Moara cu noroc

Ioan Slavici

Apariția: Scriitor ardelean adept al realismului de factura clasica, Slavici scrie povesti si
nuvele in care se regasesc trasaturile satului transilvanean, caruia i se definesc normele de tip
patriarhal si elementele traditionale ce trebuie respectate. Orice iesire din tiparul acestor norme
produce dezechilibre care atrag dupa ele diverse sanctiuni.
Prima scriere cu adevarat notabila a lui Slavici, in care se regasesc trasaturile amintite,
este nuvela ,,Moara cu noroc”, aparuta in volumul ,,Novele din popor”(1881), ea fiind
urmata de ,,Padureanca”(1884) si romanul ,,Mara”(1906). Prin proza creata, Slavici este unul
dintre creatorii directiei populare si realiste in literatura noastra, asa cum considera Titu
Maiorescu.
In nuvela de fata, autorul depaseste maniera estetica a ,,realismului poporal” cultivat in
nuvelele anterioare, el creand acum in concordanta cu orientarile critice ale lui Titu Maiorescu
din ,,Literatura romana si strainatatea”, unde se arata ca realismul devenise ,,un intreg curent al
gustului estetic in Europa”. Aceasta este ratiunea aparitiei realismului de tip psihologic, autorul
apeland la analiza in detaliu a zonelor abisale ale constiintei personajelor principale.
Încadrarea în specie: Asadar, nuvela ,,Moara cu noroc” este o scriere psihologica in
care subiectul este inspirat din actualitatea imediata si se analizeaza evenimentele dramatice care
influenteaza destinul individului. Este psihologica din mai multe motive:
1) Mai întâi, este psihologică prin tematica abordată: pe langa tema familiei traditionale,
in nuvela se prezinta si procesul dezumanizarii personajelor sub actiunea nefasta a banului,
banul fiind un personaj ascuns, dominant, care se manifesta sub forme diverse de-a lungul
creatiei, el fiind asemanator unei ape subterane, malefice, in care se scufunda treptat majoritatea
actantilor nuvelei. Acestei teme i se circumscriu nenumărate motive literare, cele mai
importante fiind banul, pactul cu diavolul, sacrificiul, falsul juramant (sperjurul),
complicitatea, razbunarea etc.
2) Apoi, este prin conflictul de factura exterioara, dar mai ales prin cel interior care
are rezonante morale. In acest sens, putem vorbi despre trei tipuri de conflict, unele generand
din altele:
-conflictul exterior, de factura sociala, stabilit intre Ghita, personajul principal, si Lica,
personajul malefic, extins apoi la nivelul intregii familii a cizmarului, acestuia opunandu-i-se atat
soacra, cat si sotia, Ana;
-conflictul interior, de natura etica, vizibil la nivelul constiintei personajului, prin lupta
intre pastrarea onestitatii initiale si imbogatirea rapida, insa intr-un mod ilegal, ilicit. Putem
spune ca la baza celorlalte doua tipuri de conflicte, cel social si cel moral, sta chiar acest conflict,
dictat de promovarea valorilor binelui;
-conflictul strict moral intre bine si rau, din acest punct de vedere actiunea nuvelei
fiind asemanatoare basmului, putandu-se vorbi in acest sens despre rolul moralizator al creatiei,
deoarece personajele imorale sunt pedepsite, in finalul actiunii restabilindu-se echilibrul initial.
3) În cele din urmă, este psihologică prin modalitatile de caracterizare a personajului,
autorul facand apel la tehnica interiorizarii, a introspectiei: personajul este prezentat prin ceea ce
face, dar mai ales prin ceea ce il framanta. De aceea portretele fizice sunt concise, iar cele morale
sunt complexe, alcatuite din trasaturi contradictorii, pozitive si negative. La fel ca si Rebreanu
mai tarziu, Slavici apeleaza la investigatia psihologica, tehnica de caracterizare ce presupune
apelul la autoanaliza, monolog interior, dialog, dar si stilul indirect liber, prin care autorul
reproduce adesea o presupusa replica a personajului, astfel producandu-se o interferenta a
planurilor narative.
