensuri
existenţiale, reprezentate de personajul feminin, Ana, simbol al iubirii, al
familiei şi al liniştii, şi nelegiuitul şef al porcarilor, Ghiţă trăieşte o dramă
psihologică, care îl va duce la o stare de alienare faţă de sine şi faţă de
ceilalţi.
Autocaracterizarea trădează dorinţa personajului de a se
autodisculpa: „Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?
Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare”. Astfel, devine
complicele lui Lică a jefuirea arendaşului şi la uciderea unei femei. Este reţinut
de poliţie şi va dori să se alieze cu jandarmul Pintea, pentru a-l demasca pe
Sămădău, dar nu este în totalitate sincer, deoarece păstrează o parte din
banii aduşi de Lică.
Cârciumarul este caracterizat direct şi de şeful porcarilor, care îşi dă
seama de calităţile şi defectele acestuia: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură
în sufletul tău şi eşti om cu minte”. Acesta are momente de sinceritate şi
remuşcări, aşa cum rezultă din scena în care îşi cere iertare soţiei şi copiilor.
Dezgustată de laşitatea soţului şi îndepărtată de acesta, femeia îl numeşte pe
Ghiţă „muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”.
Om harnic, cumsecade, blând şi echilibrat, acesta doreşte să
strângă bani pentru a-şi angaja zece calfe ca să repare cizmele oamenilor.
Deşi intuieşte caracterul malefic al intrusului, care îi cere bani şi informaţii,
acesta cedează, fapt dovedit prin monologul interior „se gândea la câştigul pe
care l-ar putea face în tovărăşia cu Lică”. Naratorul omniscient şi omniprezent
surprinde gesturile, gândurile şi relaţiile cu celelalte
personaje: prudent şi temător, Ghiţă merge la Arad să-şi cumpere două
pistoale, îşi ia doi câini şi angajează o slugă credincioasă, ceea ce
dovedeşte nevoia de protecţie. Acesta devine interiorizat şi violent: „se
aprindea”; „îşi pierdea cumpătul”. Îi plac jocurile primejdioase şi are gesturi
brutale faţă de cei apropiaţi; uneori, pare să regrete că are familie şi copii,
gândind că această situaţie îl face vulnerabil.
 Caracterizarea indirectă dezvăluie ultima fază a degradării morale:
de sărbătoarea Paştelui, o ucide pe Ana, la rândul lui este ucis de Răuţ, din
ordinul lui Lică. Reprezentând tipul individului dezumanizat de obsesia
îmbogăţirii, personajul va ajunge la un deznodământ tragic.

Concluzie
În concluzie, valoarea deosebită a acestei nuvele constă în modul de
realizare a personajelor, în analiza psihologică ce porneşte de la descrierea
generală a stărilor psihice, spre a ajunge la observaţii de mare fineţe.
↑Înapoi la Cuprins

6. CUPLU DE PERSONAJE DIN MOARA CU NOROC: GHIŢĂ SI

LICĂ

Introducere
Perioada marilor clasici reprezintă etapa de efervescenţă culturală
românească aflată la intersecţia a trei curente literare: clasicismul,
romantismul şi realismul. Recunoscut datorita măiestriei operelor sale, Ioan
Slavici este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii romane, alături de
Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale si Ion Creanga.
Publicata in 1881, nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este
inclusa in volumul „Novele din popor”. Aceasta are un caracter moralizator, iar
după criticul G.Calinescu, „subiect de roman”.

Cele patru elemente

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici are ca tema consecințele nefaste ale
dorinței de înavuțire. Tema operei, privita din perspectiva sociala, prezintă
încercarea lui Ghiţă de a isi schimba statutul social. Din punct de vedere
psihologic, este prezentat conflictul interior trăit de personajul Ghiţă care isi
pierde treptat calităţile.
Titlul operei lui Ioan Slavici este unul semnificativ si circumscrie tema
nuvelei, fiind in același un timp ironic. „Moara cu noroc” denumește toposul
acțiunii, însă hanul aduce năpăstuirea, câștigurile obţinute la aceasta
ascunzând nelegiuiri.
Fiind o opera realista, in „Moara cu noroc” spațiul si timpul sunt clar
precizate. Cârciuma de la Moara cu noroc este găsita la răscruce de drumuri,
izolata. Spațiul este unul ce pare a fi malefic, lipsit de influenta divina, care in
final este purificat prin foc. Acțiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, de la
Sfântul Gheorghe pana la Paste.

