4.

RELAŢIA DINTRE INCIPIT ŞI FINAL

Relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan Slavici

Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între povestire şi roman), cu o acţune
riguros construită, cu un conflict puternic, punând în evidenţă personaje complexe bine
individualizate.

În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, fiind singura specie de ficţiune
acceptată unanim în epoca romantică (1840-1880). În acea perioadă nuvela avea caracter istoric
(„Alexandru Lăpuşneanu”). Mai târziu, în anul 1881, a fost inclusă în volumul „Novele din popor”
al lui Slavici, nuvela „Moara cu noroc”.

„Moara cu noroc” prezintă (alături de celelalte nuvele ale lui Slavici) monografic viaţa satului
ardelenesc în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, momentul pătrunderii influenţelor
capitaliste. În toate nuvelele lui Slavici conflictul porneşte de la încălcarea unor norme etice şi de
aceea teza moralizatoare străbate întreaga sa operă. Spre deosebire de nuvela „Comoara” cu aceeaşi
temă, în care personajul reuşeşte să conştientizeze că patima banului pune stăpânire pe sufletul său
şi astfel renunţă la comoara pe care o găsise, Ghiţă, protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, e
irecuperabil din punct de vedere moral, accentuând latura realistă a operei.

Titlul nuvelei poate fi considerat o antifrază (nu e cu noroc). Semnificaţia negativă a acestuia
se accentuează pe parcursul desfăşurării acţiunii, dar şi prin relaţia cu o credinţă populară conform
căreia o moară părăsită e bântuită de spirite rele.

Tema nuvelei este degradarea morală sub influenţa banului sau, cu alte cuvinte, consecinţele
nefaste pe care banul le are asupra sufletului omenesc.

Discursul narativ este încadrat de vorbele bătrânei care, din această perspectivă, devine
personaj-reflector,’ şi purtătorul de cuvânt al naratorului.

Incipitul conţine replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură populară
demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogaţia, ci liniştea
sa îl face fericit.” Acest capitol preia funcţiile prologului, prefigurând tema şi conflictul dominant,
validate prin motive anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al oscilării lui
Ghiţă între dragostea pentru familie, respectiv respectarea moralei, şi patima pentru bani care pune
stăpânire pe el; locurile sunt aride- nu cresc decât ciulinii- anticipare a destinului tragic al lui Ghiţă,
pentru care moara se dovedeşte un loc nefast; în depărtare se zăreşte o pădure arsă în jurul căreia
roiesc nişte corbi- simbol al morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci- semn că oamenii şi-au
părăsit credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în acele locuri rele) . Astfel, prin aceste motive anticipative,
incipitul este de tip “captatio benevolentiae”, adică pregăteşte cititorul pentru ce urmează.
 Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică, reprezentat prin Lică
Sămădăul, şeful porcarilor din zona, om avut care stăpâneşte întreaga zonă, şi Ghiţă, un cizmar
cinstit care vine la moară pentru binele familiei. Generat de primul, conflictul interior este între
dorinţa lui Ghiţă de a rămâne un om cinstit, care îşi respectă familia, şi dorinţa de nestăvilit de a
acumula bani.

Neliniştea se instalează la prima apariţie a lui Lică la han. Confruntarea dintre cei doi
ilustrează lupta dintre omul cinstit care binecuvântează locurile şi spiritul malefic al lui Lică.
Acceptând condiţiile impuse de Lică de a-i spune „cine trece, cine zice şi cine ce face”, primind
însemnele porcilor săi şi acceptând să primească în schimbul banilor nişte „grăsuni” furaţi, Ghiţă nu
mai are cale de întoarcere şi aşteaptă următorul pas al lui Lică. Pentru a i se opune îşi ia anumite
măsuri care se dovedesc inutile ( 2 pistoale, o slugă nouă, nişte câini). Cu ultimele semne ale
moralităţii, Ghiţă face efortul de a renunţa la câştigul necinstit şi de a-l trăda pe Lică. Comite însă
două greşeli: nu îi mărturiseşte lui Pintea că o parte din banii pe care îi schimba îi rămânea lui şi o
foloseşte pe Ana drept momeală pentru a-l surprinde pe Lică la han cu dovezile asupra lui (banii din
şerpar). Recunoscând că a greşit, dar că nu o poate lăsa pe Ana în urma lui, Ghiţă îşi înjunghie soţia
cu gândul de a se sinucide apoi.

Opera este clasică prin rigoare, structura simetrică, cu acţiune gradată în cele 17 capitole.
Personajul este construit cu mijloace tradiţionale (din exterior prin raportare la medii, la fapte şi la
alte personaje), dar preponderente sunt mijloacele proyei analitice, respectiv: prezentarea
confluctului interior, folosirea stilului indirect liber (autorul redă presupusele gânduri ale
personajelor fără a folosi vorba de tip dicendi), a monologului şi a dialogului.

Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind ideea principală a operei şi se află în
relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis, destinele personajelor sunt trasate. În
spiritul moralist al lui Slavici, cei care „s-au dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin
moarte, iar cei nevinovaţi scapă; în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor
producându-se tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar personajul reflector vină să încheie
moralizator, spunând că „aşa le-a fost dată”.

Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria incipit+final, care sugerează
ciclicitatea vieţii. Această construcţie simetrică pune în evidenţă caracterul moraliyator al operei,
conflictul evidenţiind încălcarea unei norme morale care nu poate rămâne nepedepsită. Astfel, din
relaţia incipit - final putem deduce concepţia scriitorului potrivit căreia legile morale persistă asupra
existenţei umane.

Slavici este un adept al lui Confucius şi, conform ideilor acestuia, aplică în „Moara cu noroc”
principalele virtuţi morale analizate de filosoful chinez : sinceritatea, cinstea, cumpătarea, opera
devenind o pledoarie pentru echilibrul moral; scriitorul român este astfel „un autor pe deplin
sănătos în concepţie”. (M. Eminescu)