Prezentand traseul unui personaj care calatoreste de la sat la oras, avand ca popas pentru
,,macar trei ani” Moara cu noroc, un personaj în cautarea unui Eldorado simbolic care sa-i
ofere posibiliatea implinirii visului de a fi patron si de a avea calfe, nuvela de factura
traditionala poate fi vazuta drept prezentare in spirit realist-psihologic a itinerariului coborarii
si iesirii din Infern, spatiul depersonalizarii si dezumanizarii sale fiind un univers al patimilor,
un pustiu lipsit de sentimente, un dusman al omului care-l agreseaza permanent.
Structura și acțiunea: Alcatuita din 17 capitole numerotate cu cifre romane, in care
actiunea evolueaza gradat, nuvela beneficiaza de acumulari continue de tensiune epica, dar si de
izbucniri ale acesteia.
Perspectiva narativă: Naratiunea realista este sustinuta de perspectiva
narativa ,,dindarat”, naratorul fiind omniscient si omniprezent, naratiunea la persoana a III-a, iar
perspectiva obiectiva. Putem spune insa ca nuvela prezinta anumite nuante subiective, putand
identifica mentalitatea de tip traditional a autorului in conceptiile batranei, exprimate in incipitul
si finalul creatiei epice. De fapt, sub vocea moralizatoare a batranei se ascunde chiar vocea
autorului, astfel folosindu-se batrana drept masca a obiectivitatii.
Coordonatele spatio-temporale: Prezentand fapte credibile, verosimile, expuse din
perspectiva auctoriala a unui narator care știe mai mult decât personajele sale și îți dezvoltă o
viziune heterodiegetică, actiunea nuvelei se desfasoara intr-un spatiu real, spatiul transilvanean,
care este pus in evidenta inca din capitolul al doilea, unde se foloseste denumirea Ineului,
existent in realitate. În privinta timpului, trebuie sa spunem ca actiunea se desfasoara pe
parcursul unui an, de la Sf. Gheorghe, cand arendeaza carciuma, si pana la Paste, cand locul se
purifica prin ardere. Din punct de vedere al plasarii in timpul istoric, actiunea se desfasoara in a
doua jumatate a sec al XIX-lea, cand relatiile economiei capitaliste strabat si lumea satului.
Atat spatiul, cat si timpul sunt prezentate folosindu-se elementele simbolice.
- Astfel, hanul nu are aceeasi simbolistica a operei sadoveniene, nu este un topos
ocrotitor, luminos, asociat cu valorile binelui. In nuvela lui Slavici, hanul este un loc intunecos,
tenebros, simbol al pierzaniei, coborârea la hanul din vale putând fi interpretată drept „descensus
ad Inferos”, asemănătoare cu coborârea în Infern a lui Dante Aligheri.
-Apoi, drumul pana la carciuma de la Moara cu noroc este presarat cu ,,cioate, radacini,
razlete, uscate”, iar locul este impanzit de corbi, acestea fiind semne care prevestesc destinul
nefericit al protagonistilor actiunii.
-Deși cele „cinci cruci care stau înaintea morii, două de piatră și trei altele
cioplite din lemn de stejar ... vestesc pe drumeț că aci locul e binecuvântat, deoarece acolo unde
vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie”, totuși, ele pot
avea și simbolistica legată de anticiparea sfârșitului tragic al personajelor, crucile de piatră
reprezentându-i pe cei doi sacrificați din cauza banului.
-Asocierea cu sarbatoarea crestina a Pastelui nu este intamplatoare, binele iesind biruitor
de doua ori: o data prin invierea lui Iisus Hristos, a doua oara prin pedepsirea nelegiuirilor si
purificarea locului.
Nuvela este așadar realistă, psihologică, dar este și clasică, datorită structurii echilibrate,
simetrice, și romantică, prin modalitatea de prezentare a personajelor, care se află în antiteză,
totul fiind învăluit într-o perfectă nuanță tradiționalistă, prin decor și moralitatea valorificată.
Semnificația titlului: Titlul nuvelei are valoare simbolica, fiind folosit cu dubla
semnificatie: in primul rand, titlul indica locul actiunii, sugerand totodata sansa lui Ghita de a se
imbogati, in al doilea rand, titlul este folosit in sens ironic, norocul fiind de fapt un mare
ghinion; din cauza unei abordari gresite a destinului, moara se imbogateste cu semnificatii
ascunse: din sursă a vietii, un ansamblu care macină bucatele, ea ajunge sursă a mortii, care
macina sufletele lipsite de moralitate si puritate.