Statutul personajelor
Protagonistul, Ghiţă, este cel mai complex personaj din nuvelele lui
Slavici. Acesta este un personaj rotund, evoluând de la tipicitate la
individualizare, devenind, dintr-un simplu meşteşugar, cu o existenţă
modestă, un cârciumar dominat de seducţia banilor sub influenţa negativă a
lui Lică Sămădăul. Șotia sa remarcă „bărbatul s-a schimbat”, însa el pune
totul pe seama destinului „Așa m-a lăsat Dumnezeu!”.
Lica este personaj secundar, antieroul operei lui Slavici, fiind un
personaj tipic, plat. Lica intra in categoria porcarilor, insa este unul bogat:
„porcar si el, dar om cu stare”. Lică este individualizat printr-un portret fizic ce
reflecta in exterior trasaturile sale morale: „Lica, un om de treizeci si sase de
ani, înalt, uscativ şi supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi”.

Evoluția relației dintre cele două personaje

Legătura dintre Ghiţă si Lică se afla sub semnul raportului de forte şi
evoluează treptat. Ambele personaje reprezinta firi puternic individualizate,
insa Lica este cel mai abil, finalul operei punand in lumina antiteza caracter
slab – caracter tare. În această relaţie, Lică are rolul de manipulator, iar Ghiţă
de manipulat. Lică ne apare ca un om fără suflet, fără lege şi fără credinţă.
Slavici anunţase acest portret într-o replică anterioară a lui Ghiţă: „Tu nu eşti
om, Lică, ci diavol!”.
Sămădăul îl manipulează pe cârciumar astfel încât să nu asculte de
vorbele soţiei, care îl descrie pe porcar ca fiind „un om rău şi primejdios”.
Începerea parteneriatului dintre cei doi, Ghiţă şi Lică, constituie pentru Ghiţă şi
începerea unui drum al degradării umane, o luptă interioară din sufletul
hangiului între dorinţa de a rămâne cinstit şi aceea de înavuţire. Ghiţă devine
partenerul lui Lică, oferindu-i informaţii despre cele petrecute la cârciumă,
devine complicele său la ilegalităţi şi crime: jefuirea arendaşului şi uciderea
femeii şi copilului. Protagonistul devine victima remuşcărilor interioare, lucru
evidenţiat în relaţiile cu celelalte personaje, mai ales cu familia, devine tot mai
ursuz, se enervează uşor şi violent faţă de Ana şi copii. Antagonistul reuşeşte
să îi inspire teamă protagonistului, Ghiţă merge la Arad de unde îşi ia arme,
câini şi angajează o slugă. Ajuns pe ultima treaptă a degradării sociale şi
obsedat de puterea banului, cârciumarul se decide să-l denunţe pe Lică, însă,
din păcate, îşi împinge soţia în braţele acestuia. Descoperind infidelitatea
soţiei, o ucide, iar aceste este la rândul rău ucid de Răuţ. Tragic este şi
sfârşitul Sămădăului care pentru a nu fi prins de jandarmul Pintea, se
sinucide.
Aşadar, autorii morali ale celor două sfârşituri tragice sunt Ghiţă şi
Lică, ambii robi ai banului şi ai setei de înavuţire. Semnificative pentru
evidenţierea relaţiei dintre cei doi sunt episodul primei întâlniri dintre
aceştia, deoarece reprezintă şi începutul unui drum al degradării umane
pentru protagonist, dar şi episodul final, care prezintă finalul tragic al
personajelor ca efect al dorinţei de înavuţire, Ghiţă ucigându-şi propria soţie,
pe care o împinsese în braţele porcarului, fiind mai apoi ucis şi el din ordinul
lui Lică şi sfârşitul Sămădăului care se sinucide pentru a nu fi prins de
jandarm. O scenă semnificativă pentru relaţia dintre cele două personaje este
cea a primei întâlniri cu Lică Sămădăul, deoarece apar primele semne de
transformări psihologice şi morale ale lui Ghiţă. Dialogul dintre cei doi pare un
interogatoriu condus de Lică, care avea o poziţie superioară cârciumarului,
fiind seful porcarilor din zonă. După plecarea lui, Ghiţă are primul moment de
nesinceritate faţă de Ana, căreia îi ascunde „gândurile negre ce-l
cuprinseseră”. Aceste două episoade fiind edificatoare pentru evidenţierea
degradării morale pe care o are protagonistul.
Concluzie
Opera literară „Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, deoarece
urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi urmăreşte
degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogăţirii.