Nichita Stănescu

~ universul poetic ~
din Scriitori români de azi, vol. III, de Eugen Simion

Nichita Stănescu îi reactualizează pe Ion Barbu şi pe Mihai Eminescu în latura lui

serafică, vizionaristă. Poemul juvenil O călărire în zori, dedicat lui M. Eminescu,
prefigurează un program liric: o poetică a visării, vizionarism îndrăzneţ, inventivitate
verbală.
Volumul de debut, Sensul iubirii (1960), este apreciat de critică, ce-l plasează pe
Nichita Stănescu lângă tânărul Nicolae Labiş. În poeziile acestui volum sunt introduse
figurile adolescenţei. Tema intimă a versurilor este ieşirea din somn, iar motivul răsăritului
şi al luminii impun o poetică a transparenţei şi a matinalului.
În volumul următor, O viziune a sentimentelor (1964), erosul nu este pur, ci un prilej
de a comunica tulburile întâmplări ale fiinţei. Poeziile emană frenezie solară şi vitalitate a
diafanului, făcând elogiul stării de a fi. Există o sugestie de plutire, sentimentul
imponderabilităţii; o poetică a zborului, asociată cu una a diafanului.
În volumul Dreptul la timp, vizionarismul se intelectualizează şi se abstractizează,
existând o anumită percepţie dilatată a timpului.
11 Elegii este considerată cartea sa cea mai bună, autorul însuşi sugerând această
ierarhie. Poetul face efortul intelectual de a defini liric un număr de categorii ce intră în sfera
poeziei. Tema fundamentală a volumului o reprezintă suferinţa de diviziune, aspirația către
unitate, întrepătrunderea formelor. Poetul inventează noţiuni noi: necuvintele, aşa cum
inventase nepipăitul, neauzitul, prototipe negative ale absenţei.
Volumul Oul şi sfera stă sub semnul rotundului, ca expresie a voinței de perfecțiune.
Odată cu volumul Necuvintele se afirmă o criză de identitate. Tema romantică a
dublului ia forma luptei sinelui cu sine.
În dulcele stil clasic este volumul ce impune un Nichita Stănescu mai tandru, mai
sentimental, ce afișează o mare suferință erotică.