Incipitul nuvelei, avand statutul unui prolog (partea de inceput a unei opere literare, in
care se anunta tema operei si se introduc termenii conflictului), are în vedere atât prezentarea
drumului care coboară în valea unde se află moara, cât și prezentarea unui dialog intre Ghita si
soacra sa, distingandu-se opinia traditionala si conservatoare a soacrei care prefigureaza prin
vorbele ei dramele si conflictele ivite in evolutia personajelor: ,,Omul sa fie multumit cu saracia
sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit”. Aceasta mentalitate
introduce tehnica punctului de vedere.
Acest citat cuprinde chintesenta filozofiei lui Slavici asupra lumii in general: in timp
ce orasul este un spatiu malefic si artificial, din care isi trag sevele toate pacatele, satul este
spatiul respectarii cutumelor stravechi, reprezentand valorile morale pozitive. Ideea aceasta va
si sustinuta de majoritatea scriitorilor si poetilor care se regasesc in filonul traditionalist,
incepand cu O. Goga si terminand cu M. Sadoveanu.
Din sfatul batranei se disting trei concepte situate in sfere opuse: ,,saracia” si ,,linistea”,
acestea opunandu-se ,,bogatiei”, reiesind ca acesteia i se poate atasa conceptul antonim linistii,
respectiv haosul, nelinistea sufleteasca, dezastrul, pierderea constiintei.
Finalul nuvelei ofera acesteia simetrie, el prezentand o replica apartinand tot batranei,
care se refera la destinul implacabil al celor doi: ,,asa le-a fost data”. Asadar, personajele care
supravietuiesc flacarilor si cenusii Infernului sunt batrana, care este neclintita in principiile sale
morale, avand o intelegere superioara a vietii si o resemnare aproape biblica in fata destinului, si
copiii, fiinte inca neprihanite, asupra carora nu trebuie sa planeze pacatele parintilor. Acest final
are caracterul unui epilog, din acest punct de vedere, al existentei simetrice a unui prolog si a
unui epilog (aparute mai ales in cazul romanelor), dar si din prisma stabilirii momentelor
subiectului, putand considera nuvela drept un microroman.
Momentele subiectului:
In expozitiune, capitolele I și II, ne este prezentat Ghita, un cizmar nemultumit de
conditia lui sociala, care decide sa ia in arenda carciuma de la Moara cu norc pentru a castiga
rapid bani si a-si face propria afacere in care el sa dicteze, intr-un atelier mare facut la oras, celor
zece calfe pe care si le doreste pentru a avea desfacere pe masura. Pornind in intampinarea
visului, catre spatiul orasenesc al afacerilor, personajul parcurge un drum simbolic, el coborand
atat la propriu, cat si la figurat. In sens propriu, coboara in valea de la Moara cu noroc, spatiu
inconjurat doar de locuri rele, fiind singurul accesibil, in care trecatorul poate sa adape ,,calul sau
vita din jug”, loc cautat numai de persoanele lipsite de speranta, loc in care viata iti este
periclitata. Carciuma era asezata la rascruce de drumuri, izolata de restul lumii, fiind inconjurata
doar de pustietatile intunecoase, locuri prielnice pentru afaceri ilicite, situate in sfera maleficului.
Din prisma sensului figurat, Ghita coboara pe drumul destinului sau, el indreptandu-se spre
pierzanie.
Tot in expozitiune ne este prezentata una dintre trasaturile personajului principal, si
anume caracterul sau sociabil, faptul ca, odata cu mutarea familiei sale la han, locul nu mai este
asociat cu moara, ci cu Ghita, ceea ce determina umanizarea locului si recunoaserea personajului
la nivelul zonei.
De asemenea, sunt prezentate si relatiile de familie, intre Ghita si Ana, nume predestinate
jertfirii, existand la inceput relatii familiale ce se situeaza in tiparele obisnuite ale raportului sot-
sotie, avand o viata prospera, bazata pe liniste si intelegere, situatie exprimata in citatul batranei
care spunea ca ,,avea un ginere harnic, o fata norocoasa, doi nepoti sprinteni, iara sporul era
dat de la D-zeu”. Ana era o femeie ,,tanara si frumoasa, harnica si subtirica, sprintena si
mladioasa” care-si iubea barbatul ,,inalt si spatos” cu care se intelegea bine si era fericita.
Mutati pentru trei ani la Moara cu noroc, celor doi le merg treburile bine, viata fiind linistita si
prospera, Ghita fiind multumit de castigul obtinut.
