Relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă: 

Moara cu noroc de Ioan Slavici

        Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între  povestire şi roman), cu o acţune 
riguros construită, cu un conflict puternic, punând în evidenţă personaje  complexe bine individualizate.
        În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, fiind singura specie de ficţiune 
acceptată unanim în epoca romantică (1840-1880). În acea perioadă nuvela avea  caracter istoric
(„Alexandru Lăpuşneanu”). Mai târziu, în anul 1881, a fost  inclusă în volumul  „Novele din  popor” al lui
Slavici, nuvela „Moara cu noroc”.

        „Moara cu noroc” prezintă (alături de celelalte nuvele ale lui Slavici) monografic viaţa satului 
ardelenesc în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, momentul  pătrunderii influenţelor
capitaliste. În toate nuvelele lui Slavici conflictul  porneşte de la încălcarea unor norme etice şi de aceea
teza moralizatoare  străbate întreaga sa operă. Spre deosebire de nuvela „Comoara” cu aceeaşi temă,  în
care personajul reuşeşte să conştientizeze că patima banului pune stăpânire  pe sufletul său şi astfel
renunţă la comoara pe care o găsise, Ghiţă,  protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, e irecuperabil din
punct de vedere  moral, accentuând latura realistă a operei.

        Titlul nuvelei poate fi considerat o antifrază (nu e cu noroc). Semnificaţia negativă a  acestuia se

accentuează pe parcursul desfăşurării acţiunii, dar şi prin relaţia  cu o credinţă populară conform căreia
o moară părăsită e bântuită de spirite  rele.

        Tema nuvelei este degradarea morală sub influenţa banului sau, cu alte cuvinte,  consecinţele
nefaste pe care banul le are asupra sufletului omenesc.

        Discursul narativ este încadrat de vorbele bătrânei care, din această perspectivă, devine  personaj-
reflector,’ şi purtătorul de cuvânt al naratorului.

        Incipitul conţine  replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură populară 

demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba,  nu bogaţia, ci liniştea sa îl
face fericit.” Acest capitol preia funcţiile  prologului, prefigurând tema şi conflictul dominant, validate
prin motive  anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al oscilării lui  Ghiţă între
dragostea pentru familie, respectiv respectarea moralei, şi patima  pentru bani care pune stăpânire pe
el; locurile sunt aride- nu cresc decât  ciulinii- anticipare a destinului tragic al lui Ghiţă, pentru care
moara se  dovedeşte un loc nefast; în depărtare se zăreşte o pădure arsă în jurul căreia  roiesc nişte
corbi- simbol al morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci-  semn că oamenii şi-au părăsit credinţa şi
că îşi pot pierde viaţa în acele  locuri rele) . Astfel, prin aceste motive anticipative, incipitul este de tip 
“captatio benevolentiae”, adică pregăteşte cititorul pentru ce urmează.

        Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică, reprezentat prin Lică  Sămădăul,
şeful porcarilor din zona, om avut care stăpâneşte întreaga zonă, şi  Ghiţă, un cizmar cinstit care vine la
moară pentru binele familiei. Generat de  primul, conflictul interior este între dorinţa lui Ghiţă de a
rămâne un om  cinstit, care îşi respectă familia, şi dorinţa de nestăvilit de a acumula bani.
        Neliniştea se  instalează la prima apariţie a lui Lică la han. Confruntarea dintre cei doi  ilustrează
lupta dintre omul cinstit care binecuvântează locurile şi spiritul  malefic al lui Lică. Acceptând condiţiile
impuse de Lică de a-i spune „cine  trece, cine zice şi cine ce face”, primind însemnele porcilor săi şi
acceptând  să primească în schimbul banilor nişte „grăsuni” furaţi, Ghiţă nu mai are cale  de întoarcere şi
aşteaptă următorul pas al lui Lică. Pentru a i se opune îşi ia  anumite măsuri care se dovedesc inutile ( 2
pistoale, o slugă nouă, nişte  câini). Cu ultimele semne ale moralităţii, Ghiţă face efortul de a renunţa la 
câştigul necinstit şi de a-l trăda pe Lică. Comite însă două greşeli: nu îi  mărturiseşte lui Pintea că o parte
din banii pe care îi schimba îi rămânea lui  şi o foloseşte pe Ana drept momeală pentru a-l surprinde pe
Lică la han cu  dovezile asupra lui (banii din şerpar). Recunoscând că a greşit, dar că nu o  poate lăsa pe
Ana în urma lui, Ghiţă îşi înjunghie soţia cu gândul de a se  sinucide apoi.

        Opera este clasică  prin rigoare, structura simetrică, cu acţiune gradată în cele 17 capitole. 
Personajul este construit cu mijloace tradiţionale (din exterior prin raportare  la medii, la fapte şi la alte
personaje), dar preponderente sunt mijloacele  proyei analitice, respectiv: prezentarea confluctului
interior, folosirea  stilului indirect liber (autorul redă presupusele gânduri ale personajelor fără  a folosi
vorba de tip dicendi), a monologului şi a dialogului.

        Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind  ideea principală a operei şi se află  în
relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis, destinele  personajelor sunt trasate. În spiritul
moralist al lui Slavici, cei care „s-au  dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin moarte, iar cei
nevinovaţi  scapă; în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor  producându-se
tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar personajul reflector  vină să încheie moralizator, spunând că
„aşa le-a fost dată”.
        Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria incipit+final, care sugerează 
ciclicitatea vieţii. Această construcţie simetrică pune în evidenţă caracterul  moraliyator al operei,
conflictul evidenţiind încălcarea unei norme morale care  nu poate rămâne nepedepsită. Astfel,
din relaţia incipit - final putem deduce  concepţia scriitorului potrivit căreia legile morale persistă asupra
existenţei  umane.
Slavici este un adept al lui Confucius şi, conform ideilor acestuia, aplică în „Moara cu  noroc” principalele
virtuţi morale analizate de filosoful chinez :  sinceritatea, cinstea, cumpătarea, opera devenind o
pledoarie pentru echilibrul  moral; scriitorul român este astfel „un autor pe deplin sănătos în
concepţie”.  (M. Eminescu)