Cu o ușoară nostalgie – Nichita Stănescu

Textul poetic Cu o ușoară nostalgie aparține celui de-al doilea volum

nichitastănescian, O viziune a sentimentelor (1964), în care specificul etapei de tinerețe a
creației poetului își face simțită prezența prin starea de fericire perpetuă, de consonanță a
eului poetic cu sine și cu lumea, timpul nefiind încă perceput dureros. În acest volum se face
elogiul stării de a fi, iar subiectul liric trăiește prezentul. Iubirea încetează a mai fi ceva
abstract, devenind o certitudine, iar majoritatea poemelor au tematică erotică, volumul fiind
considerat de critica literară drept romanul unei idile.
Poezia constituie o rememorare subiectivă a unei etape de mari elanuri. Monologul
adresat al eului matur constituie calea de evocare a vârstei de aur reprezentate de tinerețe.
Recuperarea afectivă a paradisului pierdut provoacă o stare de ușoară nostalgie, epitetul
antepus ușoară sugerând vagul stării de melancolie generate de trecerea implacabilă a
timpului, care încă nu a pus stăpânire definitiv pe eul liric.
Textul poetic este alcătuit din trei unități strofice – două catrene și o cvinarie –, iar
la nivel prozodic se remarcă valorificarea versului liber, ca expresie a eliberării ideii poetice
din constrângerile rigide ale poeziei clasice, tradiționale. Rima poeziei este preponderent
interioară (cuvintele rimează în interiorul versurilor), măsura variază, fiind întâlnite de la
versuri scurte, de 4 silabe, până la cele ample, de 14 silabe. Ritmul variază, de asemenea,
în funcție de stările poetice declanșate de rememorarea stării de odinioară.
Se observă valorificarea a două timpuri verbale, imperfectul (predominant) și
prezentul (în ultimul vers), ce impun structurarea textului liric pe două planuri temporale:
trecutul subiectiv rememorat și prezentul nostalgic al rememorării.
Fiind o poezie lirică, Cu o ușoară nostalgie impune prezența unui actant liric, a
eului poetic prin excelență subiectiv, care exprimă, într-o manieră afectivă, prin
intermediul monologului adresat, impresiile personale asupra stărilor experimentate în
trecut. Subiectivitatea este marcată textual prin verbele, pronumele și adjectivele
pronominale de persoana I și a II-a: noastre, tale, noi, tu, pluteam, treceam.
În incipitul poeziei sunt utilizate corelativele cu cât....,cu atât, pentru a pune în evidență
simultaneitatea a două fenomene sugerate de alternanța întuneric-lumină, unul în planul
obiectiv, al naturii, altul în planul subiectiv-uman. Momentul misterios al înserării, ca
fenomen exterior, se produce treptat, pe măsură ce în planul interior are loc iluminarea.
Piatra filozofală, simbol al regenerării permanente, conține în această poezie și o sugestie a
idealului, a dorinței nestăvilite de cunoaștere. Adolescența și tinerețea evocate devin astfel
etape din existența umană caracterizate prin mari elanuri și aspirații.
Repetiția totul...absolut totul din strofa secundă generalizează starea de beatitudine
specifică varstei tinere, în care toate formele de manifestare ale universului înconjurător
capătă aparența metalului prețios, ce devine simbol al frumuseții vieții din această etapă
existențială. Substantivele care alcătuiesc enumerația din versul cuvintele tale, privirile tale,
aerul au ca trăsătură comună imaterialitatea, condiție a stării de zbor, de antigravitație.
Această înșiruire de metafore-simbol justifică observația criticului Eugen Simion, care vede
în poeziile acestui volum o poetică a zborului asociată cu o poetică a diafanului, în care
tinerii îndrăgostiți scapă de sub controlul legii gravitației, sunt niște pietoni ai aerului.
De altfel, se constată că în poezie predomină imaginile artistice vizuale, dată fiind
predilecția poetului față de luarea în stăpânire a universului cu ajutorul privirii și prin
intermediul ochiului.
Strofa ultimă stă sub semnul timpului, fiind prezenți termeni ce aparțin acestui câmp
lexico-semantic: clipele, ora. Comparația clipelor cu niște lacuri sugerează aspirația către
nemurirea clipei prezente, dorința de permanentizare a stării de grație generate de iubire. Ora
este materializată și antropomorfizată, prin atașarea coroanei de nori, liliachie.
Versul final sugerează rememorarea nostalgică, amintirea stării de a fi a unei vârste
anterioare, de-atunci. În același timp, interogația retorică din ultimul vers imprimă
discursului poetic ambiguitate, caracteristică a limbajului poetic ce constă în capacitatea unui
cuvânt, a unei sintagme de a avea mai multe sensuri posibile în același context. Dacă strofele
anterioare justifică interpretarea pronumelui personal noi drept expresie a unei categorii de
vârstă (tinerii, adolescenții) – hoinari, căutătorii pietrei filozofale – sau a perechii de
îndrăgostiți – cuvintele tale, privirile tale –, versul final, prin pronumele personal tu
intercalat celor două vocative, suflete, gândule, permite o a treia interpretare, și anume aceea
a dedublării eului, a scindării in ego și alter ego, ce face posibilă comunicarea cu sinele.
Astfel, cuvintele poetice tu, noi dobândesc în context sensuri multiple, întreținând misterul
poetic și invitându-l pe cititor sa devină participant activ la închegarea operei.
Datorită adresării directe - tu, ți-aduci aminte - , monologului adresat ca mod de
expunere, dar și titlului, ca element de paratextualitate ce amintește de formula de încheiere
specifică stilului epistolar, această poezie poate fi considerată o scrisoare către sinele de-
atunci.
 Cu privire la ambiguitatea generată de multitudinea de sensuri pe care le dobândesc
cuvintele poetice stănesciene, Marin Mincu afirma: Poetica lui Nichita Stănescu explorează
materia lingvistică sub toate aspectele pe care aceasta le implică în actualizarea discursivă,
numai pentru a exprima cât mai original sentimentul de a fi […] A comunica prin
<<necuvinte >> presupune a comunica direct sentimente, căci <<cuvântul atrage
realul>>, modificându-l.