Intriga, prezentată în capitolul III, se declanseaza odata cu aparitia la Moara cu noroc a
lui Lica Samadaul, personaj malefic care declanseaza in sufletul lui Ghita conflictul interior si
tulbura echilibrul familiei.
Om temut de toata lumea, ,,aspru si neindurat”, care cunostea toti oamenii buni, dar
,,mai ales pe cei rai”, Lica era starostele porcarilor din acea zona, fiind un barbat ,,ca de treizeci
si sase de ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu
sprancenele dese si impreunate la mijloc”. Desi era porcar, vestimentatia sa era una aleasa,
punand in evidenta caracterul aparte al personajului: ,,poarta camasa subtire si alba cu floricele,
pieptar cu bumbi de argint si bici de carmajin cu codoristea de os impodobit cu flori taiate si cu
ghintulete de aur”; prin aceasta prezentare se evidentiaza contrastul dintre aparenta si esenta: o
aparenta impecabila, o esenta macinata moral.
Samadaul vine la Moara cu noroc pentru a cunoaste proprietarul si a-i cere cu fermitate sa
fie informat despre tot ce se-ntampla in locul acela: ,,cine umbla pe drum, cine trece pe aici, cine
ce zice si cine ce face”.
Aceasta cerere neobisnuita a lui Lica ii creeaza personajului principal numai ganduri
negre, el simtind pericolele la care se expune in oricare dintre pozitii: fie ca i se supune, fie ca
refuza cererea lui Lica. De aceea, apare la nivelul personajului conflictul psihologic, ce va fi
amplificat treptat odata cu evolutia personajelor si implicarea lor in afaceri murdare, ilicite.
Desfasurarea actiunii, surprinsă în capitolele IV-XIV, prezinta evolutia nefasta a
perosonajelor sub influenta malefica a banului. Din aceasta cauza, Ghita va parcurge o etapa de
instrainare vizavi de familie, distantarea fata de cai dragi datorandu-se dorintei sale patimase de a
face bani multi. Odata devenit complice al lui Lica si acceptand banii sai murdari, obtinuti din
jafuri si crime, el se degradeaza moral, fiind supus unei dezumanizari continue.
Atitudinea sa initiala insa este una de a-si ocroti familia si de a tine la departare de acel
loc nelegiuirile porcarului: in acest sens cumpara de la Arad doua pistoale, isi mai ia o sluga, pe
ungurul Marti, ulterior luandu-si inca doi catei de la Fundureni, toate aceste achizitii facadu-le cu
un singul scop: sa-l tina departe pe Lica.
In ciuda acestor masuri de precautie, Ghita isi va da seama mai tarziu, dupa ce refuza
cativa porci lăsati de oamenii lui Lica, ca in locurile acelea, peste care porcarul era stapan, ,,nu
putea sa stea nimeni fara voia lui Lica”. Hotarat sa-si puna capul in primejdie pentru un an, doi,
pentru a face bani sa-si angajeze ,,zece calfe si sa le dau altora de carpit” cizmele oamenilor,
Ghita se intovaraseste lui Lica, astfel intrand in conflict cu toate celelate personaje care se situau
de partea binelui. Se indeparteaza de Ana, ,,devine singur si posomorat”, se fereste de sotia sa si
se framanta in sine, mustrandu-l constiinta in privinta cardasiei cu Lica.
Dupa mai multe opriri ale lui Lica la moara, in jocul primejdios al celor doi este implicata
si Ana, pentru care Lica era ,,om rau si primejdios”. Scena jocului este relevant in acest sens: de
Sf. Dumitru, insotit de slugile sale, Lica innopteaza la han, ocazie cu care, in muzica cantata de
trei tigani, o ia pe Ana la joc, aceasta fiind impinsa in bratele porcarului chiar de sotul sau:
,,Joaca, muiere; parca are sa-ti ia ceva din frumusete”.
 Desi o indemna sa-i faca placerile lui Lica, Ghita este extrem de tulburat, simtindu-se
ranit in orgoliul sau de sot si ros de gelozie. De aceea isi face procese de constiinta, este
framantat de intrebari carora nu le poate raspunde, nu doarme noaptea si si-ar dori sa-l dea pe
Lica pe mana jandarmilor din Ineu, mai precis a caprarului Pintea, pe care Ghita il simpatiza. De
fiecare data insa se razgandeste.
