NICHITA STĂNESCU.

NEOMODERNISMUL

Poetica stănesciană

Stingându-se din viață destul de devreme, la împlinirea a 50 de ani, într-un decembrie

mohorât, Nichita și-a lăsat opera neîncheiată. La vârsta de 19 ani deja scrisese deja mii de
poezii. De atunci, el a publicat 13 volume de versuri, ceea ce se traduce într-o producție care o
depășește cu mult pe a celorlalți poeți.
Urmând oferta exegezei, putem distinge în poezia lui trei etape lirice. Prima etapă,
denumită și „lirica sentimentelor” cuprinde primele volume, Sensul iubirii, apărut în anul 1960
și O viziune a sentimentelor, apărut la patru ani distanță. Sentimentul care predomină în aceste
două volume este iubirea, văzută ca un trăire ce poate genera nașterea cuvintelor. Eul se află în
armonie cu sine și cu lumea. Principalele teme și motive ale acestei prim etape sunt trezirea
din somn, lumina, răsăritul, zborul, transparența, dragostea.
A doua etapă de creație a poeziei stănesciene poartă numele de „lirica necuvintelor” și
cuprinde următoarele volume: Dreptul la timp (1965), 11 Elegii (1966), Oul și sfera (1967),
Roșu vertical (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969) și În dulcele stil clasic
(1970). Cu această etapă, se face trecerea spre un lirism interiorizat. Se creează un cuplu
simbolic: creator-operă și relația acestora. Poetul începe să abordeze miturile, în versiuni
originale. Tot aici apare și tema necuvintelor, considerate de poet ca unicul limbaj propriu al
creației sale lirice.
Iar a treia etapă, care este, de fapt, ultima, denumită și „lirica frigului”, este o etapă de
maturizare, ea cuprinzând volume ca: Măreția frigului,(1972) Epica Magna,(1978) Opere
imperfecte (1979) și Noduri și semne (1982). În această etapă, se poate vorbi despre afirmarea
unei orientări lirice proprii (nichitastănescianismul). Poezia devine profund metaforică și
simbolică, nu se mai scrie cu vocabule, ci cu sine însuși.
Particularitățile volumelor de poezii ale lui Nichita Stănescu sunt ilustrate de evoluția
liricii sale, punând în lumină un univers complex, din care nu lipsesc elemente importante
precum dragostea, moartea, timpul, natura, viața.
 O viziune a sentimentelor (1964), din care face parte şi poezia Leoiacă tânără,
iubirea, rescrie dragostea, devenită materială, palpabilă, deci vizibilă. Celelalte volume
marchează o concentrare extremă asupra eului liric. Motivul privirii va reveni frecvent în
creaţia poetului, devenind laitmotiv.

Tema poeziei este şi tema întregului volum, iubirea ca stare extatică, modalitate de
integrare în armoniile universale sau cale spre revelaţie. Poezia exprimă starea de graţie pe
care o cunoaşte eul liric, stare ce decurge dintr-o ipostază solară a fiinţei în armonie cu
universul. Metafora centrală în jurul căreia se ordonează cele trei secvenţe ale textului
constituie şi titlul poeziei. Iubirea este regina sentimentelor, tot astfel precum leul este regele
savanei. Această metaforă depune mărturie despre ideea conform căreia dragostea este factor
demiurgic pentru că ea, alături de cuvânt, a stat la baza facerii lumii. Semnificaţia se
dezvăluie prin dezlegarea apoziţiei din titlu: iubirea este frumoasă, agresivă, puternică,
jucăuşă, iar întâlnirea cu ea, situată într-un azi perpetuu, este o revelaţie.

Structura compoziţională
Compoziţia corespunde „senzaţiei de iradiere” pe care poetul şi-a propus să o
transmită celor îndrăgostiţi de adevăr ca şi el. Strofele au versuri inegale, cu rimă aleatorie şi
ritm combinat, iar secvenţele lirice compun scenariul poveştii întâlnirii cu iubirea. Structura
aleasă conferă senzaţia de spontaneitate în eliberare a sentimentelor. Descoperirea pe care o
face eul echivalează cu trezirea din somn, cu trecerea într-o nouă dimensiune, într-o nouă
ordine a lucrurilor.
Schematic, secvenţele poetice se pot traduce astfel: întâlnirea neaşteptată cu iubirea,
efectele acestei întâlniri, marcate de trecerea într-o altă dimensiune a existenţei şi
metamorfoza ireversibilă şi, în final, realizarea întregului prin ceea ce poetul numeşte marea
schimbare. Confesiunea lirică este o cale de a mărturisi propria poveste a eului liric, iar
poetul simulează urmărirea unui fir epic imaginar susţinut prin apeluri la timpuri verbale
diferite de la o strofă la alta.
 A) Sălbatică, iubirea pândise, alesese mai demult. Se reface, ca într-un film alcătuit
din fotograme, nu numai momentul primului contact, ci şi imaginea eului
profund transformat de această întâlnire.

B) În strofa a doua, care este o descriere cosmogonică, iubirea este investită cu

elanul creator al începuturilor, ca şi logosul, cuvântul. Îndrăgostitul devine
centru al lumii şi om universal. Privirea, eliberată de contactul cu materia, tinde
spre înalt pentru a surprinde esenţele muzicale ale lumii. Senzaţia de vertij este o
rezultantă a încercării lui Nichita de a reda simultaneitatea transcenderii. Poetul
trece într-un plan ideal, dincolo de percepţia senzorială a realului.
Schimbarea este profundă şi perceptibilă la nivel fizic, prin apelul la elemente
distincte care aparțin câmpului semantic al fizionomiei. În plan simbolic, metamorfoza
vizează straturile lăuntrice, adânci ale personalităţii poetului, în particular, şi ale fiinţei
umane, în general.