Tot astfel se intampla si cand Ghita trebuie sa depuna marturie la proces, Lica fiind
acuzat de pradarea arendasului, dar si de moartea vaduvei de vreo 28 de ani si a copilului
acesteia de cinci ani. Pentru ca nu putea sa-si puna familia in pericol, Ghita depune marturie
falsa, sustinand ca ,,l-am stiut toata noaptea la carciuma”, desi vazuse ca Lica a parasit in timpul
noptii hanul.
Pentru ca are mustrari de constiinta, Ghita ii va cere iertare Anei, totodata compătimindu-
si copiii, relevant in acest sens fiind monologul ,,Sarmanilor mei copii, voi nu mai aveti, cum
avusera parintii vostri, un tata om cinstit. Tatal vostru e un ticalos”.
Desi dupa aceasta intamplare Ghita isi propune din nou sa plece de la Moara cu noroc, el
nu-si va asculta ratiunea din cauza patimii pentru banii primiti de la Lica. Criza interioara a
personajului se accentueaza in momentul in care este lovit de Lica in orgoliul sau barbatesc,
samadaul santajandu-l chiar in privinta slabiciunii sale pentru Ana, pentru ca a constatat ca omul
cel mai periculos privind tradarea este cel care are slabiciune pentru o singura femeie.
De aceea in momentul cand Ghita primeste de la Lica un teanc de bani, furati de acesta de
la vaduva omorata, el apeleaza la Pintea, caruia ii divulga toate nelegiuirile porcarului. Insa din
cauza puterii malefice a banilor, Ghita nu-i va destainui si ca jumatate din bani sunt ai lui, el
gasind scuze pentru necinstea sa:
,,Asa m-a lasat D-zeu! Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea? Nici
cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoasa in spinare: nimeni mai mult decat dansul n-ar dori
sa o aiba”.
In saptamana Pastelui, in timp ce batrana pleaca cu copiii pentru a petrece sarbatorile la
niste rude din Ineu, Ghita si Ana raman la han pentru ca cizmarul avea sa mai primeasca niste
bani de la Lica. In ziua de Pasti, la hanul lui Lica se incinge o mare petrecere, in atentia lumii
afladu-se Lica si Ana, pe care Ghita o foloseste drept arma a santajului si a razbunarii, el
afirmand fata de rivalul sau: ,,Fa cu ea ce vrei”.
Punctul culminant este inclus în capitolele XIV- XVI printr-o tehnică a gradării
tensiunii dramatice. Ascultand de sfatul lui Lica de a-i lasa singuri, Ghita accepta sa-si lase
sotia in bratele talharului, consolandu-se ca ,,asa mi-a fost randuit”. El pleaca in cautarea lui
Pintea si se intoarce la han cu acesta pentru a-l prinde pe Lica, insa nevoia de razbunare face mai
intai ca Ghita sa-si strapunga cu cutitul nevasta. Moartea Anei nu scoate în evidență iubirea lui
Ghiță, ci revolta lui împotriva sinelui pasiv, împotriva nelegiuirii făcute și neputinței de a se
împăca cu păcatul către care își împinsese voit nevasta, tocmai de aceea Ghiță afirmă: „Nu-ți fie
frică, tu știi că-mi ești dragă ca lumina ochilor! N-am să te chinuiesc: am să te omor cum mi-aș
omorî copilul meu când ar trebui să-l scap de chinurile călăului, ca să-ți dai sufletul pe
nesimțite.”
Privit din perspectiva destinului neiertător, cuplul Ghiță și Ana se situează pe același
piedestal cu Manole și Ana din legenda „Monăstirii Argeșului”, cu Ion și Ana din romanul lui
Rebreanu sau cu Manole și Mira din drama „Meșterul Manole” a lui Lucian Blaga, diferența
fiind făcută de cauzele care duc la sacrificarea cuplului și de scopurile urmărite de personaje.
Tocmai de aceea, aceeasi soarta apriga o are si Ghiță, fiind impuscat de Răuț, omul lui Lica.
Pentru ca Pintea era pe urmele sale, Lica, ,,ajuns de mânia lui D-zeu”, se sinucide, zdrobindu-si
capul de un stejar, fiind impins apoi de Pintea in apele raului.
Deznodamantul: Pentru ca autorul intervine, in ultimul capitol, in spiritul dreptatii si al
promovarii binelui, locul crimelor si al nelegiuirii va fi purificat prin focul declansat de oamenii
lui Lica. Hanul arde, transformandu-se totul in ,,praf si cenusa”.
Asadar, dezumanizarea personajului principal, care o atrage in jocul sau si pe sotia sa, are
un final tragic, Slavici pedepsindu-si exemplar toate personajele implicate in jocuri necurate.
Finalul nuvelei apare astfel in chip natural, fiind o urmare a sfatului moralizator al
batranei, expus in incipit, care a fost incalcat. De aceea singurele personaje care supravietuiesc
sunt batrana si copiii, soacra lui Ghita afirmand in finalul nuvelei:
,,Se vede c-au lasat ferestrele deschise. Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a
fost dat”.
Prin urmare, Slavici este neindurator cu personajele care se abat de la principiile
fundamentale ale moralei, el fiind un cunoscator fin al datinilor, obiceiurilor, superstitiilor
oamenilor de la tara si un fin observator al psihologiei acestora, el sondandu-le reactiile, trairile
interioare, sufletul si gandurile. Persoanajele slabe, care se comporta ca ,,muieri imbracate in
haine de barbat”, asa cum spune Ana despre Ghita, sunt aspru pedepsite pentru nelegiuirile lor.

GHIȚĂ-CARACTERIZARE

Ghiță este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, un personaj ,,rotund”
care are ,,capacitatea de a ne surprinde in mod convingator”, el parcurgând un traseu al
dezumanizarii, conflictul care-și pune amprenta asupra sa fiind mai ales de natura interna, dar
exista si un conflict exterior mai putin relevant, între el și personajul malefic Lică Sămădăul, de
aici rezultând și caracterul psihologic al nuvelei.
În raport cu statutul personajului principal, tema textului se poate stabili din mai mult
perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și conserva
statutul social de cizmar, din perspectivă etică, creația prezintă consecințele dorinței de a avea
bani obținuți pe căi necinstite, iar din perspectivă psihologică, prezentarea conflictului interior al
protagonistului care, dorindu-și prosperitate materială, sacrifică siguranța familiei și a sa
personală.
Drama lui Ghita este urmarea incalcarii sfatului moralizator al soacrei, aflat in incipit (asa
cum se intampla și in basm), din cauza faptului că iese din tiparul înaintașilor și urmează
exemplul afaceriștilor, care se impuneau din ce în ce mai mult în societatea aflată în plină
evoluție, așa cum va surprinde Slavici și în romanul „Mara”.
Cizmar sărac și cinstit la început, „un ins energic, cu gustul riscului și al aventurii”,
așa cum afirmă Magdalena Popescu, personaj cu un caracter format, care nu lasă impresia
vreunei potențiale schimbări, Ghiță își riscă viața pentru a-și atinge visul de a deveni afacerist și
a avea ce să le lase copiilor săi, acest lucru apărând mai mult din mândrie, care poate fi percepută
ca și greșeală capitală a personajului. Astfel, el își suprasolicitează forțele, își joacă propria sa
libertate și rămâne să se confrunte cu destinul, care-l amendează pentru că s-a înălțat, depășind
legea moralității. În acest sens, nuvela pare a dezvolta conceptul de „hybris” al tragediilor, așa
cum a fost expus el de Aristotel, concept atribuit personajelor care nu vor ieși din conflict decât
prin moarte.
Drama psihologică trăită de cârciumar se concretizează prin trei înfrângeri, apariția
acestora favorizând și dezumanizarea și metamorfozarea personajului din punct de vedere moral,
principial: pierderea încrederii în sine, pierderea încrederii celorlalți și a Anei, soția care
devine din ce în ce mai indiferentă în relația cu Ghiță și începe să se apropie de Lică, preferându-
l pentru bărbăția lui și comportamentul ferm.
Caracterizarea lui Ghiță este complexă, ea realizându-se pe bază de introspectie și
monolog interior, modalități prin care se realizează sondarea zonelor profunde ale constiintei, în
mod similar romanului psihologic.