C) Strofa ultimă fixează rămânerea în planul ideilor. Omul s-a dematerializat şi s-a
identificat cu leoaica arămie, integrată astfel fiinţei noi a poetului. Din întâlnirea
cu iubirea, omul simplu dobândeşte capacitatea de a se asemăna cu zeii. Iubirea-
leoaică se prelinge din prezent în viitor şi din viitor în eternitate. Creatorul care
se naşte astfel este surprins într-un tablou ce capătă nuanţe biblice, ceea ce
transformă poezia dintr-o „romanţă” cu ingenuităţi calculate, cum o vedea Eugen
Simion, într-un imn incantatoriu, un psalm închinat iubirii.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin

metafora „leoaică”, imaginea transparentă și palpabilă a iubirii, sentiment puternic, agresiv,
având repercusiuni decisive asupra sensibilităţii eului liric. Ca element de recurenţă,
substantivul „faţă” este un laitmotiv ideatic al primei strofe, care profilează ambiguitatea
stilistică a poeziei, prin echivocul lexical care conturează subtil starea sufletească a eului liric.
Parcursul ambiguu al efervescenţei interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi
semantică echivocă se concretizează prin elemente ale feţei: „sprânceană”, „tâmplă”,
„bărbie”, semnificând buimăceala şi bulversarea oricărui îndrăgostit, care nu mai percepe
lumea la fel ca înainte.
 Epitetele cromatice „colţii albi”, „leoaică arămie” şi epitetele metaforice „leoaică
tânără”, „mişcările viclene” potenţează intensitatea sentimentului, forţa lui devoratoare.
Repetiţia „înc-o vreme,/ şi-ncă-o vreme...” proiectează sentimentul iubirii într-un viitor
nedefinit şi incert, iar punctele de suspensie sugerează o stare de nesiguranţă temătoare a
îndrăgostitului, care intuiește faptul că simţământul este viclean şitrecător.
Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susţinută de oralitatea stilului, realizată
prin cuvinte şi expresii din limbajul colocvial: „mă pândise”, „i-a înfipt”, „de-a-dura”,
„ţâşni”, „alene”. Verbele aflate, în mod surprinzător, la perfect simplu, timp propriu
poveştilor, sugerează ideea că iubirea este un sentiment nou, abia ivit, exprimând o acţiune de
dată recentă, dar care are efecte năucitoare asupra îndrăgostitului: „se făcu”, „ţâşni”, „o-
ntâlni”.

Nichita Stănescu este cel mai mare poet român de după Al Doilea Război Mondial,
autor al unei poezii profunde, caracterizată prin acelaşi dramatism al gândirii, dar şi noutate a
expresiei poetice ca şi Mihai Eminescu sau Lucian Blaga, autorul celei de a treia revoluții
poetice în limba română, după cea eminesciană și cea argheziană. Scriitorul aparține cultural
neo-modernismului românesc din anii 1960-1970.

Debutând într-o istorie dominată de un regim politic totalitar, a reușit să își

impună, în cele din urmă stilul, scăpând de schemele poeziei impuse. A făcut câteva
concesii la debut, pentru a-și vedea poemele tipărite, dar a reușit să se imprime pe piața
poeziei moderniste. Devenind o personalitate puternică, s-a impus repede ca șef al
generației șaizeciste și a reușit să tragă după el un număr mare de scriitori tineri, care, în
două decenii, au schimbat fața literaturii române. A recuperat modelele modernității,
reținute de ideologiile realismului socialist, le-a reformulat și le-a introdus într-o nouă
sinteză lirică. Nu a fost singurul care a făcut acest proces de restabilire a modernității, dar
este cel care a dat un sens programatic și strălucitor acestui fenomen.
Nichita Stănescu a fost, înainte de orice, un poet special, de o rară inteligență și
sensibilitate, un visător sedus de poezie. A trăit pentru poezie, s-a hrănit cu poezie, a iubit
prin poezie, însă a publicat relativ puțin. El însuși mărturisea că nu-și aduce bine aminte
momentul în care a simțit chemarea vocației: „Vreau să subliniez că poezia scrisă este numai
o formă a poeziei și ea este rezultatul poeziei trăite. Nu-mi aduc foarte bine aminte când am
început să trăiesc poezia, dar mi-aduc aminte foarte bine când am început s-o scriu: aproape
de îndată ce am început să scriu și să citesc.”1
Trăsăturile creaţiei stănesciene sunt originalitatea absolută a expresiei poetice,
poziţionarea eului liric în centrul gândirii poetice ca semn al aspiraţiei spre totalitate prin
identificarea cu lucrurile, iar mitul central al creaţiei sale este mitul cuvântului. Acum,
limbajul absolut este constituit de „necuvinte”, prin care poetul înţelege să nu mai comunice
cu absolutul prin vocabule, ci să se identifice cu acesta.

1
Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei. Proză și versuri. 1957-1983. Ediție îngrijită de Alex Condeescu cu
acordul autorului, Editura Eminescu, București, 1990, p.581.