CARACTERIZARE DIRECTA este realizată astfel:

-fie de catre autor: Ghita devine ,,tot mai de tot ursuz”, ,,pus pe ganduri”, ,,nu mai zambea ca
mai inainte”,
-fie de catre alte personaje:
*soacra:,,avea un ginere harnic, o fata norocoasa, doi nepoti sprinteni, iara sporul era dat de la
D-zeu”, afirmație din expozițiunea nuvelei;
*Lica:,,Ghita, tu esti om cu multa ura in sufletul tau; daca te-as avea tovaras pe tine, as rade si
de dracu si de muma-sa. Mă simt chiar eu vrednic când mă știu alăturea cu un om ca tine.”
*Ana: Ghita nu e decat o ,,muiere in haine de barbat”, care nu era capabil de nicio tandrețe cu
soția pentru că „își pierdea repede cumpătul și-i lăsa urme vinete pe braț” și „se aprindea
pentru orișice lucru de nimic”;
-fie prin autocaracterizare (prin monolog): ,,Ei! Ce să-mi fac?... Așa m-a lasat D-zeu! Ce sa-mi
fac daca e in mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are
cocoașe în spinare” sau ,,sărmanilor mei copii, voi nu mai aveti…un tată om cinstit…tatăl
vostru e un ticalos.”

CARACTERIZARE INDIRECTA scoate in evidenta trasaturi precum:

-ambitia (voia sa-si dezvolte propria afacere, să-și angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da
de cârpit cizmele oamenilor);
-este gospodar, este un om cu inițiativă, el fiind capul familiei căreia trebuia să-i asigure traiul,
iar atâta timp cât cârciuma aduce profit, familia trăieste în armonie și liniște;
-din cizmar cinstit ajunge avid dupa bani, capabil sa faca orice compromis, chiar sa-si
indeparteze familia si apoi sa se transforme in criminal, regretând ca are familie si copii;
-Ghita are un caracter labirintic, dilematic, el zbatandu-se intre doua atitudini extreme, ambele
incercand sa iasa victorioase; aceste trasaturi antitetice sunt de factura romantica, el aflandu-se in
antiteza cu Lica, dar și cu Ana și cu soacra sa;
-el adopta o atitudine duplicitara, pe care o numeste ,,cumințenie”, adica aplica principiul ,,sa
te faci frate cu dracu pana treci puntea”;
-Ghita devine victima pentru ca are in el lacomia pentru bani: ,,vedea banii gramada inaintea sa
si i se impaiajaneau parca ochii; de dragul acestui castig, ar fi fost gata sa-si puna pe un an-doi
capul in primejdie”;
-Pompiliu Marcea spune referitor la destinul eroului: ,,Sanctiunea drastica a protagonistilor e pe
masura faptelor savarsite, lor lipsindu-le stapanirea de sine, simtul masurii si cumpatul”;
-,,Ghita este hotarat sa forteze limitele unei vieti placide, este un om de actiune, animat de
spiritul aventurii, incapabil sa se resemneze intr-o existenta vegetativa”-I.Cheie-Pantea in
,,Slavici si vocatia tragicului”.
În proza lui Slavici, relația specific realistă între individ și mediul din care provine ia
forma relației individ-colectivitate, care constituie „cel mai important factor pentru menținerea
coerenței interioare a individului”, așa cum afirmă Magdalena Popescu. Pentru a ilustra acest
concept, putem aminti felul în care Ghiță definește cinstea: „Cinstit nu e decât omul care a
astupat gurile rele...” Personajul care nu se mai raportează la colectivitate și se rupe de normele
obștei nu poate sfârși decât printr-o profundă destrămare sufletească.

Două scene importante pentru evoluția personajului sunt: scena în care eroul își ia măsuri
de precauție, având inițial intenția de a nu se abate de la principiile morale și scena din punctul
culminant, când este capabil să-și omoare soția din cauza nelegiuirilor sale. Se prezintă scenele.

Relația între două personaje:

Personaj malefic, diabolic, tipic, Lică este, în planul statutului social, psihologic si
moral, starostele porcarilor care, fiind „aspru și neîndurat”, exercită asupra celorlalte personaje
o fascinație diabolică. Construit din lumini și umbre, amestec bizar de apolinic și dionisiac,
Lică este antieroul care întruchipează în nuvelă voința de putere, el având orgoliul unui stăpân,
stiind să-și impună încă de la început regulile, nu doar pentru a-i subordona, ci și pentru a
substitui destinul acestora. Tocmai de aceea el este prezentat încă de la început ca fiind cunoscut
în zonă mai ales de oamenii răi, indicându-se comportamentul rău famat al acestuia. Lică „are o
singură slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ție lumea de frică și cu toate aceste să
râdă și de dracu și de mumă-sa”. Lică este antagonistul realizat în tipar demonic, el fiind
personajul de care tremură toată lumea. Statutul lui Ghiță se preia de la caracterizare!
Relația dintre Ghiță și Lică debutează odată cu sosirea porcarului la han și
interogatoriul la care este supus hangiul vizavi de trecerea porcarilor prin zonă, acesta
expunându-și încă de la început dorința sub formă imperativă: „Eu voiesc să știu totdeauna cine
umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc ca nimeni în afară de
mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!” Chiar din această replică a personajului se observă
caracterul său duplicitar, diferența între aparență și esență, așa cum se spune în cazul unei opere
dramatice. De fapt, esența este trădată și prin vestimentația personajului, prezentată atunci când
autorul îi face un scurt portret fizic folosind tehnica detaliului în manieră balzaciană: ,,Lică, un
om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi
și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poarta camasa
subtire si alba cu floricele, pieptar cu bumbi de argint si bici de carmajin cu codoristea de os
impodobit cu flori taiate si cu ghintulete de aur”. Trăsăturile sale fizice sunt relevante pentru
ilustrarea trăsăturilor morale,evidențiind diferenta dintre aparenta si esenta.
Așadar, Ghiță și Lică pun în evidență conflictul exterior al
operei, cel care determină conflictul interior, declanșat de poziția inferioară în care se află Ghiță
față de Lică. Deși precaut la început, Ghiță nu reușește totuși să-și înfrângă dorința de înavuțire
în timp scurt, de aceea el îți începe procesul dezumanizării, regresul său fiind permanent
alimentat de Lică. De fapt, putem spune că nuvela, din intrigă și până în punctul culminant poate
fi văzută sub forma unui climax ascendent al degradării lui Ghiță.
Din cauza lui Lică, eroul se îndepărtează de familie,
devine din ce în ce mai însingurat și ursuz, devine irascibil și neputincios, minte și disimulează,
răzbunându-se pe cei din jur pentru frustrările și neajunsurile sale. De aceea el trece prin stări
succesive de căutări, de întrebări și temeri, unele justificate de implicarea legii și a instituțiilor
corespunzătoare: comisarul, judecătorul, jandarmul, iar altele de ordin moral și religios. Tocmai
de aceea el este un personaj dilematic, dilemele sale, dar și sfârșitul tragic fiind date tocmai de
faptul că are două slăbiciuni: banii și pe Ana pe care le folosește pentru a obține beneficii
materiale din ce în ce mai mari. Fiindcă pentru Ghiță nu contează colectivitatea și
mentalitatea tradițională a societății rurale, la care nu se raportează, el ajunge să facă
compromisuri din ce în ce mai mari, ajungând chiar să fie arestat și judecat pentru suportul arătat
lui Lică, admițând chiar să devină complice la crimă, complicitate ce anticipează transformarea
sa în finalul nuvelei într-un criminal din orgoliu, pentru că oricum nu mai avea nimic de pierdut.
Două scene relevante pentru evoluția
relației celor doi sunt scena din intrigă, când Lică doreste să se impună în fața cârciumarului,
scenă care dă naștere celor două conflicte, exterior și interior. Se relatează secvența întâlnirii.
O altă scenă importantă este scena în care Lică cere cheile de la sertarul cu bani,
alimentându-se singur din profitul hangiului, căruia îi va înapoia mai târziu bani însemnați. După
ce îi oferă lui Ghiță, înșirate pe o sârmă, semnele pe care el le pune porcilor și îi cere acestuia să
urmărească turmele ce trec prin zonă, Lică deja se simte confortabil, simțindu-și superioritatea și
sesizând totadată și slăbiciunea lui Ghiță pentru bani. Replica lui Ghiță vine să stabilească tipul
relațiilor viitoare dintre cei doi, și anume cele de parteneriat în „afaceri”, nu cele de subordonare.
Tocmai de aceea Ghiță spune: „Nu umbla cu vrăjmășie... Lică, tu trebuie să înțelegi că oamenii
ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți.” De aici reiese încă o dată natura
antagonică a celor două personaje, vizibilă cel mai bine în scena din punctul culminant, acolo
unde există confruntarea pe viață și pe moarte a personajelor. Se relatează secvența.

În concluzie, ...